ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 742/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata chetuielilor de judecată.

La data de 6 noiembrie 2018 reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea în solidar, alături de pârâtul D., a pârâților E., F. și G., la plata sumei de 200.050 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în exercitarea mandatului de director general. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâților în solidar la repararea prejudiciului cauzat societății și pentru alte fapte săvârșite în exercitarea mandatului de administratori și director general.

La data de 8 februarie 2022 reclamanta și-a majorat pretențiile, după depunerea raportului de contraexpertiză efectuat în cauză, la suma de 1.128.812 RON, defalcată dupa cum urmează: 62.571,72 RON, reprezentând debite prescrise, 158.578,58 RON, reprezentând diferența dintre valoarea contractată și valoarea facturată în contractele de închiriere încheiate de societate, 155.514,83 RON, cu titlu de penalități pentru neîncasarea la termen a contravalorii sumelor facturate conform contractelor de închiriere și 752.147 RON, reprezentând indemnizațiile nete încasate de foștii administratori și fostul director general în perioada 31.08.2016 - 15.06.2018.

Prin sentința nr. 49/2022 din 3 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă au fost respinse excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâtul D..

A fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligați pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1.128.812 RON, reprezentând despăgubiri cauzate în exercitarea mandatului de administratori și director general.

De asemenea, s-a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

De asemenea, a formulat apel reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. și C..

Au mai formulat apel și pârâții D., G. și E..

Prin încheierea din 19 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia Curții de Apel Alba-Iulia, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a II-a Civile la data de 31 octombrie 2022, sub același număr.

Prin încheierea din 14 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă s-a luat act de renunțarea la judecata apelului formulat de reclamanta A. S.A, prin G..

De asemenea, s-a respins excepția tardivității motivării apelului formulat de D., ca urmare a neinvocării în termen.

Prin decizia nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă au fost admise în parte apelurile pârâților D., F., G. și E., cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate.

În rejudecare, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligați pârâții să restituie reclamantei suma reprezentând valoarea indemnizației încasate pe perioada 26.09.2017-15.06.2018.

A fost respinsă în rest acțiunea.

De asemenea, a fost anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. și C..

Totodată, s-a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat de G., în calitate de Președinte al Consiliului de administrație al A. S.A.

A fost obligată intimata A. S.A. să plătească apelantului D. suma de 12.450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Cu privire la încheierea din 14 februarie 2023, s-a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispozițiilor art. 185 și art. 470 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 245 din același cod.

S-a susținut că instanța de apel a realizat o confuzie între excepția tardivității motivării apelului, reprezentând mijlocul procedural tehnic prin care se poate invoca neregularitatea depunerii în termen a motivelor de apel și decăderea, reprezentând sancțiunea care intervine ca efect al admiterii excepției tardivității.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 246 și art. 247 C. proc. civ.

S-a arătat că încheierea din 14.02.2023, prin care instanța de apel a respins excepția tardivității motivării apelului, pe considerentul că "nu a fost invocată în termen, respectiv prin întâmpinare sau cel mai târziu, la prima zi de înfățișare, încalcă normele de drept procedural prevăzute de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc regimul juridic al excepțiilor absolute, în sensul că acestea "pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Potrivit recurentei, motivele de apel formulate de pârâtul D. au fost depuse la data de 15.07.2022, în condițiile în care sentința apelată a fost comunicată acestuia la data de 06.06.2022.

Prin urmare, se impunea ca instanța de apel să admită excepția tardivității și să constate decăderea pârâtului din dreptul de a motiva apelul ulterior împlinirii termenului legal de declarare a căii de atac, cu consecința anulării actului de procedură efectuat peste termenul legal.

A concluzionat recurenta că, față de dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu trebuia să ia în considerare motivele de apel depuse la data de 15.07.2022 și nici notele de ședință depuse de pârât la data de 06.01.2022.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

S-a arătat că, la termenul din 14 februarie 2023, deși reclamanta a pus concluzii asupra excepției tardivității motivării apelurilor formulate de pârâții D., G. și E., instanța de apel s-a pronunțat exclusiv asupra excepției tardivității motivării apelului formulat de D., omițând să se pronunțe cu privire la excepția tardivității motivării celorlalte două apeluri.

A susținut recurenta că a învestit instanța cu soluționarea excepției tardivității apelurilor în privința a trei dintre apelanții-pârâți, instanța de apel având obligația de a analiza excepția raportat la situația fiecărui apelant în parte și de a se pronunța în privința tuturor celor trei excepții.

S-a apreciat că nelegalitatea încheierii din 14.02.2023 atrage nelegalitatea deci­ziei recurate, întrucât soluționarea apelurilor s-a realizat prin raportare la motivele de apel tardiv invocate și care nu puteau fi avute în vedere de instanța de apel, aceasta având obligația de a se pronunța conform art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la decizia nr. 80/2023 din 28 februarie 2023, s-a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța de apel s-a raportat în mod nelegal la motivele de apel depuse de pârâții D. și G., în contextul în care acestea au fost formulate tardiv, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta a afirmat încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 82/1991, art. 72, art. 142, art. 144

1

, art. 144

2

și art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei, concluzia instanței, în sensul că "faptele imputate" administratorilor și directorului general ar constitui "operațiuni contabile", iar răspunderea pentru acestea ar reveni "directorului economic" este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 10 din Legea nr. 82/1991, art. 72, art. 142, art. 144

1

, art. 144

2

și art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

S-a arătat că instanța de apel a făcut o confuzie între răspunderea patrimonială față de societate care revine organelor de conducere, administratori și director general, în baza Legii nr. 31/1990 și răspunderea contabilului pentru "aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile", reglementată de art. 10 din Legea nr. 82/1991.

A mai susținut recurenta că decizia instanței de apel este fundamentată pe calificarea greșită a faptelor imputate în solidar administratorilor și directorului general ca fiind "operațiuni contabile", calificare dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 82/1991.

S-a apreciat că nerecuperarea diferenței dintre valoarea contractată și valoarea facturată din contractele de închiriere, prescrierea unor creanțe, neîncasarea la termen a contravalorii chiriei și a penalităților de întârziere sunt fapte ilicite care atrag răspunderea civilă patrimonială în solidar a administratorilor și a directorului general, conform art. 72, art. 142, art. 144

1

, art. 144

2

și art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, fiind în legătură cu deciziile acestor organe de conducere.

Astfel, nerecuperarea diferenței între valoarea contractată și valoarea factu­rată în contractele de închiriere, în cuantum de 158.578 RON, nu poate atrage răspunderea directorului economic față de societate, așa cum în mod nelegal a stabilit instanța de apel, întrucât decizia de a factura chiria la o valoare inferioară celei prevăzute prin contract a aparținut exclusiv organelor de condu­cere, fiind încălcată obligația de prudență și diligență prevăzută la art. 144

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar nu directorului contabil, contabilului-șef sau persoanei însărcinate să țină contabilitatea.

De asemenea, debitele nerecuperate nu sunt imputabile directorului economic, așa cum în mod nelegal a reținut instanța de apel, ci directorului general și administratorilor, întrucât, în exercitarea atribuțiilor specifice mandatului de director sau administrator, pârâții aveau obligația de a recupera toate creanțele pe care socie­tatea le deține împotriva debitorilor rezultate fie din sume datorate cu titlu de chirie, fie sume datorate cu alt titlu, această obligație rezultând conform art. 72 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, contrar constatărilor instanței de apel, nici fapta ilicită constând în neîncasarea la termen a contravalorii sumelor facturate în baza contractelor de locațiune, precum și a penalităților aferente nu poate fi imputată directorului economic, răspunderea juridică revenind directorului și administratorilor în temeiul art. 72, art. 144

1

, art. 144

2

și art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Sub un alt aspect, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 330 C. proc. civ. și art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

S-a susținut că în mod nelegal a apreciat instanța de apel că raportul de expertiză întocmit în cauză a lămurit problema răspunderii administratorilor și a directorului general, în contextul în care experții au fost chemați să verifice operațiunile înregistrate în contabilitatea societății, în perioada 27.06.2015 - 18.06.2018, fiind vorba de împrejurări de fapt.

Or, a apreciat recurenta, concluzia instanței de apel este nelegală, întrucât expertul judiciar nu are competența necesară pentru a se exprima asupra răspunderii juridice a pârâților.

Sub un ultim aspect, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 132 din Legea nr. 31/1990, criticând concluzia instanței de apel în sensul recunoașterii validității efectelor Hotărârii Adunării Generale a Asociaților din 31.08.2016 doar pentru perioada 26.09.2017 - 15.06.2018.

A arătat în acest sens că, deși efectele hotărârii Adunării Generale a Asociaților din 31.08.2016 au fost suspendate pe perioada 13.12.2016-26.09.2017, această împrejurare nu are nicio relevanță asupra legalității exercitării mandatelor pârâților, așa cum în mod nelegal a reținut instanța de apel.

S-a concluzionat că recunoașterea validității Hotă­rârii Adunării Generale a Asociaților din 31.08.2016 doar pentru perioada 26.09.2017-15.06.2018, în con­dițiile în care legalitatea acestei hotărâri a fost stabilită prin hotărâre definitivă, încalcă dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care consacră caracterul obligatoriu al hotărârilor adoptate în limitele legii și ale actului constitutiv, precum și efectele sentinței civile nr. 19/21.02.2017, prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că hotărârea din 31.08.2016 este legală.

De asemenea, împotriva deciziei nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, a formulat recurs și pârâtul D., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește dispoziția de obligare la restituirea sumei reprezentând valoarea indemnizației încasate pe perioada 26.09.2017-15.06.2018, cu consecința admiterii în integralitate a apelului pârâtului.

Totodată, au fost solicitate cheltuielile de judecată ocazionate în fond și în recurs.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat că soluția instanței de apel referitoare la obligarea pârâtului la restituirea indemnizației încasate în perioada 26.09.2017 -15.06.2018 nu este motivată.

Dezvoltând acest motiv, recurentul a arătat că instanța de apel s-a rezumat la a reține că, după data de 26.09.2017, mandatul încetează și indemnizațiile încasate pe perioada 26.09.2017 - 15.06.2018 sunt încasate fără drept și trebuie restituite, fără a se pronunța asupra criticilor pârâtului în sensul caracterului datorat al acestei remunerații.

Astfel, a arătat recurentul, în cuprinsul cererii de apel, a invocat faptul că în perioada menționată a prestat activitate în favoarea societății, continuând să asigure reprezentarea acesteia în fața terților, întrucât Hotărârea Adunării Generale a Asociaților din 31.08.2016 nu era înregistrată în Registrul Comerțului, astfel încât mandatul de director general al recurentului a continuat să fie opozabil terților conform art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990. Această împrejurare a fost recunoscută de reclamantă și, prin urmare, câtă vreme a prestat activitate în favoarea societății, nu se poate reține că indemnizația a fost încasată fără drept.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat că soluția de obligare a pârâtului la restituirea indemnizației încasate în perioada 26.09.2017 - 15.06.2018 a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

S-a precizat că nu există nicio dovadă sau vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit că indemnizația aferentă intervalului 26.09.2017 - 15.06.2018 a fost încasată în mod nelegal, cu consecința cauzării unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Potrivit recurentului, decizia atacată încalcă dispozițiile art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "Pentru a fi opozabile terților, hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului comerțului, spre a fi menționate în registru. Acestea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV- a."

În cauză, hotărârea Adunării Generale a Asociaților din 31.08.2016 a fost menționată în Registrul comerțului abia la data de 15.06.2018, astfel încât până la acel moment recurentul a reprezentat societatea în fața terților.

A invocat recurentul Decizia nr. 24/2017, pronunțată de instanța supremă - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că "administratorul societății pe acțiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator și o acceptare expresă din partea acestuia, deține prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea."

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 22 mai 2023.

La data de 28 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurentul-pârât D. cu privire la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 31 iulie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea recurentei-reclamante A. S.A. cu privire la recursul pârâtului, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Totodată, s-au solicitat și cheltuieli de judecată, precum și judecarea cauzei în lipsa părții.

La data de 10 august 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă F., prin care s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei și admiterea recursului pârâtului.

La data de 27 septembrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanta A. S.A, iar la data de 3 octombrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de pârâtul D..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus punct de vedere cu privire la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 27 februarie 2024 Înalta Curte a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată în ședință publică la data de 9 aprilie 2024.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul declarat de reclamanta A. S.A. vizează încheierea de ședință din data de 14.02.2023 și decizia instanței de apel.

Criticile de nelegalitate formulate împotriva încheierii din 14.02.2023 se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținându-se aplicarea greșită a dispozițiilor art. 185, art. 470 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 245 C. proc. civ., la soluționarea excepției tardivității motivării apelului declarat de apelantul D.. A susținut recurenta că instanța de apel a făcut o gravă confuzie între decădere, care este sancțiunea ce intervine ca efect al admiterii excepției tardivității și excepția tardivității motivării apelului, care constituie mijlocul procesual tehnic prin care se invocă neregularitatea depunerii motivelor de apel.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs vizează aplicarea greșită a art. 246 și 247 C. proc. civ., recurenta susținând că excepția tardivității motivării apelului este absolută, norma încălcată având caracter imperativ, astfel că excepția putea fi invocată în orice stare a procesului.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat urmând a fi respins.

Din lecturarea încheierii din data de 14.02.2023, rezultă că instanța de apel a stabilit că motivele formulate de apelantul D. au fost depuse în fața Curții de Apel Craiova, instanța de la care a fost strămutată judecata cauzei, și că prima zi de înfățișare a fost în luna ianuarie 2023, când dosarul era deja înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, deci după depunerea motivelor de apel. Or, constatând că excepția nu a fost invocată nici prin întâmpinare, nici până la prima zi de înfățișare, ci ulterior acestor momente, a respins-o ca nefiind invocată în termen.

Altfel spus, instanța de apel a verificat cu prioritate dacă excepția a fost ea însăși invocată prin întâmpinarea depusă inițial sau printr-o nouă întâmpinare ce putea fi formulată după depunerea motivelor de apel, și observând nerespectarea acestei obligații a constatat decăderea intimatei din dreptul de a o mai invoca.

Așadar, în raționamentul instanței de apel nu există nici o confuzie între excepția tardivității îndeplinirii actului de procedură și sancțiunea nerespectării termenului în care acesta trebuia îndeplinit, respectiv decăderea, astfel încât nu se probează criticile recurentei privitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 185, art. 470 alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 245 C. proc. civ.

În ce privește aplicarea greșită a art. 246 și art. 247 C. proc. civ., instanța de recurs constată că, în recurs, criticile de nelegalitate vizează doar modul de soluționare a excepției privind tardivitatea motivării apelului, fără indicarea motivelor noi de apel față de care ar fi putut fi invocată sancțiunea decăderii, cu consecința unei eventuale stabiliri greșite a limitelor judecății în apel.

De asemenea, se observă că nici în fața instanței de apel nu au fost arătate motivele noi de apel formulate cu depășirea termenului de motivare.

Mai mult, recurenta nu precizează care este vătămarea concretă care i s-a cauzat prin modul de soluționare a excepției, nefăcând nici o precizare privitoare la soluționarea de către instanța de apel a vreunui motiv nou de apel invocat neprocedural.

Or, casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu intervine pentru orice eroare de procedură ci, numai atunci când au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Însă, așa cum vom arăta în continuare, nemotivarea sau nemotivarea în termen a apelului, nu duce nici la anularea, nici la respingerea apelului ca nemotivat.

În primul rând, este necesară relevarea obligațiilor generale procesuale ale părților, așa cum rezultă acestea din art. 10 alin. (1) C. proc. civ. și art. 14 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că toate părțile participante la proces au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și la termenele stabilite de lege și, de asemenea, părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările.

Prin urmare, toate părțile au obligația respectării disciplinei procesuale, astfel că și intimata avea obligația de a formula întâmpinare în termen legal, prin care să invoce toate excepțiile procesuale referitoare la cererea de apel sau la motivele de apel, pe care le putea cunoaște imediat după ce i s-au comunicat aceste acte de procedură.

În plus, se impunea ca intimata să releve care sunt motivele de apel noi, mijloacele de apărare sau dovezile noi, altele decât cele arătate în fața primei instanțe, pe care le-a invocat apelantul D. prin motivele de apel depuse cu nerespectarea termenului de motivare și față de care opera decăderea. Așa cum s-a arătat mai sus, o astfel de precizare nu a fost făcută nici în fața instanței de apel și nici prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. nearătând care este vătămarea care i s-a produs prin acest act procedural.

Or, această precizare era esențială față de sancțiunea ce decurge din art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., întrucât nemotivarea sau nemotivarea în termen a căii de atac, impune apelantului numai interdicția de a mai invoca în apel motive, mijloace de apărare sau probe noi, care nu au fost avute în vedere în primă instanță.

Prin urmare, chiar dacă, în condițiile art. 470 alin. (3) și (5) C. proc. civ., neprecizarea în cererea de apel sau în termenul de motivare a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea de apel, este sancționată cu decăderea apelantului din acest drept, totuși, apelul nu va fi respins sau anulat ca nemotivat, deoarece art. 478 alin. (2) C. proc. civ. permite părților să se folosească în fața instanței de apel de motivele și mijloacele de apărare invocate la prima instanță.

Această regulă este prevăzută expres la art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, în cazul în care apelul nu se motivează sau motivarea nu cuprinde motive sau mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța numai pe baza celor invocate la prima instanță. De asemenea, potrivit art. 471 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept.

Rezultă, astfel, că efectul devolutiv al apelului, specific acestei căi de atac, constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în primă instanță, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept.

În egală măsură, rezultă din dispozițiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. că, dacă prin motivele de apel formulate în termen, nu se invocă motive sau mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța numai pe baza celor invocate la prima instanță, apelul provocând o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept.

Prin urmare, neindicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul determină devoluțiunea cu privire la întreaga cauză. Dimpotrivă, în măsura în care apelantul a stabilit prin motivele de apel, expres sau implicit, anumite limite, instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în aceste limite.

În consecință, deși excepția tardivității motivării apelului este o excepție absolută, ce vizează exercițiul acestei căi de atac, o eventuală neregularitate în soluționarea acesteia nu atrage nulitatea hotărârii, dacă aceasta se întemeiază pe motivele, mijloacele și dovezile invocate la prima instanță, devoluate oricum prin cererea de apel.

Or, recurenta nu a atașat criticilor vizând modul de soluționare a excepției privind tardivitatea motivării apelului nici o altă critică referitoare la nerespectarea limitelor judecății în apel ca și consecință a respingerii excepției și nici nu rezultă vreo vătămare a drepturilor sale procedurale de natură să atragă casarea încheierii recurate.

Față de toate argumentele expuse mai sus, instanța de recurs va respinge motivul de recurs vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ. art. 245 sau ale art. 185 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condițiile de casare impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a mai dedus instanței de recurs și critica vizând omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra excepției tardivității formulării motivelor de apel de către apelanții G. și E., arătând că a susținut această excepție la termenul de judecată din data de 14.02.2023, dar că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra ei, încălcând astfel dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Instanța de recurs notează că în încheierea recurată s-au consemnat susținerile apelantei A. S.A. în sensul celor de mai sus și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției la acel termen de judecată, reținând cauza în pronunțare. Totuși, nici în decizia apelată instanța nu a analizat această excepție, cu consecința nestabilirii limitelor învestirii în apel de către apelanții G. și E..

Prin urmare, această critică a recurentei A. S.A. va fi valorificată ca motiv de recurs împotriva deciziei instanței de apel, neimpunându-se casarea încheierii recurate.

Instanța de recurs va înlătura, în consecință, apărarea intimatului D. în sensul aplicării art. 445 C. proc. civ., întrucât excepția nemotivării apelului în termenul legal nu putea fi complinită pe calea unei cereri de completare a hotărârii, așa cum invocă intimatul, această excepție nefiind un capăt de cerere principal sau accesoriu și nici cerere conexă sau incidentală. Pe de altă parte, de modul de soluționare a acestei excepții depinde stabilirea limitelor de devoluțiune în apel, așa cum se va arăta mai jos.

În continuare, privitor la motivele de recurs formulate de ambele recurente împotriva deciziei instanței de apel, instanța de recurs constată că sunt fondate, impunându-se admiterea ambelor recursuri și casarea deciziei recurate.

Astfel, primul motiv de recurs invocat de recurenta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează greșita stabilire a limitelor învestirii instanței de apel, ca o consecință a soluționării greșite, precum și a nesoluționării excepției tardivității depunerii motivelor de apel de către apelanții D., G. și E., fiind astfel aplicate greșit dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Reținând argumentele expuse mai sus, la analiza recursului formulat împotriva încheierii din 14.02.2023, instanța de recurs constată că sunt întemeiate criticile referitoare la apelurile declarate de pârâții G. și E., cu privire la care instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra excepției tardivității depunerii motivelor de apel, excepție invocată de intimata A. prin întâmpinare, și nici nu a precizat în considerentele deciziei apelate care sunt limitele devolutive impuse de cele două apeluri, respectiv cele stabilite de art. 476 alin. (2) sau cele stabilite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, omițând expunerea motivelor de apel formulate de apelantul D., limitându-se doar la a preciza că aceste motive sunt identice cu cele dezvoltate de apelantul G., fără a preciza la care dintre cele două apeluri formulate de acest din urmă apelant s-a raportat, instanța de apel nu a stabilit limitele de devoluțiune în apel nici cu privire la acest apelant.

Astfel, se constată că instanța de apel a expus motivele invocate de apelantul G. prin două cereri de apel, menționând că unul a fost declarat în calitate de pârât (fila x din decizia recurată), iar celălalt apel, în nume personal (fila x din decizia recurată). Totuși, în dispozitiv instanța admite apelul declarat de apelantul G. și ia act de renunțarea la judecata apelului declarat de G., în calitate de președinte al Consiliului de administrație al societății A. S.A..

Prin urmare, instanța de apel nu a stabilit limitele învestirii în apel, nu a expus lămuritor care sunt motivele de apel invocate de apelantul G., în calitate președinte al Consiliului de administrație al societății A., și care sunt motivele invocate de pârât în nume personal.

În ceea ce privește apelul declarat de D., făcând trimitere la apelul formulat de G., fără nici o altă mențiune, apare ca fiind total neclar la care dintre cele două apeluri s-a raportat instanța de apel, neclaritate sporită și de topica expunerii, instanța inserând aspectele referitoare la apelul pârâtului D. între cele două apeluri declarate de apelantul G..

Or, stabilirea limitelor devolutive în apel se impunea cu atât mai mult cu cât apelul formulat de reclamanta A. S.A. a fost anulat ca netimbrat și s-a luat act de renunțarea la judecată a apelului declarat de G., în calitate președinte al Consiliului de administrație al societății A., doar apelurile pârâților fiind cele care configurau limitele statuării în fapt în fapt și în drept în apel.

Pentru considerente anterior expuse, instanța de recurs constată că în apel au fost nesocotite atât regulile de procedură privitoare la soluționarea excepțiilor și stabilirea limitelor judecății în apel, cât și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsind din considerentele instanței de apel expunerea motivelor de apel dezvoltate de apelanți, fapt ce determină admiterea acestui motiv de recurs, cu consecința casării deciziei apelate și a trimiterii cauzei în rejudecare la instanța de apel. În rejudecare, instanța de apel va expune motivele de apel invocate de fiecare apelant în parte, inclusiv de pârâta E., va clarifica calitatea de apelantă sau intimată a pârâtei F. și va expune motivele de apel sau apărările invocate de aceasta și, după analizarea apărărilor intimatei A. S.A. privitoare la nerespectarea termenului de motivare a apelurilor depuse de apelanții G. și E., ținând seama și de dezlegările date de instanța de recurs cu privire la motivele de apel formulate de D., va stabili limitele judecății în apel.

Instanța de recurs mai reține că reclamanta a mai criticat decizia instanței de apel și pentru încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 10 din Legea nr. 82/1991, art. 72, art. 142, art. 144

1

, art. 144

2

și art. 152 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum și a dispozițiilor art. 330 C. proc. civ. și art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

Potrivit recurentei, concluzia instanței, în sensul că faptele imputate administratorilor și directorului general ar constitui operațiuni contabile, iar răspunderea pentru acestea ar reveni directorului economic, este rezultatul aplicării greșite a cestor dispoziții legale, instanța de apel neobservând temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată și calitatea pârâților de administratori și director general. A mai arătat aceasta că prejudiciul pretins rezultă din deciziile luate de acești pârâți care făceau parte din organele de conducere ale reclamantei, de acțiunile sau inacțiunile acestora, inclusiv omisiunea de a dispune recuperarea debitelor restante de la debitorii reclamantei, precum și nerespectarea obligațiilor de a supraveghea personalul încadrat și de a exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator.

Criticile sunt întemeiate.

În primul rând, se constată că aceste aspecte au fost discutate și analizate și de prima instanță de fond, astfel că trebuie dezlegate de instanța de apel indiferent de soluția ce va fi dată excepției tardivității motivării apelurilor declarate de apelanții G. și E..

Apoi, rezultă din decizia apelată că instanța de apel nu a făcut o analiză proprie a obligațiilor ce le reveneau pârâților în calitate de administratori și director general, potrivit Legii nr. 31/1990, așa cum au fost acestea deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și cum sunt redate în dispozițiile legale indicate ca temei de drept în cererea de chemare în judecată. Instanța de apel nu a expus silogismul juridic propriu privitor la obligațiile stabilite de art. 144

2

alin. (2) și art. 144

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 și cele care rezultă din contractul de mandat.

De asemenea, este întemeiată și critica privitoare la aplicarea greșită a art. 330 C. proc. civ., instanța de apel dând o altă valoare juridică expertizei contabile decât cea prevăzută de lege, respectiv probă ce ajută la stabilirea situației de fapt.

În acest sens, se constată și lipsa raționamentului logico-juridic propriu instanței de apel în stabilirea culpei în săvârșirea faptelor ilicite, fundamentat pe baza evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

O ultimă critică formulată de recurentă vizează încălcarea art. 132 din Legea nr. 31/1990 prin recunoașterea validității efectelor Hotărârii Adunării Generale a Asociaților din 31.08.2016 doar pentru perioada 26.09.2017 - 15.06.2018.

S-a arătat că, deși efectele hotărârii Adunării Generale a Asociaților din 31.08.2016 au fost suspendate pe perioada 13.12.2016-26.09.2017, această împrejurare nu are nicio relevanță asupra legalității exercitării mandatelor pârâților, cum în mod nelegal a reținut instanța de apel, întrucât art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 stabilește că mandatul administratorilor încetează de drept când adunarea generală decide declanșarea unei acțiuni în atragerea răspunderii acestora. Or, încetarea de drept a acestor mandate încă de la adoptării hotărârii AGA determină caracterul abuziv al exercitării funcției de administrator.

Aceleași aspecte sunt criticate și de recurentul D., dintr-o altă perspectivă, respectiv nemotivarea soluției instanței de apel de obligare a pârâtului la restituirea indemnizației încasate în perioada 26.09.2017 -15.06.2018.

Dezvoltând acest motiv, recurentul a arătat că instanța de apel s-a rezumat la a reține că, după data de 26.09.2017, mandatul încetează și indemnizațiile încasate pe perioada 26.09.2017 - 15.06.2018 sunt încasate fără drept și trebuie restituite, fără a se pronunța asupra criticilor pârâtului în sensul caracterului datorat al acestei remunerații.

Aceste critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt întemeiate, întrucât instanța de apel nu a analizat apărările pârâtului, care a pretins că a prestat efectiv activitate în perioada arătată mai sus și că societatea nu a mandatat nici un alt director general care să reprezinte societatea în relațiile cu terții, fiind un administrator de fapt.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat argumente ce exced analizei în recurs, întrucât vizează netemeinicia deciziei recurate, arătând că aceasta nu se fundamentează pe probe din care să rezulte săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii reținută în sarcina sa, dar a arătat și că instanța de apel nu a aplicat decizia nr. 24/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție în completul de recurs în interesul legii, privitoare la exercitarea prerogativelor reprezentării societății de către fostul administrator, cât timp încetarea funcției nu a fost publicată în conformitate cu legea.

Instanța de recurs, reținând că ambii recurenți au criticat aceeași chestiune litigioasă, dar din perspective diferite și că s-a constat deja caracterul întemeiat al criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de punctul 6, instanța de apel neexpunând raționamentul care a determinat obligarea pârâților la restituirea sumelor încasate în perioada 26.09.2017- 15.06.2018, neanalizând nici exercitarea în fapt a mandatului de administrator, dar nici care sunt efectele încetării de drept a mandatului de la data adoptării hotărârii AGA pentru antrenarea răspunderii administratorilor, constată că se impune admiterea acestui motiv de recurs și trimiterea cauzei spre rejudecare și sub acest aspect. Prin urmare, nu se mai impune analiza criticilor de nelegalitate formulate de ambii recurenți cu privire la această chestiune litigioasă și încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În final, instanța de recurs constată că prima instanță de fond i-a obligat în solidar pe pârâții D., G., F. și E. la acoperirea prejudiciului cauzat societății reclamante prin neîndeplinirea obligațiilor ce le reveneau în calitatea de administratori și director general. Or, admiterea recursului reclamantei A. S.A., care a formulat critici comune ce îi vizează pe toți pârâții, determină rejudecarea apelurilor formulate de toți pârâții obligați în solidar, devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Față de toate cele ce preced, văzând dispozițiile art. 496 C. proc. civ., instanța de recurs va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 14 februarie 2023, dar va admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunțate Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă. În consecință, potrivit art. 497 C. proc. civ., va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor pârâților.

Vor fi menținute în rest dispozițiile din decizia recurată, conform celor dezvoltate mai sus.

Raportat la soluția de admitere a recursului și casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părți nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanța de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. și C., împotriva încheierii din 14 februarie 2023 pronunțate Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A., prin persoanele împuternicite, B. și C. și de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 80/2023 din 28 februarie 2023 pronunțate Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor pârâților.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.