ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3269/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 31.08.2024, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, respectiv suma de 2.470,46 RON, calculate până la data de 09.08.2021 și în continuare până la data plății efective, sau, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 479 din 14 martie 2022, Curtea a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârât, ca neîntemeiate

A admis în parte cererea modificată formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală în materie civilă, calculată potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit sentinței, dar nu mai mult de 300 RON și la plata către reclamantă a sumei de 879 RON, reprezentând onorariu de avocat.

A respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, rejudecând litigiul, respingerea acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal, pe cale de excepție, iar, în secundar, ca neîntemeiată.

După ce a prezentat situația de fapt, a susținut recurentul că instanța de fond a respins eronat excepția inadmisibilității acțiunii invocate în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

În acest sens, a invocat dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acțiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.

În dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, astfel că instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004 și a celor reținute de ÎCCJ prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii.

Așa cum A. a introdus cererea ce face obiectul prezentului dosar la mai bine de 3 ani de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și de la data la care Curtea de Apel București a admis contestația din dosarul nr. x/2018, putea să o facă și atunci, pentru că prejudiciul era cunoscut, aplicându-se la suma solicitată prin cererea de plată, având caracter determinabil.

Referitor la excepția tardivității acțiunii, a arătat că în mod greșit prima instanță a respins această excepție, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferență de 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât privește respingerea excepției prescripției, a susținut recurentul că în mod greșit prima instanță a apreciat că acțiunea ar fi fost formulată în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la data la care reclamanta a putut cunoaște și cuantifica integral prejudiciul, cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal ce a avut loc la 13.10.2021, data pronunțării în recurs a deciziei nr. 4644/2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Condiția existenței unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în cauză decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și nu termenul de prescripție de un an, care curge de la data la care reclamantul a cunosct sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Plata despăgubirii a fost efectuată la data de 28.10.2021 pentru suma pretinsă, iar considerentele primei instanțe conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite săvârșite de către FGA și, implicit, temeinica cererii reclamantei pentru plata de dobânzi, sunt nelegale prin raportare la Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 dată într-un recurs în interesul legii, precum și prin raportare la decizia instanței supreme pronunțate în dosarul nr. x/2018.

În condițiile în care prin sentința nr. 4902/27.11.2018 (definitivă la 13.10.2021), FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin decizia nr. 14452/03.05.2018, nu se poate susține că abia în anul 2021 s-ar fi născut dreptul reclamantei la daune moratorii calculate asupra despăgubirilor solicitate prin cererea formulată de aceasta în anul 2016.

Mai mult decât atât, reclamanta a solicitat acordarea penalităților sau dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/11.03.2016, astfel că, reclamanta cunoștea producererea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii acestei cereri.

Prin urmare, a apreciat că sunt nereale susținerile reclamantei în sensul că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 28.10.2021, data plății, precum și cele ale instanței de fond conform cărora data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București este momentul de început al termenului de prescripție, ținând cont de faptul că reclamanta a depus prezenta acțiune înainte de această dată și a solicitat despăgubiri până la data plății efective.

Astfel, raportat la data la care reclamanta a solicitat plata penalităților sau a dobânzilor, respectiv a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată în ce privește nesoluționarea cererii în termenul de 30 de zile a acesteia și, respectiv de la data respingerii cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, termenul de 1 an a început să curgă de la aceste două date și s-a împlinit 1 an mai târziu.

În continuarea cererii de recurs, recurentul-pârât a reiterat argumentele formualte prin întâmpinarea formulată la fond, apreciind, în esență, că singura obligație a sa, după respingerea recursurilor formualte la 13.10.2021, era aceea de reluare a analizării cererii de plată iar, în urma verificării dosarului de daună, fie să efectueze plata sumei solicitate fie, în caz de respingere totală/parțială a pretențiilor, să emită o nouă deciziei, susceptibilă de contestare în fața instanței de judecată.

În realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci doar o obligație de a face, de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 de zile poate fi urmată calea instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, obligarea FGA la plata vreunei penalități de întârziere/dobânzi legale penalizatoare este total neîntemeiată, atât timp cât dreptul de creanță al A. s-a născut ulterior analizării de către FGA a cererii de plată conform hotărârilor instanțelor de judecată pronunțate în dosarul nr. x/2018, iar acest termen începea să curgă conform art. 24 din Legea nr. 554/2004, FGA analizând și făcând plata în termenul prevăzu de dispozițiile legale.

A mai precizat recurentul că nu este un asigurător și că nu a preluat ope legis obligațile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare, depunând concluzii scrise prin care a solicitat menținerea sentinței pronunțate de prima instanță și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Reclamanta A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/29.01.2016 cerere de plată privind suma de 1.223 RON pretinsă cu titlu de creanță de asigurări pentru dosar daună 80030212.

Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (poziția 289 borderoul nr. 2 anexat deciziei - suma de 1.223 RON), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentința civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin Decizia nr. 4644 din 13 octombrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context factual, instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 2.470,46 RON și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011,

Prin sentința recurată instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată fiind obligat obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data de 29.10.2021, respingându-se excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției

Preliminar, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acesta nu a arătat în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentința primei instanțe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analizând sentința atacată prin raportare la motivele de casare invocate de recurentul-pârât în ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în despăgubiri, Înalta Curte constată că nu este întemeiat, criticile centrate pe împrejurarea că prima instanță în mod greșit a respins excepțiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, se reține că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri și separat de acțiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condițiilor cerute de textul de lege.

Referitor la excepția tardivității acțiunii, de asemenea, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nefiind incidente dispozițiile art. art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, în aceeași perioadă fiind efectuată și plata creanței, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Așa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 11.03.2021, ulterior fiind modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A., inclusiv cererea de plată din prezenta cauză.

Câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală a dispozițiilor privind plafonul maxim al despăgubirilor, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o.

Așadar, rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanței existența creanței este strâns legată de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

Prin urmare, Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic invocate de recurentul-pârât prin recurs nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia în sensul solicitat de acesta.

Pe fond, hotărârea recurată a fost dată cu corecta aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în ceea ce privește achitarea dobânzilor.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 și art. 1357 din C. civ.

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902 din 27 noiembrie 2018, definitivă prin Decizia nr. 4644 din 13 octombrie 2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări.

De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, din care suma de 1.223 RON a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului dedus judecății, iar această manifestare de voință produce efecte juridice, context în care repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, se are în vedere că, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă este îndreptățită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului.

În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 1.223 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ. "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că, "(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.".

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că intimata-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăția pârâtului rezultă din interpretarea greșită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat și prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

În consecință, în mod corect prima instanța a stabilit că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante este la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.223,00 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În ceea ce privește cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 592,17 RON onorariu avocațial, dovedite cu factura depusă la dosar, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului, urmează a o admite.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, și va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 479 din 14 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 592,17 RON către intimata-reclamantă A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.