ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanței la data de 27.01.2020 reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 22219/08.01.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând anularea acesteia ca nelegală si nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1139 din 11.11.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1139 din 11.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a susținut că prin cererea de chemare în judecată a contestat Decizia FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nr. 2221/08.01.2020, cu precizarea că aceasta este nelegală și netemeinică.

Sumele de bani solicitate spre acordare de către recurent rezultă în urma accidentului de circulație care s-a soldat cu avarierea autoturismului marca x cu nr. de înmatriculare x vinovat de producerea accidentului fiind posesorul autovehiculului marca y cu nr. x, sume solicitate în baza poliței de asigurare y.

În soluționarea dosarului de daună înregistrat pe rolul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR cererea de plată a recurentului a fost respinsă ca fiind tardiv introdusă motiv pentru care s-a adresat instanței de judecată pentru a obliga pârâtul la plata sumelor de bani.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată înregistrată pe rolul FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x/07.10.2019, petentul a solicitat plata daunelor materiale în cuantum de 6.084,06 RON si cheltuieli de judecata in cuantum de 1.349,09 RON stabilite în dosarul procesual nr. x/2017 de Tribunalul Constanta prin decizia civila 16/08.01.2018, respectiv Curtea de Apel Constanta prin decizia civila 296/23.05.2019. In temeiul cererii de plata FGA a deschis dosarul de dauna nr. unic FGA x.

În cadrul procedurii administrative necontencioase, FGA a analizat cererea de plată a reclamantului înregistrată cu nr. x/07.10.2019, iar Comisia Specială de la data de 02.12.2019 a dispus respingerea integrală a cererii de plată ca tardiv formulată.

Cu privire la motivele de drept invocate în decizia contestată ce fac obiectul prezentului dosar procesual pârâtul a menționat dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Pe această cale a menționat faptul că, deschiderea procedurii de faliment împotriva B.. S.A. s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, devenind definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care încep a se calcula cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive), conform prevederilor mai sus menționate.

Din înscrisurile identificate la dosarul de daună rezultă faptul că, decizia civila nr. 16/08.01.2018, pronunțată de Judecătoria Constanta in dosarul nr. x/2017 a rămas definitivă la data de 23.05.2019 conform Deciziei nr. 296 pronunțate de Curtea de Apel Constanta.

Reține Înalta Curte faptul că între FGA și recurentul-reclaman există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligația de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului și dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit în mod corect că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A., fiind depusă cererea de plată de către reclamant.

În ceea ce privește termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantului, ca nefondate, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, anterior citate, precum și a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căruia:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, care începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

În cazul recurentului - reclamant, acest drept de creanță s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, și anume la data la care a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă respectiv la data de 23.05.2019.

În contextul celor anterior arătate, este nefondat argumentul recurentului-reclamant în sensul că nu putea formula cererea înăuntrul termenului de 90 de zile prevăzut de lege câtă vreme acesta se află în ipoteza expres prevăzută de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) teza a III-a din Norma ASF nr. 16/2015, a nașterii dreptului de creanță ulterior declarării falimentului asigurătorului, termenul de 90 de zile calculându-se de la data de 23.05.2019, data stabilirii pe cale definitivă, prin hotărâre judecătorească, a existenței dreptului de creanță și a cuantumului acestuia.

În ceea ce privește susținerile conform cărora recurentul-reclamant s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea de plată în lipsa unei copii legalizate a deciziei definitive pronunțate de Curtea de Apel Constanța, Înalta Curte le consideră neîntemeiate, în condițiile în care titlul de creanță este reprezentat de sentința civilă nr. 2127/14.12.2016 și decizia civilă nr. 16/08.01.2018 ce au rămas definitive prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 296/23.05.2019, ce putea fi legalizată și depusă la FGA împreună cu cererea de plată, fără a fi necesară motivarea și comunicarea soluției (pentru care se putea depune, eventual, un certificat de grefă), în raport de prevederile art. 552 alin. (1) și art. 553 alin. (3) C. proc. pen.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1139 din 11 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2023.