ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2614/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 03.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând modificarea în parte a Deciziei nr. 26299/10.05.2021, în sensul admiterii în integralitate a cererii de plată astfel cum a fost formulată si precizată de aceștia si a obligării pârâtului la plata sumei de 82.500 RON, reprezentând daune morale aferente celor 55 de zile de îngrijire medicală necesare vindecării leziunilor suferite de C.; cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 16.11.2021, Curtea a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanți și proba testimonială, în cadrul căreia să fie audiat martorul D., audiere realizată prin comisie rogatorie.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1268 din 5 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestația formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1268 din 5 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Recurenții au solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel București, iar, în subsidiar, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 26299/10.05.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, în sensul modificării în parte a deciziei si a admiterii în integralitate a cererii de plată astfel cum a fost formulată si precizată, respectiv a obligării intimatului la plata sumei de 82.500 RON, reprezentând daune morale aferente celor 55 de zile de îngrijire medicală necesare vindecării leziunilor suferite de C.. Au arătat că prin sentința penală nr. 165/2014 pronunțată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curții de Apel Oradea, s-a dispus condamnarea numitului E. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă asupra doamnei B. si a fost lăsată nesoluționată latura civilă. Prin sentință s-a reținut în mod definitiv culpa exclusivă a numitului E. în producerea evenimentului rutier. În cadrul prezentului dosar nu s-a administrat nicio probă care să reliefeze că, în situația dată, asigurarea minorului C. într-un scaun special ar fi cauzat zile diferite de îngrijiri medicale sau mai puține leziuni. Cu toate acestea, contestația a fost respinsă, printre alte motive, si pentru faptul că nu s-a efectuat un raport de expertiză medico-legală care să reliefeze un alt număr de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de fostul fiu, băiețelul care în prezent este decedat. În opinia recurenților, soluția instanței de fond este nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 C. proc. civ. sens în care au apreciat ca se impune casarea sentinței civile nr. 1268/05.07.2022, motivat de următoarele aspecte: Analizând soluția instanței de fond, în totală contradicție cu dispozițiile sentinței penale nr. 165/2014 pronunțată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014 și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a dispus condamnarea numitului E. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă asupra recurentei si s-a stabilit vinovăția exclusivă a acestuia în producerea evenimentului rutier, Curtea de Apel București a retinut că și recurentii sunt de vină pentru leziunile produse minorului C. întrucât nu l-au asigurat într-un scaun special. Recurenții au susținut că această reținere nu este justificată de nicio probă de la dosar. Nu există nicio expertiza medico-legală efectuată care sa stabilească că, dacă minorul se afla într-un scaun special nu suferea nicio vătămare, la fel cum nu exista nicio probă care să spună contrariul. Motivul pentru care minorul a suferit leziunile produse nu este dat de acțiunea de proiectare a lui în afara autoturismului (copilul nu a fost proiectat din mașina, fiind permanent în brațele tatălui său), ci de contorsionarea autoturismului într-o asemenea maniera încât acesta a ajuns ca si un acordeon, neputând fi valorificat nici măcar ca epavă. Pe de altă parte, în cazul reținerii unei culpe a recurenților în producerea evenimentului rutier, ar fi trebuit să se arate gradul de culpabilitate a fiecărei persoane, fiind inadmisibil să li se rețină o culpă superioară celei reținute pentru persoana care a provocat accidentul și a creat starea de pericol. Au mai apreciat recurenții că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. In atare condiții, prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin sentința penală nr. 165/2014 pronunțată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curții de Apel Oradea, inserând motive străine de obiectul cauzei, fără niciun corespondent pe care să se bazeze. Pe de altă parte, în subsidiar, instanța a apreciat că declarația martorei D. nu este de natură să modifice cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, în lipsa unei expertize medico-legale, însă instanța, tot în lipsa unei expertize medico-legale, apreciază ca există o culpă a reclamanților în producerea vătămărilor suferite de fiul acestora. Evident aceste motive denotă o doză mare de subiectivitate a judecătorului fondului în soluționarea dosarului si prezintă o evidentă contradicție în realizarea raționamentului instanței si motivele arătate în cadrul considerentelor sentinței. Raportat la aceste aspecte, recurenții au solicitat în principal retrimiterea cauzei în fața primei instanțe în vederea efectuării unei expertize medico-legale pentru determinarea numărului total de zile de îngrijire medicală necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către fiul acestora C. în urma accidentului de circulație, pentru a se stabili dacă folosirea unui scaun special pentru minor ar fi dus la mai puține vătămări produse minorului și la un număr mai mic de zile de îngrijiri medicale acordate acestuia și pentru a se putea stabili gradul de culpabilitate a fiecărei persoane vinovate de vătămarea minorului.

Apărările formulate în recurs Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar note scrise, prin care a susținut că recurentii nu critică legalitatea sentinței, ci temeinicia acesteia. Cu privire la referirile recurenților la efectuarea unei expertize, a arătat că această probă nu este admisibilă în stadiul procesual al recursului, iar în dosarul de fond nu au solicitat o astfel de probă, aceștia stabilind cadrul procesual inclusiv asupra probatoriului, conform art. 9 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din data de 8 februarie 2024, cauza a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., față de lipsa nejustificată a părților și a solicitării de judecare a cauzei în lipsa acestora, recurenții-reclamanți formulând ulterior cerere de repunere a cauzei pe rol, pentru discutarea căreia s-a fixat termen la data de 16 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 01.01.2013 a avut loc un accident rutier din culpa conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x. Din accident, printre altele a rezultat vătămarea corporală a minorului C.. La data evenimentului, autoturismul avea încheiată polița nr. x, emisă de F. S.A. Prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/25.01.2016, A. și B., reprezentanții legali ai minorului C., au solicitat avizarea dosarului de daună și acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A., în cuantum de 82.500 de RON, daune morale, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit în urma accidentului rutier de C. (între timp, decedat). Prin Decizia nr. 3761/02.02.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea, cu motivarea că petenții nu au dreptul la despăgubire deoarece acțiunea nu a fost pornită de către defunct. Prin sentința civilă nr. 2615/2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal (definitivă prin Decizia nr. 407/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) s-a admis contestația reclamanților A. și B., fiind obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii. Prin Decizia nr. 26299/10.05.2021, s-a admis cererea de plată, în parte, acestora fiindu-le acordată suma de 35.750 de RON, cu titlu de daune morale. În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat modificarea în parte a Deciziei nr. 26299/10.05.2021, în sensul admiterii în integralitate a cererii de plată astfel cum a fost formulată si precizată si a obligării pârâtului Fondul de garantare a Asiguraților la plata sumei de 82.500 RON, reprezentând daune morale aferente celor 55 de zile de îngrijire medicală necesare vindecării leziunilor suferite de C.. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanții formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză. Astfel, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile recurenților-reclmanați, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că în considerentele sentinței se regăsesc motive străine de obiectul cauzei, fără niciun corespondent pe care sa se bazeze, față de cele statuate prin sentința penală nr. 165/2014 pronunțată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curții de Apel Oradea. Instanța de control judiciar amintește că în ceea ce privește teza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la casarea hotărârii pentru existența de motive străine de natura pricinii, aceasta privește ipoteza în care motivarea ar cuprinde doar considerente care nu au nicio legătură cu natura cauzei, ceea ce nu se identifică în situația de față. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță expunând în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată, susținerile recurenților neconstituind motive străine de natura cauzei în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nici teza acestui motiv de casare privind existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută a fi incidentă în cauză. Înalta Curte amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceștia. Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurenților circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții legale "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat". Articolul 431 alin. (1) din C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", dă expresie aspectului negativ al autorității de lucru judecat, potrivit căruia o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, obiectivul acestor principii fiind cel care trebuie realizat prin respectarea a ceea ce o instanță a statuat deja în privința raporturilor litigioase ale părților și ale chestiunilor analizate în cauză. Sunt, de aceea, contrare ordinii publice readucerea în fața justiției și repunerea în dezbaterea judiciară a acelorași cereri și chestiuni, după ce au primit o soluționare definitivă. Înalta Curte constată că recurenții au susținut incidența acestui motiv de casare, pe motiv că prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor statuate prin sentința penală nr. 165/2014 pronunțată de Judecătoria Marghita în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 266/A/2015 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a dispus condamnarea numitului E. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă asupra recurentei si s-a stabilit vinovăția exclusivă a acestuia în producerea evenimentului rutier, Curtea de Apel București retinând că și recurentii sunt de vină pentru leziunile produse minorului C. întrucât nu l-au asigurat într-un scaun special. Aceste argumente invocate de recurenți nu atrag incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât în procesul penal s-a analizat vinovăția în producerea accidentului și s-a stabilit că aceasta a aparținut exclusiv numitului E. în producerea evenimentului rutier, așa cum de altfel susțin și recurenții, neanalizându-se însă și vinovăția în producerea unor vătămări corporale celorlați ocupanți ai autoturismului recurenților, respectiv posibilitatea implicării pasagerilor din autoturism în producerea acestor vătămări. În aceste condiții, în mod corect a observat judecătorul fondului că, deși culpa în producerea accidentului a aparținut conducătorului auto asigurat F., la vătămarea minorului C. a mai concurat un factor, anume faptul că acesta avea în autoturism o poziție nefirească, stând pe brațele tatălui său, reclamantul din prezenta cauză și nu într-un scaun special, destinat transportului auto al minorilor în vârstă de 2 ani. În acest sens, din cuprinsul certificatului medico-legal nr. x/11.01.2013 emis de Serviciul de medicină legală Oradea rezultă că leziunile minorului au fost produse prin lovirea acestuia, situat pe brațele tatălui său de componente proeminente dure din interiorul autovehiculului ce a suferit o decelerație bruscă, în urma coliziunii cu un alt autovehicul în mișcare, în cadrul unui accident rutier. Din această perspectivă, nu doar fapta conducătorului auto asigurat F. a cauzat vătămarea minorului C. și implicit prejudicierea acestuia, ci și conduita lipsită de responsabilitate a reprezentanților legali ai acestuia, întocmai reclamanții din prezenta cauză. Prin urmare, nu se poate susține în mod valid încălcarea autorității de lucru judecat cu privire la aspectele analizate și tranșate definitiv în dosarul penal în discuție, respectiv vinovăția conducătorului auto în producerea accidentului de circulație, prima instanță apreciind prin sentința recurată asupra unui factor distinct, concurent în producerea vătămărilor corporale minorului C., aspect neanalizat prin sentința penală, nefăcând obiectul acelei cauze. Instanța de control judiciar constată că este nefondat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1). 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: (...) f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România." În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească s-a arătat că în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională. Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii. Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, în mod corect judecătorul fondului constatând că în cuprinsul Deciziei contestate au fost redate elementele avute în vedere de către pârât la stabilirea cuantumului daunelor morale, pârâtul precizând că au fost avute în vedere particularitățile concrete ale cauzei, respectiv actele medico-legale din care rezultă că urmare a producerii accidentului rutier, acesta a suferit vătămări corporale, care au necesitat pentru vindecare 55 zile, precum și starea de minoritare a victimei. S-a mai menționat că la acordarea daunelor morale au fost avute în vedere legislația și jurisprudența naționale în materie, practica societăților de asigurare/F.G.A., coroborat cu condițiile de trai din țară, efectul compensatoriu al daunelor morale și rațiunea acordării acestora, rezultând astfel valoarea de 500 de RON/fiecare zi de îngrijire x 57 de zile îngrijiri în vederea însănătoșirii reclamantului, dar și prin raportare la art. 6.4 lit. f) din Procedură, o majorare cu 30% a sumei rezultate ca urmare a faptului că victima era minoră rezultând o despăgubire în cuantum total de 35.750 de RON. Prin urmare, pârâtul a prezentat rațiunile care au determinat stabilirea unui anumit cuantum al daunelor morale, motiv pentru care nu se poate considera că actul administrativ a fost emis de către a autoritatea pârâtă într-o manieră discreționară. Așa fiind, ținând cont de aceste aspecte, precum și de susținerile reclamanților, în mod judicios a apreciat prima instanță că pârâtul a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, în lipsa unor criterii și limite legale, la un criteriu obiectiv și rezonabil (zilele de îngrijiri medicale). Pornind de la particularitatea că Fondul de garantare a asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment, pârâtul nu a stabilit arbitrar cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la un criteriu obiectiv (zilele de îngrijiri medicale), luând în calcul și particularitățile speței, din cuprinsul certificatului medico-legal nerezultând că leziunile traumatice suferite de reclamant s-ar încadra în grad de invaliditate sau infirmitate, ar fi pus în primejdie viața reclamantului sau s-ar fi încadrat în noțiunea de prejudiciu estetic grav și permanent. Astfel, instanța de control judiciar constată că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că despăgubirea parțială acordată de pârât pentru asigurătorul F. (35.750 de RON, față de un total solicitat de 82.500 de RON) este echitabilă, față de toate aspectele reținute anterior, precum și având în vedere și faptul că prin sentința penală nr. 165 din 9 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Marghita anterior referită s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de una dintre persoanele vătămate în accidentul rutier în discuție, respectiv B., și a fost obligată partea responsabilă civilmente S.C. F. S.A. la plata despăgubirilor în sumă de 14.000 de euro reprezentând daune morale, reținându-se că aceasta a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 100 de zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,