ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1496/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A., prin reprezentant legal B., și B. au chemat în judecată pe pârâții Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" și Ministerul Sănătății, solicitând să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 2.500.000 RON, cu titlu de daune morale izvorând din atingerea adusă demnității, onoarei și reputației reclamantelor prin întocmirea, în dosarul civil nr. x/2009, a unui raport de expertiză ADN pe probe provenite de la altă persoană, substituite cu cele ale numitului C.; obligarea pârâților la publicarea hotărârii pronunțate în prezenta cauză (sau a unui extras în forma stabilită de instanță) în două cotidiane naționale, în cadrul a trei jurnale informative ale TVR, timp de 6 luni de zile, pe site-ul INML și pe site-ul Ministerului Sănătății, la categoria comunicatelor de presă/informațiilor de interes public.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1-3, art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 6 din O.G. nr. 1/2000, aprobată prin Legea nr. 459/2001, art. 194 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2503 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Sănătății, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâții Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" și Ministerul Sănătății, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 438 din 18 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelantul-pârât Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" împotriva sentinței civile nr. 2503 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a fost admis apelul declarat de apelantele-reclamante A. și B. împotriva aceleiași sentințe; a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că: a fost admisă, în parte, acțiunea; a fost obligat pârâtul Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" să plătească reclamantei suma de 25.000 RON, cu titlu de despăgubiri; a fost obligat pârâtul Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" să publice integral decizia pronunțată în format pdf pe pagina sa de internet, la categoria comunicatelor de presă, timp de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii; a fost dispusă publicarea, pe cheltuiala pârâtului Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici", a dispozitivului deciziei, în două publicații cotidiene naționale, o singură dată, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; a fost respinsă acțiunea pentru rest; a fost menținută sentința sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătății; a fost obligat apelantul-pârât Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" să plătească apelantelor-reclamante suma de 4530 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva deciziei nr. 438 din 18 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că, în mod greșit a reținut instanța de apel existența unei fapte ilicite în sarcina institutului, constând în omisiunea organelor sale de conducere de a lua măsurile necesare care să asigure efectuarea analizelor în bune condiții.

Afirmă că din probele administrate reiese doar fapta ilicită a numitului C., condamnat prin sentința penală nr. 249F din 22 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, însă instanța de apel reține o pretinsă faptă ilicită care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nu se circumscrie dispozițiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Arată că inacțiunea poate constitui faptă ilicită doar în situațiile în care norma legală obligă o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod.

Susține că prin decizia recurată s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 1/2000, însă aceste norme legale nu stabilesc, în concret, reguli de funcționare administrativă a instituției, ci tratează aspecte legate de activitatea și competențele medicilor legiști și experților în medicină legală și nu intră în detaliile administrative specifice ale funcționarilor instituțiilor de medicină legală.

Învederează că asigurarea securității laboratorului este o obligație de mijloace, nu de rezultat, în condițiile în care actul normativ nu reglementează modalitatea precisă de aducere la îndeplinire a acestei obligații. Astfel, nerealizarea rezultatului dorit nu are semnificația unei lipse de diligență din partea debitorului, cu atât mai mult cu cât se face dovada eforturilor rezonabile pentru a se atinge acel rezultat.

Afirmă că, în speță, au fost luate măsurile de securitate corespunzătoare pentru realizarea activității de expertizare, adaptate acelor vremuri, ce au presupus instalarea și întreținerea sistemelor de securitate, monitorizare și controlul accesului, însă, cu toate acestea, rezultatul final al unei activități poate fi influențat de factori independenți de măsurile organizatorice luate, angajatorul neputând controla buna sau reaua credință a angajaților săi.

Recurentul arată că, deși reclamantele au învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, faptele ilicite imputate prin acțiune se circumscriu răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, iar instanța de apel, în temeiul principiului disponibilității, avea obligația să analizeze exclusiv acest ultim temei de drept, raportat la fapta prejudiciabilă reclamată. Invocă dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și susține că, atât timp cât prejudiciul pretins a fost cauzat de schimbarea probelor, probabil de către un angajat, astfel cum reiese atât din motivarea acțiunii, cât și din considerentele deciziei recurate, rezultă că faptele imputate nu sunt ale organelor de conducere, ce ar atrage răspunderea pentru fapta proprie, ci sunt fapte ale prepușilor.

Mai arată că exprimarea unei opinii expertale, în considerarea normelor legale care reglementează efectuarea expertizelor și a deontologiei profesionale, nu poate crea premisele unui posibil prejudiciu, instanțele de judecată fiind suverane în aprecierea probelor. În măsura în care constatările raportului de expertiză medico-legală nu s-ar fi coroborat cu celelalte probe administrate, existau pârghii legale pentru contestarea concluziilor la care au ajuns experții INML care au întocmit raportul medico-legal, inclusiv solicitarea adresată Comisiei de avizare și control al actelor medicale pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la concluzii, ceea ce s-a și întâmplat în cauză.

Prin decizia recurată s-a reținut, în mod greșit, existența legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea umană cu caracter ilicit și prejudiciul imputat. Arată că, atât timp cât fapta de substituire de probe a fost tranșată într-un dosar penal, în care a fost soluționată și latura civilă, și, atât timp cât s-a dovedit că vinovat de situația creată este numitul C., reclamantele nu mai erau îndreptățite la obținerea de daune morale suplimentare. Din modul în care instanța de apel motivează modalitatea în care stabilește valoarea despăgubirilor, rezultă că același prejudiciu pentru care s-a pronunțat instanța penală trebuie majorat întrucât există și un alt vinovat.

Susține că evaluarea prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei, iar indemnizarea acordată pentru înlăturarea consecințelor nefaste trebuie să fie proporțională cu acestea și să nu conducă la îmbogățirea fără justă cauză a victimei.

Învederează că respingerea acțiunii vizând daunele morale, izvorâte din atingerea adusă demnității, onoarei și reputației reclamantelor prin întocmirea raportului de expertiză de către pârât, ar fi condus și la respingerea capătului subsidiar de publicare a hotărârii.

Apreciază că nu era necesară publicarea hotărârii întrucât simpla pronunțare a sentinței cu considerentele acesteia constituie o satisfacție suficientă pentru restabilirea drepturilor patrimoniale încălcate, publicarea hotărârii fiind și fără eficiență practică sub aspectul reparării prejudiciului moral.

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Sănătății solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Susține că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 din C. civ. de la 1864, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Arată că prin decizia recurată se reține, în mod greșit, săvârșirea unei fapte ilicite prin omisiune de către pârât, iar fapta imputată acestuia nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fiind, astfel, încălcate regulile de procedură a căror nerespectarea atrage sancțiunea nulității.

Prin întâmpinare, intimatele A. și B. au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadararea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, intimatele au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că fapta ilicită imputată pârâtului a fost descrisă, în mod detaliat, prin cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel, în mod legal, a reținut că sunt incidente prevederile privind răspunderea pentru fapta proprie, iar nu cele ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din materialitatea faptei săvârșite.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 martie 2024, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" împotriva deciziei nr. 438 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fost fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin critica încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a reținut în sarcina sa săvârșirea unei fapte ilicite proprii, constând în omisiunea organelor de conducere ale institutului de a lua măsurile necesare care să asigure efectuarea analizelor în bune condiții, cu privire la care instanța de judecată nu a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar art. 22 alin. (6) din același act normativ prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel". Aceste texte legale consacră principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii.

Demersul judiciar inițiat de reclamante în prezenta cauză, conform cererii introductive, prin care s-a stabilit cadrul procesual obiectiv, respectiv limitele învestirii instanței, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., are ca obiect acțiunea în răspundere civilă delictuală generată de modul deficitar de recoltare și păstrare a probelor biologice de către pârât, faptele ilicite complementare imputate acestuia fiind nechemarea expertului parte la efectuarea raportului de expertiză, omisiunea organelor de conducere a institutului pârât de a institui măsurile necesare care să asigure efectuarea analizelor în bune condiții și lipsa acreditării ISO17025 pentru a se efectua expertiza încuviințată de instanța de judecată.

Contrar susținerilor recurentului, fapta ilicită reținută în sarcina sa de instanța de apel a fost indicată, în mod expres, de reclamante în cuprinsul cererii de chemare în judecată .

Astfel, se constată că, în cauza pendinte, nu poate fi identificată o încălcare a normelor procedurale care consacră principiul disponibilității, în situația în care ambele instanțe au examinat aspectele relevate de reclamantă în cererea de chemare în judecată și s-au pronunțat doar asupra a ceea ce s-a cerut, cu respectarea limitelor învestirii, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864, în condițiile în care inacțiunea este faptă ilicită doar în situațiile în care norma legală obligă la o anumită conduită, iar dispozițiile art. 1-3 din O.G. nr. 1/2000, reținute de instanța de apel, nu stabilesc reguli de funcționare administrativă a instituției.

Totodată, a învederat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut existența legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea umană cu caracter ilicit și prejudiciul imputat, atât timp cât fapta de substituire de probe a fost tranșată într-un dosar penal, în care a fost soluționată și latura civilă, vinovat de situația creată fiind numitul C.. Ca atare, a considerat că nu mai pot fi obținute daune morale suplimentare.

Răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 998-999 din C. civ. de la 1864, poate fi reținută în situația îndeplinirii cumulative a următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Obligația de a repara prejudiciul rezultat din fapta proprie poate fi angajată, potrivit textelor de lege indicate, numai în sarcina persoanei care a cauzat altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție.

Cât privește fapta ilicită, se subsumează acestei noțiuni conduita prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acțiunile sau inacțiunile ce conduc la încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul presupune rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, acesta trebuind să aibă caracter cert și să nu fi fost reparat.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este, totodată, necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv ca prejudiciul cauzat altuia să fie consecința faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

În ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această vinovăție le-ar îmbrăca.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate prin prisma interpretării și aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor de drept substanțial din materia răspunderii civile delictuale, în acord cu cadrul factual stabilit în cauză.

Învestită fiind cu apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului, instanța de apel, cu respectarea principiului disponibilității, cum s-a constatat anterior, a reținut că s-a solicitat angajarea răspunderii pârâtului Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" pentru fapte proprii și nu în calitate de comitent pentru faptele angajaților săi.

Astfel, s-a apreciat că faptele reclamate nu aparțin angajaților și nu privesc, în mod direct, schimbarea probelor biologice, ci sunt reprezentate de omisiunea de a lua măsurile necesare pentru a asigura realizarea în condiții de siguranță a expertizelor și, totodată, de punerea în practică a unor reguli administrative suficient de laxe pentru a permite accesul unor persoane neautorizate la probele biologice.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 1 din O.G. nr. 1/2000 "Activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenței medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege, precum și în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației."

Art. 2 din același act normativ prevede că: "(1) Activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter științific organelor de urmărire penală, instanțelor judecătorești, precum și la cererea persoanelor interesate, în soluționarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice, prevăzute de lege, la stabilirea adevărului. (2) În desfășurarea activității de medicină legală, instituțiile de medicină legală colaborează cu organele de urmărire penală și cu instanțele judecătorești, în vederea stabilirii lucrărilor de pregătire și a altor măsuri necesare pentru ca expertizele, constatările sau alte lucrări medico-legale să fie efectuate în bune condiții și în mod operativ."

Art. 3 din ordonanță statuează că: "(1) Orice ingerință în activitatea medico-legală este interzisă. (2) Încălcarea prevederilor alin. (1) atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz."

Analizând dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea instituțiilor de medicină legală, se constată că, în concordanță cu atribuțiile impuse de lege acestora, pârâtul avea obligația de a se asigura că expertizele medico-legale sunt realizate în bune condiții, ceea ce include și asigurarea securității probelor biologice, fără de care scopul activității acestuia, în domeniul expertizelor medico-legale apte să conducă la aflarea adevărului, nu poate fi atins.

Astfel, contrar susținerilor recurentului și în acord cu statuările instanței de apel, obligațiile prevăzute de dispozițiile generale ale art. 1-3 din O.G. nr. 1/2000 includ și necesitatea de a lua toate măsurile administrative necesare pentru realizarea scopului legal al activității instituției.

Înalta Curte observă că instanță de apel, analizând sintagma în bune condiții, a reținut că împrejurările concrete în care expertizele se desfășurau la data faptelor litigioase nu ofereau asemenea garanții, din moment ce o persoană străină de institut a avut posibilitatea de a determina unul sau mai mulți angajați ai pârâtului să schimbe probele biologice relevante pentru o anumită expertiză. Totodată, a reținut că probele administrate au relevat că nu existau reguli stricte de acces, secțiuni ale clădirii securizate sau sisteme de supraveghere video a circuitelor de acces la încăperea sau încăperile unde probele erau depozitate anterior examinării lor concrete de către specialistul desemnat.

Raportat la situația de fapt astfel stabilită de instanța de apel, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. de la 1864, reținând că pârâtul a săvârșit fapta ilicită imputată, constând în omiterea luării măsurilor necesare în vederea îndeplinirii obligației sale de a sprijini aflarea adevărului și de a obține expertize cu concluzii care să se bucure, în mod legitim, de prezumția de adevăr științific, conform dispozițiilor legale.

A propune ca, în recurs, instanța să stabilească în sens contrar, respectiv că au fost dispuse măsuri de securitate corespunzătoare pentru a se realiza activitatea de expertizare, astfel cum solicită recurentul, nu implică o cercetare și dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor, activitate ce este incompatibilă scopului și structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii recurate.

Relativ la critica vizând stabilirea greșită a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, cu motivarea potrivit căreia a fost dovedită în procesul penal vinovăția numitului C. pentru fapta de substituire de probe, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate în raport cu fapta ilicită proprie a institutului pârât.

De altfel, C. a fost obligat la repararea prejudiciului moral pentru săvârșirea faptei sale ilicite, distinctă de cea reținută în cauza pendinte în sarcina pârâtului. În realitate, ambele fapte au concurat la producerea unui singur prejudiciu încercat de reclamante, fapta ilicită a pârâtului, astfel cum a fost reținută anterior, creând condițiile săvârșirii faptei imputate persoanei fizice.

Prin ultima critică formulată, recurentul contestă soluția instanței de apel privind obligarea sa la publicarea hotărârii, apreciind că nu era necesară întrucât simpla pronunțare a sentinței cu considerentele acesteia constituie o satisfacție suficientă pentru restabilirea drepturilor patrimoniale încălcate, publicarea hotărârii fiind și fără eficiență practică sub aspectul reparării prejudiciului moral.

Critica nu poate fi primită.

Astfel, odată constatată întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, modalitatea adecvată de acoperire a prejudiciului moral suferit de către titularul dreptului este o chestiune de apreciere a instanței de judecată, în raport cu circumstanțele factuale ale cauzei, constituind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Trebuie remarcat, totodată, că dispozițiile art. 253 din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009) reglementează expres dreptul persoanei fizice ale cărui drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate să solicite obligarea autorului faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță pentru a ajunge la restabilirea dreptului atins, alin. (3) lit. a) al articolului reglementând, ca metodă de reparare a prejudiciului, obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" împotriva deciziei nr. 438 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici", Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2975 RON, către intimatele reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" împotriva deciziei nr. 438 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimatele reclamante a sumei de 2975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2024.