ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 869/2024

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 18.11.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea parțială a Deciziei nr. 43483/06.10.2021, în sensul obligării pârâtului la plata următoarelor sume de bani: - 13.750 BGN, reprezentând diferența dintre suma solicitată cu titlul de daune morale în cuantum de 45.000 BGN și suma acordată de 31.250 BGN; - 834,30 leva, reprezentând diferența dintre despăgubirea primită pentru incapacitate temporară de muncă în perioada 01.04.2017-25.09.2017 și remunerarea neîncasată pentru aceeași perioadă; - 24.235,05 BGN, reprezentând dobânzi legale conform prevederilor art. 86 din legea obligațiilor și contractelor din Bulgaria, asupra principalului, și cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1357 din 16 august 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. A fost anulat în parte art. 2 din Decizia nr. 43483/06.10.2021. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.066,14 BGN, cu titlul de diferență despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată). A fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantului în ceea ce privește sumele de 500 BGN și 13.750 BGN, conform considerentelor hotărârii și să motiveze corespunzător decizia ce se va emite. Au fost respinse în rest pretențiile reclamantului ca neîntemeiate. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum 50 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței atacate și respingerea în tot a contestației. În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (3), art. 13 alin. (2), (3), (4) din Legea nr. 213/2015. A susținut recurentul că în mod greșit a reținut instanța de fond că suma de 5066,14 BGN, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asigurătorului în faliment reprezintă creanțe de asigurări, apreciind astfel că se încadrează în categoria creanțelor definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. FGA este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale altor categorii de creanțe cum sunt cheltuielile de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului care nu a înțeles să-și îndeplinească obligațiile contractuale la termenul scadent, temeiul răspunderii pentru atitudinea culpabilă a B. fiind răspunderea civilă delictuală. A menționat recurentul că FGA este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asiguratorului aflat în insolvență. Fondul nu este succesorul în drepturi și obligații al niciunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligațiile și nici patrimoniul acestuia. A arătat recurentul că dispozițiile legale arată că FGA nu are obligația de a acoperi toate tipurile de creanțe, ci doar creanțele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Prin urmare, a apreciat recurentul că în mod corect a respins la plată suma de 5066,14 BGN, cheltuielile de judecată nefiind creanțe de asigurări în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Referitor la suma totală de 500 BGN reprezentând fransiza și suma de 13750 BGN, reprezentând diferența solicitată cu titlu de daune morale, a apreciat recurentul-pârât că nu se poate reține o neanalizare a condițiilor legale de acordare a sumei solicitate, în cuprinsul deciziei fiind făcute referiri exprese la polița de asigurare, condițiile de asigurare fiind parte integrantă din contractul de asigurare.

Apărările intimatei Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 43483/06.10.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin decizia menționată, FGA a admis cererea de plată nr. x/28.09.2020 pentru suma de 32649,30 BGN (art. 1 al deciziei) și a respins cererea pentru suma de 38503,05 BGN (art. 2 al deciziei). Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat în parte art. 2 din Decizia nr. 43483/06.10.2021, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.066,14 BGN, cu titlul de diferență despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată). Totodată, a fost obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei în ceea ce privește sumele de 500 BGN și 13.750 BGN, conform considerentelor hotărârii, și să motiveze corespunzător decizia ce se va emite. Au fost respinse în rest pretențiile reclamantei ca neîntemeiate. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prima critică a recurentului privește faptul că în mod greșit a reținut instanța de fond că suma de 5066,14 BGN, reprezentând cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asigurătorului în faliment reprezintă creanțe de asigurări, apreciind astfel că se încadrează în categoria creanțelor definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții legale prin care se definește noțiunea de creanță de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înțeles să reglementeze această definiție pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. În acest sens este esențial a se observa că din interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a) - d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, recurentul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată de vreme ce nu reprezintă creanțe de asigurare, ci obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Având în vedere aceste considerente, sentința recurată va fi casată în parte, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect anularea art. 2 din decizia FGA nr. 43483/06.10.2021, referitoare la acordarea către reclamant a sumei de 5066,14 BGN reprezentând diferență despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată). A doua critică a recurentului privește faptul că, referitor la suma totală de 500 BGN reprezentând fransiza și suma de 13750 BGN reprezentând diferența solicitată cu titlu de daune morale, nu se poate reține o neanalizare a condițiilor legale de acordare a sumei solicitate, întrucât în cuprinsul deciziei au fost făcute referiri exprese la polița de asigurare, condițiile de asigurare fiind parte integrantă din contractul de asigurare. Cu privire la aceste aspecte, analizând decizia atacată, instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, aceasta nu conține nicio motivare a soluției dispuse cu privire la sumele menționate, criticile recurentului fiind nefondate. Astfel, în decizia emisă de pârâtul FGA se menționează: "de asemenea, nu poate fi acordată suma de 14.250 BGN, reprezentând 500 BGN - fransiza și 13750 BGN - diferența dintre suma solicitată cu titlu de daune morale în cuantum de 45000 BGN și suma cuvenită conform contractului de asigurare - în cuantum de 31250 BGN (25% din suma asigurată - 125000 BGN)." În consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că, în lipsa unei motivări în fapt și în drept a deciziei contestate, nu se poate stabili dacă emitentul actului a încălcat sau nu dispozițiile legale incidente din punctul de vedere al dreptului material. Practic, nemotivarea soluției dispuse prin decizia contestată echivalează cu neanalizarea condițiilor legale de acordare a sumei solicitate, iar nemotivarea soluției echivalează cu nesoluționarea efectivă a cererii de plată. În aceste condiții, Înalta Curte va menține soluția instanței de fond în sensul obligării pârâtului să reanalizeze cererea de plată a reclamantei în ceea ce privește sumele de 500 BGN și 13.750 BGN, conform considerentelor hotărârii, și să motiveze corespunzător decizia ce se va emite. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1357 din 16 august 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Va casa în parte sentința atacată, în sensul că va respinge capătul de cerere având ca obiect anularea art. 2 din decizia FGA nr. 43483/06.10.2021 referitoare la acordarea către reclamant a sumei de 5066,14 BGN reprezentând diferență despăgubire (contravaloarea sumelor solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată). Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. PENTRU ACESTE MOTIVE,