ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1689/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1.879 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului Neamț, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. 733/103/2011*. - în urma scoaterii cauzei de pe rolul secției comerciale și de contencios administrativ a aceluiași tribunal -, s-au respins ca nefondate acțiunea în contrafacere și cererea de plata daunelor morale, formulate de reclamanții P.V.S. și S.C. R.G. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L. totodată, s-a respins ca inadmisibilă cererea acelorași reclamanți de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii, cu obligarea reclamanților la plata către pârâtă de cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantul persoană fizică este titularul mărcii R., care este utilizată de către reclamanta persoana juridică, în baza consimțământului titularului, iar semnul R. utilizat de către pârâtă în activitatea comercială corespunde numelui său comercial, înregistrat anterior mărcii.

Pe baza probatoriului administrat, s-a constatat că pârâta își folosește numele comercial potrivit scopului pentru care a fost înregistrat, conform practicilor loiale, și nu pentru identificarea serviciilor de salubritate, astfel încât nu intră în conflict cu marca reclamantului, făcându-se aplicarea în acest sens a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 22 februarie 2011). Tribunalul a făcut trimitere și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia conflictului dintre o marcă și un nume comercial (cauza Céline). Prin Decizia nr. 16 din 24 mai 2012, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul promovat de reclamanți împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a acțiunii.

Drept urmare, a obligat pârâta: să înceteze dreptul de a utiliza fără consimțământul reclamanților în activitatea sa comercială a oricărui produs și/sau serviciu ce poartă denumirea R.; să înceteze efectuarea fără consimțământul reclamanților a oricărei activități de utilizare, publicitate, producere ori comercializare, punere în circulație, export/import, plasare sub un regim suspensiv sau economic, precum și acordare a oricărei alte destinații vamale a oricărui produs ori serviciu ce poartă denumirea R. A menținut dispozițiile sentinței cu privire la respingerea celorlalte capete de cerere. Prin Decizia nr. 925 din 22 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. 733/103/2011**, a fost admis recursul declarat de pârâta S.C.

R. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 16 din 24 mai 2012 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, considerând că acest text de lege, aplicat de către prima instanță, ar fi lipsit de relevanță în cauză, motiv pentru care nu a mai socotit necesară analiza situației de fapt reținute pe aspectul modului concret de folosire a semnului. Contrar aprecierii instanței de apel, bazate pe interpretarea strict gramaticală a textului, interpretarea sa logică și teleologică conduce la concluzia că, în realitate, legiuitorul a făcut referire la "titularul" numelui sau a denumirii, așadar la terț, și nu la titularul mărcii pretins încălcate.

Astfel, art. 39 a fost conceput ca o derogare de la art. 36 din lege, care reprezintă temeiul juridic al cererii în contrafacere și care permite, ca regulă, titularului mărcii să solicite instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, a unui semn identic sau similar cu marca anterior înregistrată, pentru produse sau servicii identice sau similare (sau chiar diferite, dacă sunt îndeplinite condițiile din art. 36 alin. (2) lit. c). Rezultă că, în principiu, subzistă conflictul dintre marca anterioară și semnul distinctiv reprezentat de numele comercial, cu excepția situațiilor din art. 39, în care terțul comerciant este îndreptățit a-și folosi numele comercial, legal înregistrat, fără vreo tulburare din partea titularului mărcii, chiar atunci când înregistrarea numelui este ulterioară înregistrării mărcii și, deci, cu atât mai mult atunci când este anterioară.

Art. 39 alin. (1) lit. a) din lege are în vedere utilizarea numelui comercial legal înregistrat, iar această interpretare corespunde celei date de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prevederii din art. 6 alin. (1) lit. a) din Prima Directivă 89/104/CEE (actualmente Directiva 2008/95/CE), normă ce a fost transpusă în art. 39 alin. (1) lit. a) din legea română a mărcilor, cu un conținut identic, dar într-o traducere defectuoasă.

CJUE a decis (Hotărârea din 21 septembrie 2007 pronunțată în cauza Céline C- 17/06) că art. 6 alin. (1) lit. a) din directivă se poate opune interzicerii utilizării de către un terț, care nu a fost autorizat în acest scop, a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară (în cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă), dar numai dacă utilizarea de către terț a denumirii sale sociale sau a numelui comercial are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial. Considerând că art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 nu se aplică în cauză, întrucât nu ar viza utilizarea numelui comercial al terțului, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în același timp, nu a lămurit pe deplin situația de fapt pe care norma incidentă o presupunea și la care făceau referire motivele de apel.

Astfel, contrar considerentelor deciziei recurate, simplul fapt că pârâta folosește semnul cvasiidentic mărcii în același domeniu al salubrității nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp pârâta este îndreptățită să-și folosească numele comercial legal înregistrat. Din acest punct de vedere, norma în discuție reflectă protecția numelui comercial recunoscută prin art. 8 din Convenția de la Paris pentru protecția proprietății intelectuale din anul 1883, cu revizuirile ulterioare, ratificată de România. Ceea ce este relevant în cauză este modul concret în care pârâta își folosește numele comercial, respectiv pentru individualizarea calității de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial ori cu titlu de marcă, pentru identificarea produselor sau a serviciilor oferite.

O asemenea analiză este impusă de aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, astfel cum rezultă și din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene menționată anterior (pronunțată în cauza Céline), observându-se că prima instanță din prezenta cauză a făcut, în mod corect, referire la raționamentul juridic expus de instanța europeană în hotărârea menționată, pornind de la premisa că pârâta poate opune cu succes titularului mărcii R., în cadrul acțiunii în contrafacerea mărcii, numele său comercial ROS SAL (cvasiidentic) doar dacă acest semn nu este folosit cu titlu de marcă. Instanța de apel trebuia să verifice legalitatea și temeinicia sentinței din această perspectivă, ceea ce nu s-a întâmplat, aprecierea din decizia recurată în sensul că nu este relevant modul de utilizare a semnului R. de către pârâtă, în activitatea sa comercială, relevând faptul că nu au fost cercetate motivele de apel pe acest aspect.

S-a precizat că, după cum au reținut ambele instanțe de fond, numele comercial al pârâtei este înregistrat anterior înregistrării mărcii reclamantului, însă această împrejurare nu afectează considerentele deja expuse, în condițiile în care numele comercial, indiferent de momentul la care au fost înregistrate semnele în conflict, trebuie utilizat potrivit scopului de identificare a calității de comerciant, în conformitate cu bunele practici în domeniu. Această protecție nu poate opera dacă numele comercial este folosit în alt scop, respectiv cu titlu de marcă, în această situație intrând în conflict cu marca, indiferent dacă aceasta a fost înregistrată ulterior. Pe de altă parte, prin motivele de apel, reclamanții s-au prevalat de notorietatea mărcii R. la momentul înregistrării numelui comercial ROS SAL, aspect care, dacă se consideră a fi fost probat, ar conduce la preexistența mărcii față de numele comercial.

Față de cele expuse, s-a constatat că instanța de apel nu a clarificat pe deplin situația de fapt din perspectiva dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei de către această instanță de recurs, impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea art. 314 C. proc. civ. S-a mai precizat că rejudecarea apelului va viza doar cererea având ca obiect interzicerea utilizării semnului (primele două capete de cerere din acțiunea introductivă), deoarece respingerea celorlalte pretenții a intrat în puterea lucrului judecat, dat fiind că reclamanții nu au declarat recurs. Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, sub nr. 733/103/2011***, iar prin Decizia nr. 24 din 4 noiembrie 2013, această instanță a respins apelul reclamanților, în limitele învestirii instanței de rejudecare prin decizia de casare.

Pentru a decide astfel, s-a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, inclusiv la rejudecarea apelului, nu rezultă că pârâta și-ar fi folosit vreodată, în concret, numele comercial nu doar pentru individualizarea calității de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, ci și cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor oferite, așa cum susțin reclamanții în cererea de chemare în judecată. Dovedirea acestui fapt juridic alegat prin acțiune era esențială pentru a se putea reține că pârâta a încălcat drepturile reclamantului, persoană fizică, derivate din înregistrarea mărcii "R.". Funcția esențială a unei mărci comerciale este aceea de diferențiere a produselor sau serviciilor oferite.

Această funcție nu se confundă (nu se suprapune) cu funcția de individualizare (de identificare) a denumirii unui comerciant față de alți comercianți. Acesta din urmă este atributul numelui comercial, motiv pentru care numele comercial intră în conflict cu marca doar atunci când el este folosit de către titularul său în alt scop decât cel prevăzut de lege (doar pentru individualizarea calității de comerciant), respectiv și cu titlu de marcă, indiferent de momentul la care acestea au fost înregistrate.

S-ar fi putut reține că numele comercial "R." al pârâtei, care este cvasiidentic cu denumirea mărcii "R." aparținând reclamantului P.V.S., a intrat în conflict cu marca "R." doar în ipoteza în care s-ar fi dovedit că pârâta a folosit în concret, în activitatea de salubrizare denumirea "R.". O astfel de confuzie între numele comercial și marca de comerț se putea obiectiva fie prin inscripționarea mașinilor și/sau a produselor folosite în activitatea de preluare a deșeurilor cu numele "R." sau "R.", fie prin imprimarea cuvântului "R." sau "R." pe uniformele de lucru ale angajaților pârâtei.

Simpla folosire a numelui comercial exclusiv pentru individualizarea calității de comerciant (de exemplu, afișarea numelui comercial pe imobilul unde își are sediul societatea sau imprimarea numelui "R." sau "R." pe documentele contabile - facturi și chitanțe fiscale) nu reprezintă o contrafacere a mărcii comerciale, întrucât aceasta din urmă îndeplinește o altă funcție în activitatea de comerț, aceea de diferențiere a produselor sau a serviciilor oferite. Nu trebuie deci confundat subiectul de drept (persoană fizică sau juridică) cu activitatea desfășurată (prestată) în concret de subiectul de drept.

Instanța de apel a făcut referire la hotărârea din cauza Céline C - 17/06 pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, citată și în hotărârea instanței de recurs, pentru a confirma aprecierea expusă anterior, în sensul că un conflict între o marcă și un nume comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie numele comercial este folosită asemenea unei mărci, adică pentru diferențierea produselor sau serviciilor oferite sau pentru indicarea originii acestora. Nu însăși înregistrarea numelui comercial este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci anterioare, ci modul de utilizare a acestuia în activitatea comercială, în condițiile în care norma legală se referă expres la "folosirea" semnului ce constituie un element de identificare a comerciantului.

Art. 38 din Legea nr. 84/1998 care instituie o derogare de la art. 35 din aceeași lege, reprezintă temeiul juridic ce îl îndreptățește pe un comerciant să-și folosească numele comercial (cu atât mai mult cu cât este legal înregistrat), fără vreo tulburare sau pretenție din partea titularului mărcii, chiar dacă acesta este identic sau cvasiidentic cu denumirea mărcii aparținând altui comerciant concurent, desigur, cu condiția ca folosirea să fie "conformă cu practicile loiale". Sarcina probării faptei ilicite, pretins săvârșită de către pârâtă, revenea, conform art. 1169 C. civ., reclamanților și nu pârâtei, astfel că instanța a înlăturat susținerea apelanților conform cărora pârâta nu a reușit să dovedească nefolosirea siglei "R." și la data efectuării pozelor de către societatea reclamantă, intenționând să demonstreze doar faptul că aceasta nu mai folosește în prezent marca "R.", ceea ce nu înseamnă că nu ar fi folosit vreodată această marcă.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termen legal, ambii reclamanți, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: În considerentele deciziei recurate, s-a menționat că un conflict între o marcă și un nume comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie numele comercial este folosită asemenea unei mărci, adică pentru diferențierea produselor sau serviciilor oferite sau pentru indicarea originii acestora. Cu toate acestea, instanța de apel nu a ținut cont de susținerile intimatei, prin apărător G.G., chiar în cadrul ședinței publice din data de 4 noiembrie 2013, astfel cum a și fost consemnat în practicaua deciziei recurate (pag.

1 parag. final și pag. 2 parag. prim din decizie), potrivit cărora "pe salopetele salariaților nu mai apare numele R.". Din interpretarea per a contrario a celor susținute de intimată, rezultă fără dubiu că aceasta s-a folosit de marca "R.", în speță existând dovada utilizării mărcii, atât la sediul intimatei, cât și pe echipamentul angajaților acesteia, ambele lucruri fiind vizibile consumatorilor și fiind susceptibile de aducere atingere funcțiilor mărcii "R.". Această afirmație echivalează cu o mărturisire făcută de către intimată, prin apărător, câtă vreme aceasta a fost consemnată în practicaua deciziei atacate, astfel încât, în mod greșit, instanța de apel a ignorat-o, susținând în continuare că nu există probe că intimata ar fi folosit marca "R." în cadrul comerțului și fără consimțământul nostru, pentru servicii identice cu cele pentru care este înregistrată marca.

Recurenții au susținut că sunt incidente prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în condițiile în care societatea intimată utilizează, fără acordul titularilor mărcii, un semn ce se diferențiază față de marcă doar prin prezența unei consoane în plus în transliterarea acestuia, fiind identic în rest în ceea ce privește transliterarea și pronunția cuvântului. De asemenea, societatea intimată prestează același tip de activitate ca și R.G. S.A., fiind un concurent al acesteia. Prin urmare, se impune aplicarea sancțiunii cerute de către reclamanți, ce se încadrează în categoriile stipulate de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998. În același sens, recurenții au făcut referire și la prevederile art. 5 alin. (1) și (6) al Directivei 89/104 al CEE, care sunt sediul materiei referitoare la dreptul la marcă și limitarea efectelor asupra mărcii.

În speță, nu se poate afirma că nu există o confuzie produsă prin utilizarea de către pârâtă a semnului cvasiidentic pentru același tip de activitate ca și societatea reclamantă. S-a arătat că atât jurisprudența națională, cât și cea internațională, au statuat faptul că utilizarea de către un terț neautorizat în acest sens a denumirii sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară, constituie utilizare neautorizată pentru produse sau servicii. De asemenea, utilizarea de către un terț neautorizat a unui semn identic cu o marca înregistrată pentru produse/servicii identice, este interzisă în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. 1 din Directiva 89/104 al CEE când această utilizare aduce atingere vreunei funcții ale mărcilor, și în special funcției sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența și originea produselor.

Acest lucru este aplicabil în situația în care semnul utilizat este în măsură a produce confuzie în rândul consumatorilor medii (cauza Céline SARL împotriva Céline SA, Hotărârea din cauza C-17/2007 a Curții de Justiție a Uniunii Europene). La termenul de judecată din 30 mai 2014, intimata-pârâtă a susținut excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, deoarece criticile formulate vizează netemeinicia hotărârii atacate, și nu nelegalitatea acesteia. Analizând cu prioritate excepția invocată, Înalta Curte apreciază că nu este fondată. Înalta Curte apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate, că, într-adevăr, o parte dintre critici, respectiv cele privind modul de utilizare, de către pârâta din prezenta cauză, a semnului cvasiidentic cu marca înregistrată de către reclamanți, vizează temeinicia deciziei recurate, însă există critici ce pot fi încadrate în cazul de recurs expres indicat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv cele referitoare la obiectul probațiunii și la modul de apreciere, de către instanța de apel, a puterii doveditoare a unui pretins mijloc de probă administrat și ignorat în stabilirea situației de fapt. Neîncadrarea unora dintre motivele de recurs în cazurile expres și limitativ descrise de art. 304 C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., deoarece atare sancțiune operează doar dacă niciuna dintre critici nu poate fi analizat prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare sau de modificare din art. 304, pentru a se considera că recursul este nemotivat. Atât timp cât este posibilă cercetarea legalității deciziei recurate în raport de unele dintre criticile formulate, inadmisibilitatea celorlalte critici conduce doar la înlăturarea lor din analiza instanței de recurs, fără ca recursul să fie nul, astfel încât excepția cu acest obiect nu este întemeiată și va fi respinsă ca atare.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia recurată, a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a cererii având ca obiect interzicerea utilizării de către pârâtă, în activitatea sa comercială, a semnului R., față de împrejurarea că nu s-a dovedit că pârâta și-ar fi folosit vreodată, în concret, numele comercial nu doar pentru individualizarea calității de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, ci și cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor oferite.

Aspectele privind modul de soluționare a conflictului dintre o marcă înregistrată și un nume comercial legal înregistrat, precum și corelația dintre dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) și art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în aplicarea normelor corespondente din Directiva 89/104/CEE (actualmente Directiva nr. 2008/95/CE) au fost dezlegate prin Decizia de casare nr. 925 din 22 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte într-un ciclu procesual anterior, care a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamanților doar pentru stabilirea situației de fapt în privința modului concret de utilizare a semnului de către pârâtă, respectiv ca nume comercial ori cu titlu de marcă.

În acest context, în mod corect, instanța de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dând eficiență dezlegărilor din decizia de casare, a pornit de la premisa că pârâta beneficiază de protecția numelui său comercial R., iar încălcarea drepturilor reclamantului, persoană fizică, derivate din înregistrarea mărcii R. ar fi putut fi reținută doar dacă numele comercial ar fi fost folosit de către titularul său în alt scop decât cel prevăzut de lege (doar pentru individualizarea calității de comerciant), respectiv și cu titlu de marcă, pentru că doar într-o asemenea situație s-ar aduce atingere funcției esențiale a unei mărci de diferențiere a produselor sau serviciilor oferite. Față de dezlegările din decizia de casare, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante prin care se tinde la repunerea în discuție a condițiilor de analiză a conflictului dintre marcă și nume comercial.

Faptul că, prin decizia recurată în cauză, au fost reluate considerente pe acest aspect nu deschide reclamanților calea unei noi verificări de legalitate din perspectiva dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) și art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât s-ar ajunge la încălcarea puterii lucrului judecat a deciziei de casare, prin care au fost tranșate chestiunile de drept esențiale pentru soluționarea cauzei, ce se impun ca atare în cadrul rejudecării după casare. Ca atare, nu vor fi primite nici susținerile referitoare la cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât în cauză s-a stabilit, în mod necontestat, că semnul utilizat de către pârâtă este puternic similar (cvasiidentic), iar pârâta folosește în concret semnul.

În acest context, se constată că, în esență, recurenții critică situația de fapt reținută cu ocazia rejudecării apelului, în legătură cu modul de utilizare de către pârâtă a semnului R., susținând că s-a făcut dovada utilizării mărcii, atât la sediul intimatei, cât și pe echipamentul angajaților acesteia. În considerentele deciziei recurate, s-a reținut, într-adevăr, că numele comercial este afișat pe imobilul unde își are sediul societatea și este imprimat pe documentele contabile - facturi și chitanțe fiscale, dar s-a apreciat că aceste împrejurări relevă folosirea numelui comercial exclusiv pentru individualizarea calității de comerciant, nefiind o contrafacere a mărcii.

Această apreciere este corectă, întrucât actele de natura celor menționate sunt apte a identifica pe comerciant sub aspectul "denumirii sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează", conform definiției firmei (numelui comercial) date prin art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. Nu are loc, în acest fel, o utilizare cu titlu de marcă, în sensul de diferențiere a produselor sau a serviciilor oferite, date fiind funcțiile diferite pe care le îndeplinesc marca și numele comercial, ca semne susceptibile de a fi folosite în comerț. În ceea ce privește folosirea semnului ce reprezintă numele comercial al pârâtei pe echipamentul angajaților acesteia, aceasta ar putea constitui, într-adevăr, o folosire a semnului cu titlu de marcă, caz în care ar intra în conflict cu marca reclamantului, apreciere ce se regăsește, de altfel, în considerentele deciziei recurate.

Instanța de apel a reținut, însă, că sarcina probei utilizării cu titlu de marcă revenea reclamanților, conform art. 1169 C. civ., iar aceștia nu au reușit să dovedească, prin probele administrate, că pârâta ar fi folosit vreodată folosirea semnului în alt mod decât pentru identificarea calității de comerciant. Această constatare a instanței de apel nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar, deoarece vizează situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, iar verificarea temeiniciei deciziei și reevaluarea probelor exced controlului de legalitate ce poate fi exercitat prin prisma cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din cuprinsul motivelor de apel, poate fi reținută doar referirea la susținerile intimatei, prin apărător G.G., în cadrul ședinței publice din data de 4 noiembrie 2013, recurenții pretinzând că din interpretarea per a contrario a celor susținute de intimată, rezultă fără dubiu că aceasta a folosit marca R. Într-adevăr, cu ocazia dezbaterilor finale asupra apelului, apărătorul intimatei a făcut referire la proba cu înscrisuri administrată în rejudecare, prin care s-a făcut dovada că pe salopetele salariaților nu mai apare numele "R.". Aceste susțineri nu reprezintă, însă, un mijloc de probă, pentru a fi valorificate în stabilirea situației de fapt, reflectând doar concluziile apărătorului părții cu ocazia dezbaterilor finale, consemnate ca atare în practicaua deciziei recurate, în aplicarea art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ. Aceste concluzii nu au valoarea unei mărturisiri judiciare în sensul art. 1206 C. civ., întrucât nu conțin o recunoaștere a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretențiile în cauză, ci o simplă explicație asupra conținutului înscrisurilor depuse în faza apelului, prin care se tinde tocmai la infirmarea susținerilor părților adverse. Pe de altă parte, mărturisirea, ca mijloc de probă împotriva autorului ei, trebuie să reflecte manifestarea de voință a acestuia și are caracter personal, motiv pentru care este necesar să fie făcută chiar de titular ori de un mandatar cu procură specială, cerințe ce nu sunt îndeplinite în cauză, deoarece susținerile aparțin avocatului, ale cărui atribuții de reprezentare nu sunt suficiente pentru efectuarea unei recunoașteri a pretențiilor reclamanților.

În consecință, concluziile apărătorului intimatei nu pot fi considerate drept un mijloc de probă în cauză, iar susținerile recurentei pe acest aspect urmează a fi înlăturate. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenții-reclamanți P.V.L. și S.C. R.G. S.A. vor fi obligați la plata sumei de 4.960 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. R. S.R.L., constând în onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.V.L. și S.C. R.G. S.A. împotriva Deciziei nr. 24 din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Obligă pe recurenții-reclamanți P.V.L. și S.C. R.G. S.A. la plata sumei de 4.960 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. R. S.R.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai 2014. Procesat de GGC - AM