ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1689/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1689/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1.879 din 30 noiembrie 2011

a Tribunalului Neamț, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. 733/103/2011*.

- în urma scoaterii cauzei de pe rolul secției comerciale și de contencios

administrativ a aceluiași tribunal -, s-au respins ca nefondate acțiunea în

contrafacere și cererea de plata daunelor morale, formulate de reclamanții

P.V.S. și S.C. R.G. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L. totodată,

s-a respins ca inadmisibilă cererea acelorași reclamanți de obligare a pârâtei

la plata de daune cominatorii, cu obligarea reclamanților la plata către pârâtă

de cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamantul persoană fizică este titularul mărcii R.,

care este utilizată de către reclamanta persoana juridică, în baza

consimțământului titularului, iar semnul R. utilizat de către pârâtă în

activitatea comercială corespunde numelui său comercial, înregistrat anterior

mărcii.

Pe baza probatoriului

administrat, s-a constatat că pârâta își folosește numele comercial potrivit

scopului pentru care a fost înregistrat, conform practicilor loiale, și nu

pentru identificarea serviciilor de salubritate, astfel încât nu intră în

conflict cu marca reclamantului, făcându-se aplicarea în acest sens a

dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 22 februarie 2011).

Tribunalul a făcut

trimitere și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia

conflictului dintre o marcă și un nume comercial (cauza Céline).

Prin Decizia nr. 16

din 24 mai 2012, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul promovat

de reclamanți împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul admiterii în parte a acțiunii.

Drept urmare, a

obligat pârâta: să înceteze dreptul de a utiliza fără consimțământul

reclamanților în activitatea sa comercială a oricărui produs și/sau serviciu ce

poartă denumirea R.; să înceteze efectuarea fără consimțământul reclamanților a

oricărei activități de utilizare, publicitate, producere ori comercializare,

punere în circulație, export/import, plasare sub un regim suspensiv sau

economic, precum și acordare a oricărei alte destinații vamale a oricărui

produs ori serviciu ce poartă denumirea R. A menținut dispozițiile sentinței cu

privire la respingerea celorlalte capete de cerere.

Prin Decizia nr. 925

din 22 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, în dosarul nr. 733/103/2011**, a fost admis recursul declarat de

pârâta S.C. R. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 16 din 24 mai 2012 a Curții de

Apel Bacău, secția I civilă, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a interpretat greșit

dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, considerând că

acest text de lege, aplicat de către prima instanță, ar fi lipsit de relevanță

în cauză, motiv pentru care nu a mai socotit necesară analiza situației de fapt

reținute pe aspectul modului concret de folosire a semnului.

Contrar aprecierii

instanței de apel, bazate pe interpretarea strict gramaticală a textului,

interpretarea sa logică și teleologică conduce la concluzia că, în realitate,

legiuitorul a făcut referire la "titularul" numelui sau a denumirii,

așadar la terț, și nu la titularul mărcii pretins încălcate.

Astfel, art. 39 a

fost conceput ca o derogare de la art. 36 din lege, care reprezintă temeiul

juridic al cererii în contrafacere și care permite, ca regulă, titularului

mărcii să solicite instanței judecătorești competente să interzică terților să

folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, a unui semn

identic sau similar cu marca anterior înregistrată, pentru produse sau servicii

identice sau similare (sau chiar diferite, dacă sunt îndeplinite condițiile din

art. 36 alin. (2) lit. c).

Rezultă că, în

principiu, subzistă conflictul dintre marca anterioară și semnul distinctiv

reprezentat de numele comercial, cu excepția situațiilor din art. 39, în care

terțul comerciant este îndreptățit a-și folosi numele comercial, legal

înregistrat, fără vreo tulburare din partea titularului mărcii, chiar atunci

când înregistrarea numelui este ulterioară înregistrării mărcii și, deci, cu

atât mai mult atunci când este anterioară.

Art. 39 alin. (1)

lit. a) din lege are în vedere utilizarea numelui comercial legal înregistrat,

iar această interpretare corespunde celei date de către Curtea de Justiție a

Uniunii Europene prevederii din art. 6 alin. (1) lit. a) din Prima Directivă

89/104/CEE (actualmente Directiva 2008/95/CE), normă ce a fost transpusă în

art. 39 alin. (1) lit. a) din legea română a mărcilor, cu un conținut identic,

dar într-o traducere defectuoasă.

CJUE a decis

(Hotărârea din 21 septembrie 2007 pronunțată în cauza Céline C- 17/06) că art.

6 alin. (1) lit. a) din directivă se poate opune interzicerii utilizării de

către un terț, care nu a fost autorizat în acest scop, a unei denumiri sociale,

a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară (în

cadrul unei activități de comercializare a unor produse identice cu cele pentru

care a fost înregistrată această marcă), dar numai dacă utilizarea de către

terț a denumirii sale sociale sau a numelui comercial are loc conform

practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.

Considerând că art.

39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 nu se aplică în cauză, întrucât nu

ar viza utilizarea numelui comercial al terțului, instanța de apel a făcut o

greșită interpretare și aplicare a legii, în același timp, nu a lămurit pe

deplin situația de fapt pe care norma incidentă o presupunea și la care făceau

referire motivele de apel.

Astfel, contrar

considerentelor deciziei recurate, simplul fapt că pârâta folosește semnul

cvasiidentic mărcii în același domeniu al salubrității nu reprezintă în sine o

încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp pârâta este îndreptățită să-și

folosească numele comercial legal înregistrat. Din acest punct de vedere, norma

în discuție reflectă protecția numelui comercial recunoscută prin art. 8 din

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății intelectuale din anul 1883,

cu revizuirile ulterioare, ratificată de România.

Ceea ce este relevant

în cauză este modul concret în care pârâta își folosește numele comercial,

respectiv pentru individualizarea calității de comerciant, conform practicilor

loiale în domeniul comercial ori cu titlu de marcă, pentru identificarea

produselor sau a serviciilor oferite.

O asemenea analiză

este impusă de aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 39 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 84/1998, astfel cum rezultă și din hotărârea Curții de

Justiție a Uniunii Europene menționată anterior (pronunțată în cauza Céline),

observându-se că prima instanță din prezenta cauză a făcut, în mod corect,

referire la raționamentul juridic expus de instanța europeană în hotărârea

menționată, pornind de la premisa că pârâta poate opune cu succes titularului

mărcii R., în cadrul acțiunii în contrafacerea mărcii, numele său comercial ROS

SAL (cvasiidentic) doar dacă acest semn nu este folosit cu titlu de marcă.

Instanța de apel

trebuia să verifice legalitatea și temeinicia sentinței din această

perspectivă, ceea ce nu s-a întâmplat, aprecierea din decizia recurată în

sensul că nu este relevant modul de utilizare a semnului R. de către pârâtă, în

activitatea sa comercială, relevând faptul că nu au fost cercetate motivele de

apel pe acest aspect.

S-a precizat că, după

cum au reținut ambele instanțe de fond, numele comercial al pârâtei este

înregistrat anterior înregistrării mărcii reclamantului, însă această

împrejurare nu afectează considerentele deja expuse, în condițiile în care

numele comercial, indiferent de momentul la care au fost înregistrate semnele

în conflict, trebuie utilizat potrivit scopului de identificare a calității de comerciant,

în conformitate cu bunele practici în domeniu. Această protecție nu poate opera

dacă numele comercial este folosit în alt scop, respectiv cu titlu de marcă, în

această situație intrând în conflict cu marca, indiferent dacă aceasta a fost

înregistrată ulterior.

Pe de altă parte,

prin motivele de apel, reclamanții s-au prevalat de notorietatea mărcii R. la

momentul înregistrării numelui comercial ROS SAL, aspect care, dacă se

consideră a fi fost probat, ar conduce la preexistența mărcii față de numele

comercial.

Față de cele expuse,

s-a constatat că instanța de apel nu a clarificat pe deplin situația de fapt

din perspectiva dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998,

motiv pentru care nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a

deciziei de către această instanță de recurs, impunându-se casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea art. 314 C. proc. civ.

S-a mai precizat că

rejudecarea apelului va viza doar cererea având ca obiect interzicerea utilizării

semnului (primele două capete de cerere din acțiunea introductivă), deoarece

respingerea celorlalte pretenții a intrat în puterea lucrului judecat, dat

fiind că reclamanții nu au declarat recurs.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, sub nr.

733/103/2011***, iar prin Decizia nr. 24 din 4 noiembrie 2013, această instanță

a respins apelul reclamanților, în limitele învestirii instanței de rejudecare

prin decizia de casare.

Pentru a decide

astfel, s-a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, inclusiv la

rejudecarea apelului, nu rezultă că pârâta și-ar fi folosit vreodată, în

concret, numele comercial nu doar pentru individualizarea calității de

comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, ci și cu titlu de

marcă, pentru identificarea serviciilor oferite, așa cum susțin reclamanții în

cererea de chemare în judecată.

Dovedirea acestui

fapt juridic alegat prin acțiune era esențială pentru a se putea reține că

pârâta a încălcat drepturile reclamantului, persoană fizică, derivate din

înregistrarea mărcii "R.".

Funcția esențială a

unei mărci comerciale este aceea de diferențiere a produselor sau serviciilor

oferite. Această funcție nu se confundă (nu se suprapune) cu funcția de

individualizare (de identificare) a denumirii unui comerciant față de alți

comercianți. Acesta din urmă este atributul numelui comercial, motiv pentru

care numele comercial intră în conflict cu marca doar atunci când el este

folosit de către titularul său în alt scop decât cel prevăzut de lege (doar

pentru individualizarea calității de comerciant), respectiv și cu titlu de

marcă, indiferent de momentul la care acestea au fost înregistrate.

S-ar fi putut reține

că numele comercial "R." al pârâtei, care este cvasiidentic cu

denumirea mărcii "R." aparținând reclamantului P.V.S., a intrat în

conflict cu marca "R." doar în ipoteza în care s-ar fi dovedit că

pârâta a folosit în concret, în activitatea de salubrizare denumirea

"R.". O astfel de confuzie între numele comercial și marca de comerț

se putea obiectiva fie prin inscripționarea mașinilor și/sau a produselor

folosite în activitatea de preluare a deșeurilor cu numele "R." sau

"R.", fie prin imprimarea cuvântului "R." sau

"R." pe uniformele de lucru ale angajaților pârâtei.

Simpla folosire a

numelui comercial exclusiv pentru individualizarea calității de comerciant (de

exemplu, afișarea numelui comercial pe imobilul unde își are sediul societatea

sau imprimarea numelui "R." sau "R." pe documentele

contabile - facturi și chitanțe fiscale) nu reprezintă o contrafacere a mărcii

comerciale, întrucât aceasta din urmă îndeplinește o altă funcție în

activitatea de comerț, aceea de diferențiere a produselor sau a serviciilor

oferite. Nu trebuie deci confundat subiectul de drept (persoană fizică sau

juridică) cu activitatea desfășurată (prestată) în concret de subiectul de

drept.

Instanța de apel a

făcut referire la hotărârea din cauza Céline C - 17/06 pronunțată de Curtea de

Justiție a Uniunii Europene, citată și în hotărârea instanței de recurs, pentru

a confirma aprecierea expusă anterior, în sensul că un conflict între o marcă

și un nume comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie

numele comercial este folosită asemenea unei mărci, adică pentru diferențierea

produselor sau serviciilor oferite sau pentru indicarea originii acestora. Nu

însăși înregistrarea numelui comercial este de natură să aducă atingere

drepturilor dobândite asupra unei mărci anterioare, ci modul de utilizare a

acestuia în activitatea comercială, în condițiile în care norma legală se

referă expres la "folosirea" semnului ce constituie un element de

identificare a comerciantului.

Art. 38 din Legea nr.

84/1998 care instituie o derogare de la art. 35 din aceeași lege, reprezintă

temeiul juridic ce îl îndreptățește pe un comerciant să-și folosească numele

comercial (cu atât mai mult cu cât este legal înregistrat), fără vreo tulburare

sau pretenție din partea titularului mărcii, chiar dacă acesta este identic sau

cvasiidentic cu denumirea mărcii aparținând altui comerciant concurent,

desigur, cu condiția ca folosirea să fie "conformă cu practicile

loiale".

Sarcina probării

faptei ilicite, pretins săvârșită de către pârâtă, revenea, conform art. 1169

C. civ., reclamanților și nu pârâtei, astfel că instanța a înlăturat susținerea

apelanților conform cărora pârâta nu a reușit să dovedească nefolosirea siglei

"R." și la data efectuării pozelor de către societatea reclamantă,

intenționând să demonstreze doar faptul că aceasta nu mai folosește în prezent

marca "R.", ceea ce nu înseamnă că nu ar fi folosit vreodată această

marcă.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termen legal, ambii reclamanți, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

În considerentele

deciziei recurate, s-a menționat că un conflict între o marcă și un nume

comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie numele

comercial este folosită asemenea unei mărci, adică pentru diferențierea produselor

sau serviciilor oferite sau pentru indicarea originii acestora.

Cu toate acestea,

instanța de apel nu a ținut cont de susținerile intimatei, prin apărător G.G.,

chiar în cadrul ședinței publice din data de 4 noiembrie 2013, astfel cum a și

fost consemnat în practicaua deciziei recurate (pag. 1 parag. final și pag. 2

parag. prim din decizie), potrivit cărora "pe salopetele salariaților nu

mai apare numele R.". Din interpretarea per a contrario a celor susținute

de intimată, rezultă fără dubiu că aceasta s-a folosit de marca "R.",

în speță existând dovada utilizării mărcii, atât la sediul intimatei, cât și pe

echipamentul angajaților acesteia, ambele lucruri fiind vizibile consumatorilor

și fiind susceptibile de aducere atingere funcțiilor mărcii "R.".

Această afirmație

echivalează cu o mărturisire făcută de către intimată, prin apărător, câtă

vreme aceasta a fost consemnată în practicaua deciziei atacate, astfel încât,

în mod greșit, instanța de apel a ignorat-o, susținând în continuare că nu

există probe că intimata ar fi folosit marca "R." în cadrul

comerțului și fără consimțământul nostru, pentru servicii identice cu cele

pentru care este înregistrată marca.

Recurenții au

susținut că sunt incidente prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998,

în condițiile în care societatea intimată utilizează, fără acordul titularilor

mărcii, un semn ce se diferențiază față de marcă doar prin prezența unei

consoane în plus în transliterarea acestuia, fiind identic în rest în ceea ce

privește transliterarea și pronunția cuvântului. De asemenea, societatea

intimată prestează același tip de activitate ca și R.G. S.A., fiind un

concurent al acesteia. Prin urmare, se impune aplicarea sancțiunii cerute de

către reclamanți, ce se încadrează în categoriile stipulate de art. 36 alin.

(2) din Legea nr. 84/1998.

În același sens,

recurenții au făcut referire și la prevederile art. 5 alin. (1) și (6) al

Directivei 89/104 al CEE, care sunt sediul materiei referitoare la dreptul la

marcă și limitarea efectelor asupra mărcii.

În speță, nu se poate

afirma că nu există o confuzie produsă prin utilizarea de către pârâtă a

semnului cvasiidentic pentru același tip de activitate ca și societatea

reclamantă.

S-a arătat că atât

jurisprudența națională, cât și cea internațională, au statuat faptul că

utilizarea de către un terț neautorizat în acest sens a denumirii sociale, a

unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară,

constituie utilizare neautorizată pentru produse sau servicii.

De asemenea,

utilizarea de către un terț neautorizat a unui semn identic cu o marca

înregistrată pentru produse/servicii identice, este interzisă în conformitate

cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. 1 din Directiva 89/104 al CEE când această

utilizare aduce atingere vreunei funcții ale mărcilor, și în special funcției

sale esențiale de a garanta consumatorilor proveniența și originea produselor.

Acest lucru este aplicabil în situația în care semnul utilizat este în măsură a

produce confuzie în rândul consumatorilor medii (cauza Céline SARL împotriva

Céline SA, Hotărârea din cauza C-17/2007 a Curții de Justiție a Uniunii

Europene).

La termenul de

judecată din 30 mai 2014, intimata-pârâtă a susținut excepția nulității

recursului, invocată prin întâmpinare, deoarece criticile formulate vizează

netemeinicia hotărârii atacate, și nu nelegalitatea acesteia.

Analizând cu

prioritate excepția invocată, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.

Înalta Curte

apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate, că, într-adevăr, o

parte dintre critici, respectiv cele privind modul de utilizare, de către

pârâta din prezenta cauză, a semnului cvasiidentic cu marca înregistrată de

către reclamanți, vizează temeinicia deciziei recurate, însă există critici ce

pot fi încadrate în cazul de recurs expres indicat, prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., respectiv cele referitoare la obiectul probațiunii și la modul

de apreciere, de către instanța de apel, a puterii doveditoare a unui pretins

mijloc de probă administrat și ignorat în stabilirea situației de fapt.

Neîncadrarea unora

dintre motivele de recurs în cazurile expres și limitativ descrise de art. 304

C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, în condițiile art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., deoarece atare sancțiune operează doar dacă niciuna dintre

critici nu poate fi analizat prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare sau

de modificare din art. 304, pentru a se considera că recursul este nemotivat.

Atât timp cât este

posibilă cercetarea legalității deciziei recurate în raport de unele dintre

criticile formulate, inadmisibilitatea celorlalte critici conduce doar la

înlăturarea lor din analiza instanței de recurs, fără ca recursul să fie nul,

astfel încât excepția cu acest obiect nu este întemeiată și va fi respinsă ca

atare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Prin decizia

recurată, a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a cererii

având ca obiect interzicerea utilizării de către pârâtă, în activitatea sa

comercială, a semnului R., față de împrejurarea că nu s-a dovedit că pârâta

și-ar fi folosit vreodată, în concret, numele comercial nu doar pentru

individualizarea calității de comerciant, conform practicilor loiale în

domeniul comercial, ci și cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor

oferite.

Aspectele privind

modul de soluționare a conflictului dintre o marcă înregistrată și un nume

comercial legal înregistrat, precum și corelația dintre dispozițiile art. 39

alin. (1) lit. a) și art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice, inclusiv din perspectiva jurisprudenței Curții de

Justiție a Uniunii Europene în aplicarea normelor corespondente din Directiva

89/104/CEE (actualmente Directiva nr. 2008/95/CE) au fost dezlegate prin

Decizia de casare nr. 925 din 22 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte

într-un ciclu procesual anterior, care a trimis cauza spre rejudecarea apelului

reclamanților doar pentru stabilirea situației de fapt în privința modului

concret de utilizare a semnului de către pârâtă, respectiv ca nume comercial

ori cu titlu de marcă.

În acest context, în

mod corect, instanța de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

dând eficiență dezlegărilor din decizia de casare, a pornit de la premisa că

pârâta beneficiază de protecția numelui său comercial R., iar încălcarea

drepturilor reclamantului, persoană fizică, derivate din înregistrarea mărcii

R. ar fi putut fi reținută doar dacă numele comercial ar fi fost folosit de

către titularul său în alt scop decât cel prevăzut de lege (doar pentru

individualizarea calității de comerciant), respectiv și cu titlu de marcă,

pentru că doar într-o asemenea situație s-ar aduce atingere funcției esențiale

a unei mărci de diferențiere a produselor sau serviciilor oferite.

Față de dezlegările

din decizia de casare, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante prin

care se tinde la repunerea în discuție a condițiilor de analiză a conflictului

dintre marcă și nume comercial. Faptul că, prin decizia recurată în cauză, au

fost reluate considerente pe acest aspect nu deschide reclamanților calea unei

noi verificări de legalitate din perspectiva dispozițiilor art. 39 alin. (1)

lit. a) și art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât s-ar ajunge la încălcarea puterii

lucrului judecat a deciziei de casare, prin care au fost tranșate chestiunile

de drept esențiale pentru soluționarea cauzei, ce se impun ca atare în cadrul

rejudecării după casare.

Ca atare, nu vor fi

primite nici susținerile referitoare la cerințele de aplicare a dispozițiilor

art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât în cauză s-a stabilit, în mod

necontestat, că semnul utilizat de către pârâtă este puternic similar

(cvasiidentic), iar pârâta folosește în concret semnul.

În acest context, se

constată că, în esență, recurenții critică situația de fapt reținută cu ocazia

rejudecării apelului, în legătură cu modul de utilizare de către pârâtă a

semnului R., susținând că s-a făcut dovada utilizării mărcii, atât la sediul

intimatei, cât și pe echipamentul angajaților acesteia.

În considerentele

deciziei recurate, s-a reținut, într-adevăr, că numele comercial este afișat pe

imobilul unde își are sediul societatea și este imprimat pe documentele

contabile - facturi și chitanțe fiscale, dar s-a apreciat că aceste împrejurări

relevă folosirea numelui comercial exclusiv pentru individualizarea calității

de comerciant, nefiind o contrafacere a mărcii.

Această apreciere

este corectă, întrucât actele de natura celor menționate sunt apte a identifica

pe comerciant sub aspectul "denumirii sub care un comerciant își exercită

comerțul și sub care semnează", conform definiției firmei (numelui

comercial) date prin art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul

comerțului. Nu are loc, în acest fel, o utilizare cu titlu de marcă, în sensul

de diferențiere a produselor sau a serviciilor oferite, date fiind funcțiile

diferite pe care le îndeplinesc marca și numele comercial, ca semne

susceptibile de a fi folosite în comerț.

În ceea ce privește

folosirea semnului ce reprezintă numele comercial al pârâtei pe echipamentul

angajaților acesteia, aceasta ar putea constitui, într-adevăr, o folosire a

semnului cu titlu de marcă, caz în care ar intra în conflict cu marca

reclamantului, apreciere ce se regăsește, de altfel, în considerentele deciziei

recurate.

Instanța de apel a

reținut, însă, că sarcina probei utilizării cu titlu de marcă revenea

reclamanților, conform art. 1169 C. civ., iar aceștia nu au reușit să

dovedească, prin probele administrate, că pârâta ar fi folosit vreodată

folosirea semnului în alt mod decât pentru identificarea calității de

comerciant.

Această constatare a

instanței de apel nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar,

deoarece vizează situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat,

iar verificarea temeiniciei deciziei și reevaluarea probelor exced controlului

de legalitate ce poate fi exercitat prin prisma cazurilor de recurs prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

Din cuprinsul

motivelor de apel, poate fi reținută doar referirea la susținerile intimatei,

prin apărător G.G., în cadrul ședinței publice din data de 4 noiembrie 2013,

recurenții pretinzând că din interpretarea per a contrario a celor susținute de

intimată, rezultă fără dubiu că aceasta a folosit marca R.

Într-adevăr, cu

ocazia dezbaterilor finale asupra apelului, apărătorul intimatei a făcut

referire la proba cu înscrisuri administrată în rejudecare, prin care s-a făcut

dovada că pe salopetele salariaților nu mai apare numele "R.".

Aceste susțineri nu

reprezintă, însă, un mijloc de probă, pentru a fi valorificate în stabilirea

situației de fapt, reflectând doar concluziile apărătorului părții cu ocazia

dezbaterilor finale, consemnate ca atare în practicaua deciziei recurate, în

aplicarea art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Aceste concluzii nu

au valoarea unei mărturisiri judiciare în sensul art. 1206 C. civ., întrucât nu

conțin o recunoaștere a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază

pretențiile în cauză, ci o simplă explicație asupra conținutului înscrisurilor

depuse în faza apelului, prin care se tinde tocmai la infirmarea susținerilor

părților adverse.

Pe de altă parte,

mărturisirea, ca mijloc de probă împotriva autorului ei, trebuie să reflecte

manifestarea de voință a acestuia și are caracter personal, motiv pentru care

este necesar să fie făcută chiar de titular ori de un mandatar cu procură

specială, cerințe ce nu sunt îndeplinite în cauză, deoarece susținerile aparțin

avocatului, ale cărui atribuții de reprezentare nu sunt suficiente pentru

efectuarea unei recunoașteri a pretențiilor reclamanților.

În consecință,

concluziile apărătorului intimatei nu pot fi considerate drept un mijloc de

probă în cauză, iar susținerile recurentei pe acest aspect urmează a fi

înlăturate.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În aplicarea art. 274

C. proc. civ., recurenții-reclamanți P.V.L. și S.C. R.G. S.A. vor fi obligați

la plata sumei de 4.960 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C.

R. S.R.L., constând în onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții P.V.L. și S.C. R.G. S.A. împotriva Deciziei

nr. 24 din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă pe

recurenții-reclamanți P.V.L. și S.C. R.G. S.A. la plata sumei de 4.960 RON

cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. R. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 30 mai 2014.

Procesat de GGC - AM