ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1972/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.10.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 24411/07.10.2020 emisă de FGA, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 18.257,61 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor auto, piese și manoperă, conform Devizului de calcul din data de 03.09.2014 a autovehiculului marca x, cu nr. de înmatriculare x, aparținând societății reclamante, autovehicul implicat într-un eveniment rutier din data de 26.07.2014; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 783 din 19 mai 2021, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este pe de o parte, nemotivată și cuprinde motive contradictorii, iar pe de altă parte, a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă face o scurtă expunere a situației de fapt, după care, prezintă dinamica producerii accidentului. În acest sens, arată că, autovehiculul x care îi aparținea, circulând regulamentar din direcția Gheorgheni către Toplița, a fost lovit de autoturismul x, al cărui șofer a pus în mișcare autoturismul fără să se asigure și să acorde prioritate de trecere.

Conducătorul autovehiculul x s-a aflat în imposibilitatea evitării impactului, astfel că, în urma accidentului, autoturismului recurentei-reclamante i-au fost cauzate daune materiale în cuantum de 18.057,61 RON, conform devizului de calcul din 03.09.2014 și a facturii nr. x/20.11.2014.

Părțile implicate au întocmit o constatare amiabilă de accident, din care rezultă circumstanțele producerii accidentului și vinovăția conducătorului auto x, precizând, totodată, că, la momentul producerii accidentului, conducătoarea autoturismului marca x deținea poliță de asigurare valabilă la B. S.A..

Recurenta-reclamantă arată că, deși a depus toate documentele necesare, inclusiv devizul estimativ, prin notificarea nr. x/2014, asigurătorul i-a comunicat respingerea pretențiilor sale, în conformitate cu art. 45

3

din Ordinul CSA nr. 14/2011, considerând că nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea accidentului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Drept urmare, a formulat o acțiune în pretenții împotriva B. S.A., ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Gheorgheni. În acest dosar, cu ocazia interogatorului luat conducătoarei autoturismului marca x în ședința publică din data de 21.10.2015, aceasta și-a recunoscut vinovăția, fiind astfel îndeplinită atât condiția existenței vinovăției, cât și a faptei ilicite, aspecte care, de altfel, rezultă fără echivoc din dosarul de avizare a daunei auto de către asigurător nr. x/29.11.2013.

Pe parcursul cercetării judecătorești, împotriva asigurătorului a fost deschisă procedura falimentului, astfel că, prin încheierea din 20.01.2016, instanța a dispus suspendarea de drept a cauzei, în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 84/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Recurenta-reclamantă arată că Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația de a achita despăgubiri către creditorul asigurării în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a Normei ASF nr. 16/2016, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment.

Astfel, a formulat o cerere de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, dispoziții pe care le citează, însă, solicitarea i-a fost respinsă prin Decizia nr. 24411/07.10.2020, în sensul că nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Recurenta-reclamantă citează și dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care definește următorii termeni și expresii din cuprinsul acestui act normativ: creanță de asigurări, creditorii de asigurări, persoana asigurată, beneficiarul asigurării, persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă), contribuție, despăgubire/indemnizație.

În opinia recurentei-reclamante, sentința recurată este nemotivată, fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât legalitatea Deciziei nr. 24411/07.10.2020 nu a fost analizată prin prisma stării de fapt anterior prezentată, a dinamicii producerii accidentului, a probelor administrate în dosarul de daună și în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Gheorgheni, respectiv constatarea amiabilă, răspunsul la interogatoriu și declarațiile persoanelor din dosarul de daună.

Totodată, instanța de fond nu face o analiză critică a deciziei contestate în contextul prevederilor O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, mărginindu-se să preia concluziile reținute în cuprinsul deciziei, în sensul că nu s-ar fi dovedit culpa autoarei accidentului.

Simpla afirmație a faptului că nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse, fără o motivare concretă care să stea la baza acestei susțineri nu acoperă exigențele legale.

Astfel, instanța de fond preia această concluzie din cuprinsul deciziei emise de fondul de garantare a asiguraților, neanalizând-o prin prisma temeiului de drept incident, respectiv art. 6 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 135 lit. f) din H.G. nr. 1391/2006 din care rezultă nerespectarea obligațiilor privind acordarea priorității în trafic de către conducătorul auto x.

În condițiile arătate, susține că există în mod cert suficiente probe care să confirme culpa exclusivă a conducătoarei autoturismului x Focus, aceasta fiind omisă în mod nefondat de către instanța de fond.

Mai arată că, raportat la dispozițiile art. 41, 44, 49, 50 din Legea nr. 136/1995 - aplicabilă în speță și la prevederile Legii nr. 213/2015, în contextul argumentelor deja menționate, hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților solicită respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Înalta Curte reține că, prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/14.03.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 18.527,61 RON, reprezentând contravaloarea pieselor și manopera pentru reparația autoturismului proprietate personală, conform Devizului de calcul din data de 03.09.2014 a autovehiculului marca x, cu nr. de înmatriculare x, aparținând societății reclamante, autovehicul implicat într-un eveniment rutier din data de 26.07.2014.

Prin Decizia nr. 24411/07.10.2020, pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut din înscrisurile depuse în dosarul de daună, în special a documentului de constatare amiabilă de accident, că, în data de 26.07.2014, ar fi avut loc un eveniment rutier, respectiv autoturismul nu numărul de circulație provizorie (serie șasiu x), asigurat la data evenimentului cu polița RCA nr. x emisă de societatea de asigurări B. S.A., ar fi cauzat avarierea autoturismului cu numărul de înmatriculare x, proprietatea A. S.R.L.

După avizarea daunei, s-a constituit la asigurătorul B. S.A., dosarul de daună x, preluat de FGA sub nr. unic de dosar x.

În cadrul instrumentării dosarului de daună, care a presupus o analiză amănunțită a dinamicii accidentului, au fost analizate documentele depuse la dosar, rezultând că nu se justifică acordarea sumei de 18.257,61 RON, întrucât nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Pârâtul a reținut, astfel, că sunt incidente prevederile art. 45 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care menționează că "Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, actele eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit".

Împotriva deciziei menționate, reclamanta a formulat demersul judiciar de face obiectul prezentei cauze, criticând soluția privind respingerea cererii de plată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, următoarele: urmare evenimentului rutier produs în data de 26.07.2014, culpa exclusivă pentru avarierea autoturismului proprietate personală aparține șoferului celuilalt autoturism implicat, ce era asigurat cu poliță RCA emisă de B. S.A.; această societate de asigurare nu i-a acordat despăgubirea pe cale amiabilă, informând-o în acest sens prin Notificarea nr. x/18.08.2014, astfel că reclamanta a efectuat reparațiile în regie proprie, conform devizului de calcul din 03.09.2014 și a facturii nr. x/20.11.2014 în cuantum de 18.057,61 RON; ulterior, reclamanta a promovat o acțiune judecătorească împotriva B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii reparațiilor autovehiculului avariat, însă, în cursul judecății, s-a deschis procedura insolvenței asigurătorului, iar instanța a dispus suspendarea de drept a cauzei în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență; în final, a introdus la FGA cererea de plată nr. x/14.03.2016, care i-a fost respinsă prin decizia nr. 24411/07.10.2020, contrar prevederilor art. 41, 44, 49 și 50 din Legea nr. 136/1995.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanță, prin respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

Recurenta-reclamantă critică soluția pronunțată de instanța de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

De altfel, deși recurenta-reclamantă pretinde că sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiată, din perspectiva faptului că legalitatea Deciziei nr. 24411/07.10.2020 nu a fost analizată prin prisma dinamicii producerii accidentului, Înalta Curte reține, astfel cum rezultă din aspectele redate în precedent, că, se face referire la dinamica producerii accidentului pentru prima dată în recurs și, câtă vreme reclamanta nu invocase aceste aspecte la fond, sentința nu avea cum să fie motivată în acest mod.

În realitate, nemulțumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanța de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situația în speță, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Trecând la analiza motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că, prin criticile formulate, recurenta a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile incidente din Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2016, precum și dispozițiile art. 41, 44, 49, 50 din Legea nr. 136/1995, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, Înalta Curte împărtășește soluția instanței de fond de respingere a acțiunii, urmând a fi menținută prin respingerea recursului, dar cu substituirea motivării, după cum se va arăta în continuare.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților:

"(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

FGA are obligația legală de a stabili cuantumul despăgubirilor, dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă.

Asigurarea RCA este o asigurare de răspundere obligatorie, deoarece condițiile acestui contract de asigurare sunt expres stabile prin lege (în speță, Legea nr. 136/1995) și normele de aplicare în vigoare la data încheierii contractului de asigurare (în speță, Norma RCA nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară).

În acest sens sunt și prevederile art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, conform cărora:

"Condițiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, și de prezentele norme".

La analizarea cererii de plată nr. x/14.03.2016 în cadrul procedurii administrative necontencioase, FGA a aplicat dispozițiile legale mai sus menționate și a procedat conform condițiilor contractuale prevăzute la art. 45 din Norma ASF nr. 23/2014, care prevăd explicit următoarele:

"Stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit".

Conform art. 46 pct. 3 din aceleași Norme:

"Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care: […] 3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse".

Din analiza cererii de plată și a dosarului de daună, preluat de FGA sub nr. dosar unic x, în baza prevederilor art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015, a rezultat că nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

Recurenta-reclamantă afirmă în mod neîntemeiat că instanța de fond ar fi trebuit să combată argumentat aceste concluzii la care a ajuns FGA.

Or, de vreme ce, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată și corect a observat și pârâtul prin întâmpinările depuse în ambele etape procesuale, reclamanta nu a prezentat critici de nelegalitate a deciziei, respectiv nu a invocat nimic în legătură cu motivul respingerii cererii de plată, se reține că nici instanța nu avea motiv să procedeze în sensul dorit de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte apreciază că ipoteza propusă de recurenta-reclamantă nu are o forță probantă mai mare decât soluția propusă de către intimatul-pârât, iar potrivit art. 249 C. proc. civ. (Sarcina probei), "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". Potrivit regulilor probațiunii, sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit nonei qui negat), or, în speță, reclamanta nu a făcut nicio dovadă care să demonstreze că pârâtul FGA nu ar fi făcut aplicarea corectă a legii în materia răspunderii civile delictuale.

Simpla susținere a recurentei-reclamante că, din constatarea amiabilă de accident întocmită în dosarul de daună rezultă că vinovat de producerea accidentului este conducătorul celuilalt autoturism, nu este suficientă și nu demonstrează că FGA a reținut în mod eronat că nu s-a dovedit premisa culpei asiguratului RCA, susținerile reclamantei fiind simple alegații care nu au fost probate.

Nici împrejurarea că șoferul autoturismului marca x se consideră vinovat de producerea evenimetului, recurenta-reclamantă referindu-se în acest sens la interogatoriul luat acestuia în cadrul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Gheorgheni, nu poate conduce direct la concluzia că vinovăția aparține asiguratului parte contractantă în contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul B. S.A., în faliment, în condițiile în care nu se coroboreaază cu documentele aflate la dosarul de daună.

În plus, Înalta Curte are în vedere că în cauzele civile operează principiul disponibilității și, cum reclamanta nu a solicitat o expertiză pentru stabilirea valorii prejudiciului suferit prin intervenierea evenimentului asigurat și nici alte probe, ci doar înscrisurile din dosarul de daună, instanța nu putea aprecia necesară dispunerea din oficiu a unei expertize de specialitate, cu atât mai mult cu cât concluzia la care au ajuns persoanele care au competențe în instrumentarea dosarelor de daună, analizând dinamica accidentului, este pe deplin confirmată de documentele justificative existente în acest dosar.

Prin urmare. având în vedere că reclamanta nu a probat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea recursului pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit nefondat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 783 din 19 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 aprilie 2023.