ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 561/2024

Ședința publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 08.11.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 679.845,6 RON, reprezentând debit, de 244.903,61 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate provizoriu până la data introducerii prezentei acțiuni, precum și în continuare până la achitarea debitului principal și de 440.000 RON, cu titlu de daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 325/23.12.2020, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 460.672,89 RON, reprezentând debit și de 350.439,89 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data 08.11.2018; a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități de 0,5% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 08.11.2018 și până la achitarea integrală a debitului; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 440.000 RON, cu titlu de daune-interese; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 26.608 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pe reclamantă a obligat-o să restituie către stat ajutorul public primit în cuantum de 6.003 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din 14.06.2023, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, printre altele, a constatat că nu sunt întrunite cerințele pentru constatarea nulității raportului de expertiză și a amânat pronunțarea la 21.06.2023.

Prin decizia civilă nr. 207/A/21.06.2023, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 379.408,23 RON, în loc de 460.672,89 RON, reprezentând debit, și a penalităților contractuale de 0,5% pe zi de întârziere calculate începând cu 16.07.2018 și până la data plății efective, în locul dispoziției de plată a sumei de 350.439,89 RON, cu titlu de penalități până la 08.11.2018 împreună cu penalitățile de 0,5% pe zi de întârziere calculate de la 08.11.2018 și până la achitarea integrală a debitului; a obligat reclamanta la plata către U.A.T. Municipiul Brăila a sumei de 982 RON, cu titlul de taxă judiciară de timbru; a majorat onorariul de expertiză cuvenit expertului la suma de 2.630 RON și a obligat-o pe reclamantă la plata către expertul C. a diferenței de onorariu de 1.130 RON; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 29.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și apel; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva încheierii și a deciziei civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar al cauzei, recurenta a susținut că decizia recurată este nelegală.

Astfel, recurenta consideră că obligarea sa la plata sumei de 379.408,23 RON către reclamantă s-a făcut fără ca înscrisurile justificative să fie depuse la dosar, iar motivarea hotărârii, bazată pe concluziile raportului de expertiză, încalcă regulile de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, deoarece analiza unei probleme de drept, mai exact existența sau inexistența acordului prealabil pentru operațiunile asupra mărfii date în custodie, a fost delegată în competența experților. În opinia recurentei, aceasta este o problemă juridică, nu una tehnică, și depășește competența experților tehnici, fiind în sarcina exclusivă a instanței de judecată.

Totodată, recurenta a subliniat că instanța de apel a nesocotit principiile contradictorialității și nemijlocirii administrării probelor, prin abordarea raționamentului potrivit căruia nu este esențială existența la dosar a înscrisurilor pe baza cărora experții au formulat concluziile referitoare la acordul prealabil.

În acest context, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat art. 330, raportat la art. 22 C. proc. civ., iar hotărârea este lovită de nulitate, întrucât a suferit o vătămare prin faptul că interpretarea problemelor de drept au fost lăsate la aprecierea experților, care nu au competența de a interpreta legi și norme contractuale.

O altă critică invocată vizează faptul că hotărârea recurată s-a bazat pe concluziile unor experți care au făcut referire la înscrisuri inexistente, deși normele procedurale prevăd obligația depunerii acestora la dosar, conform art. 292 și art. 297 C. proc. civ.

Evocând art. 14 alin. (6) și art. 16 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a refuzat verificarea sursei înscrisurilor și a considerat inutilă verificarea lor, deși fusese contestată existența înscrisurilor, astfel că a fost lipsită de dreptul de a le contesta pe cale judiciară și de a face contraproba.

În acest context, recurenta a afirmat că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva necercetării fondului, prin omisiunea instanței de apel de a-l analiza, motiv care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, a mai afirmat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la obligativitatea acordului prealabil, iar după redarea unui fragment din considerentele deciziei, care, în opinia recurentei consacră o analiză a obligativității acordului în formă scrisă, a subliniat că instanța de apel, în paragrafele ulterioare, schimbă calificarea acordului prealabil de la o problemă de drept la una de fapt ce necesită cunoștințe de specialitate.

Următoarea critică se referă la existența unor motive contradictorii în considerentele hotărârii cu privire la factura nr. x/2018, recurenta indicând că au fost reținute două sume diferite aferente aceleiași facturi.

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii în legătură cu procesul-verbal de punctaj nr. x/29.01.2018, în condițiile în care nu a solicitat aplicarea unei prezumții referitoare la renunțarea la un drept. Astfel, a arătat că a invocat faptul că procesul-verbal reprezintă o convenție extinctivă de drepturi și obligații, atrăgând atenția instanței asupra conținutului și naturii actului juridic, nu asupra unui fapt.

Concluzionând, recurenta a afirmat că instanța de apel nu a examinat în mod concret aspectele invocate, ceea ce face ca hotărârea să fie nemotivată.

O altă critică vizează nelegalitatea hotărârii recurate, în argumentarea căreia recurenta a susținut că instanța de apel nu a supus dezbaterii calificarea juridică a procesului-verbal în cauză ca o renunțare la drept, context în care invocă încălcarea art. 22 alin. (4) și art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Invocând și nelegalitatea deciziei din perspectiva încălcării normelor de drept material, recurenta susține că instanța de apel a ignorat convențiile în care părțile au făcut concesii și renunțări reciproce sau au stins raporturi juridice.

De asemenea, a subliniat că instanța de apel a reținut în mod nelegal existența unei datorii, fără a analiza argumentele privitoare la stingerea debitelor, omisiune care echivalează cu o veritabilă lipsă a dezlegării unei probleme esențiale a cauzei; după citarea unor fragmente din considerentele deciziei, recurenta a argumentat că instanța a stabilit un debit suplimentar fără a examina susținerile privind plățile efectuate, pe care le-a prezentat atât în întâmpinarea depusă la tribunal, cât și în motivele de apel la pct. 9, iar această omisiune reflectă o interpretare greșită a dispozițiilor art. 1.470 C. civ.

Un alt set de critici formulate de recurentă privește interpretarea eronată a normelor de drept material care reglementează voința concordantă a părților în vederea stabilirii prețului contractului, context în care recurenta a evidențiat că instanța de apel a extins nejustificat competența experților și nu a analizat susținerile părții referitoare la modalitatea de stabilire a prețului.

Recurenta a argumentat că instanța de apel a pornit de la o premisă greșită, și anume aceea că lipsa prețului determină nulitatea contractului. Argumentul adus este că respectivul contract de prestări servicii, nr. 1697/06.07.2017, este un contract cadru conform art. 1.176 C. civ., iar faptul că prețul nu este un element obligatoriu este demonstrat de art. 1.233 și art. 1.234 C. civ., care reglementează expres posibilitatea ca prețul să fie stabilit ulterior, prin acordul părților.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile privind nulitatea, respectiv art. 1.662 C. civ., care reglementează contractul de vânzare și care nu este aplicabil în cazul unui contract-cadru.

Totodată, a invocat încălcarea art. 1.201 C. civ., subliniind că instanța de apel a interpretat greșit clauzele externe ale contractului, deoarece trimiterea la o anumită anexă nu poate produce efecte decât dacă este acceptată în scris de cealaltă parte. Astfel, considerentul instanței conform căruia simpla trimitere valorează acceptare este greșit, deoarece nu s-a pus în discuție și nu s-a intrat în cercetarea fondului în ceea ce privește acceptarea prin semnături sau luarea la cunoștință anterior încheierii contractului.

Următorul set de critici se referă la extinderea nejustificată a competenței experților la probleme ce nu necesitau cunoștințe de specialitate și la necercetarea fondului în privința stabilirii prețului.

În susținerea acestei critici, recurenta a subliniat că, în cadrul motivelor de apel, a indicat necesitatea analizării unirii voinței concordante a părților, în raport cu facturile inițiale acceptate la plată, invocând în acest context art. 1.233 C. civ. Cu toate acestea, instanța de apel nu a analizat acest aspect esențial și s-a bazat exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, atribuind expertului competențe suplimentare într-o analiză care nu necesita implicarea acestuia; prin această extindere a competenței expertului, instanța a încălcat principiul nemijlocirii și a evitat să abordeze direct aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi existența unui mutuus consesus raportat la prețurile practicate prin facturile neacceptate la plată.

În ceea ce privește efectivitatea operațiunilor, recurenta a redat două paragrafe din hotărâre și a reiterat criticile referitoare la extinderea competenței experților la analizarea unor aspecte de drept, precizând că se mențin argumentele prezentate anterior.

În final, recurenta a invocat nelegalitatea încheierii și a deciziei și din perspectiva respingerii cererii de anulare a raportului de expertiză; în acest sens, a detaliat criticile aduse în fața instanței de apel, cu referire la incidența art. 336 și art. 174 alin. (1) C. proc. civ. criticile se axează pe două paliere: în primul rând, motivarea instanței conform căreia recurenta avea posibilitatea de a formula obiecțiuni este eronată și nu poate fi primită, iar în al doilea rând, recurenta a demonstrat existența unei vătămări în susținerea nulității raportului, considerând că raportul de expertiză a fost întocmit necorespunzător, având în vedere că a fost copiată opinia expertului-parte, iar instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe concluziile raportului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 25.09.2023, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La 18.10.2023, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților; recurenta a prezentat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancțiunea nulității este incidentă nu doar în absența unor motive de nelegalitate, ci și în cazul în care acestea sunt invocate doar formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza memoriului de recurs conduce la concluzia că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva hotărârilor atacate care să poată fi circumscrise ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece susținerile puse în discuție relevă doar nemulțumirea părții cu privire la schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, prin care aceasta a fost obligată la plata sumei de 379.408,23 RON și a penalităților de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la 16.07.2018 și până la data plății efective a debitului, fiind antamate aspecte indisolubil legate de situația de fapt și aprecierea probelor în privința atragerii răspunderii civile contractuale a recurentei.

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea dispoziției de respingere a cererii de anulare a raportului de expertiză dispusă prin încheierea din 14.06.2023, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în argumentarea cărora a arătat că motivarea instanței de apel, conform căreia recurenta ar fi avut posibilitatea de a formula obiecții pentru combaterea concluziilor raportului, este eronată și că nu poate fi primită; consideră că vătămarea este evidentă, dat fiind că raportul ar fi copiat într-o proporție semnificativă după opinia expertului-parte și că instanța de apel a pronunțat decizia pe concluziile acestui raport; recurenta susține, de asemenea, că lipsește motivarea cu privire la chestiunea legată de invocarea nulității raportului, respectiv în ce măsură sunt copiate concluziile expertului desemnat.

Înalta Curte notează că recurenta, cu ignorarea considerentelor reținute de instanța de apel, a reluat integral motivele privitoare la solicitarea de anulare a raportului de expertiză, fără a combate considerentele încheierii recurate printr-un raționament care să poată fi verificat de instanța de recurs.

În consecință, Înalta Curte constată încălcarea în cauză a art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impune recurentei dezvoltarea unor motive de nelegalitate îndreptate împotriva încheierii recurate, câtă vreme criticile legate de nulitatea raportului de expertiză, întemeiate pe susținerea că acesta ar fi fost copiat din opinia expertului-parte și că ar fi produs recurentei o vătămare, au primit deja o dezlegare, iar recursul nu îngăduie reevaluarea acestora, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici susținerile din memoriul de recurs referitoare la decizia pronunțată de instanța de apel nu pot fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ele fiind deopotrivă chestiuni de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Astfel, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat o presupusă încălcare a mai multor norme procedurale și a principiilor contradictorialității și nemijlocirii probelor.

Criticile aduse au fost dezvoltate pe baza unor aspecte întemeiate exclusiv pe premisele situației de fapt desprinse din administrarea și interpretarea probatoriului, cu referire la raportul de expertiză și lipsa din dosar a înscrisurilor care au stat la baza întocmirii acestuia. Autoarea recursului încearcă să invalideze concluziile expertizei contabile efectuate în cauză cu privire la existența documentelor justificative pentru operațiunile cuprinse în factura nr. x/2018 și pretinde că experții ar fi analizat o problemă de drept, respectiv existența sau inexistența acordului prealabil pentru operațiunile asupra mărfii date în custodie, ca urmare a presupusei atribuiri de către instanță a unei astfel de competențe.

În subsecvența acestui motiv, recurenta critică decizia recurată, evidențiind că instanța de apel nu a supus discuției părților presupusa calificare juridică a procesului-verbal de punctaj nr. x/29.01.2018. Astfel, aduce în discuție considerentele reținute de instanța de apel referitoare la absența menționării unor sume în punctaj și concluziei a faptului că aceasta nu echivalează cu o renunțare din partea reclamantei.

Deși subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei tind atât la o nouă evaluare a situației de fapt, cât și la reinterpretarea probatoriului, care să conducă, în ceea ce privește cuantificarea pretențiilor, la o concluzie opusă celei reținute de instanțele de fond.

Contrar finalității demersului judiciar al recurentei, instanța de recurs nu poate proceda la reinterpretarea probelor, cu consecința reevaluării cadrului factual al litigiului, din moment ce instanța de apel, ca instanță devolutivă, este suverană atât în a dispune asupra oportunității probelor, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, cât și în a aprecia asupra probelor administrate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat toate cele trei ipoteze, și anume nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie a acesteia și reținerea unor motive străine de natura pricinii. Or, sub aparența incidenței acestui motiv și invocarea sa în mod formal și de această dată se pun în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel în raport cu probele administrate.

În acest sens, se observă că recurenta susține că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei și că a refuzat să verifice sursa documentelor aflate la baza raportului de expertiză, considerând inutilă o astfel de verificare, astfel că hotărârea ar fi nemotivată, deoarece nu au fost analizate toate aspectele învederate; de asemenea, susține că decizia recurată cuprinde motive contradictorii atât cu privire la obligativitatea acordului prealabil și că instanța de apel a calificat această problemă inițial ca fiind una de drept, pentru a o schimba ulterior într-una de fapt, ce necesită cunoștințe de specialitate, cât și cu privire la factura nr. x/2018, fiind evidențiată reținerea a două sume diferite. În continuarea acestui motiv de casare, recurenta mai susține că hotărârea atacată conține motive străine de natura pricinii cu privire la procesul-verbal de punctaj nr. x/29.01.2018, deoarece nu a solicitat aplicarea unei prezumții referitoare la renunțarea la un drept.

Aceste afirmații conduc la concluzia că aspectele menționate se întemeiază exclusiv pe premisele situației de fapt desprinse din administrarea probatoriului.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste afirmații nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a prezentării unor motive contradictorii sau a unei motivări insuficiente de către instanța de apel ori chiar a reținerii unor motive străine de natura pricinii.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că argumentele dezvoltate în susținerea acestuia nu pot fi încadrate nici în ipoteza de casare invocată de recurentă.

Autoarea recursului a reluat fragmente din cererea de apel și apărările formulate în cauză, prezentându-le într-un mod nestructurat, fără ca prin acestea să pună în discuție legalitatea hotărârii atacate, prin care - statuând în fapt - instanța de control judiciar devolutiv a atras răspunderea civilă contractuală a recurentei.

Mai mult, concluziile instanței de apel referitoare la existența debitului de 379.408,23 RON, a penalităților contractuale și neîndeplinirea obligațiilor de către recurentă sunt fundamentate pe baza probatoriului administrat în cauză, a mecanismului contractual, a practicilor statornicite de părți și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului, în concordanță cu temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, și anume art. 1.516 și urm., art. 1.527, art. 1.530 și urm., art. 1.650 și urm. C. civ.

Articolul 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. impune recurentei dezvoltarea unor motive de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei recurate, câtă vreme suma criticilor expuse în memoriul de recurs - privind, în esență, încălcarea art. 1.470 și art. 1.201 C. civ., ori ignorarea art. 1.176, art. 1.233 și art. 1.234 C. civ., au primit deja o dezlegare prin decizia curții de apel, iar recursul nu îngăduie reevaluarea acestora, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate apte să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul și, întrucât recurenta-pârâtă a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-reclamante a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 14.06.2023 și a deciziei nr. 207/A/21.06.2O23, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2024.