ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 55/2024

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, la data de 02.12.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului București la plata unei juste despăgubiri, actualizate cu indicele de inflație la data plății, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea către fostul proprietar a terenului aferent Campingului Suceava, în suprafață de 15.701 mp, potrivit Anexei la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 30.03.1995, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, art. 29 și art. 30 din Legea nr. 137/2002.

Prin sentința civilă nr. 64 din 28 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-au respins ca nefondate excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale active a reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtă în cuprinsul întâmpinării. S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, s-a respins acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia nr. 156 din 09 iunie 2023, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 64 din 28 martie 2023, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după prezentarea istoricului cauzei și a situației de fapt, recurenta reclamantă a criticat decizia recurată ca fiind nelegală, apreciind că au fost greșit interpretate dispozițiile de drept comun referitoare la caracterul imprescriptibil al acțiunilor grefate pe dreptul de proprietate sau care au ca izvor dreptul de proprietate și protecția acestuia, precum și faptul că motivarea instanței de apel este străină de obiectul cauzei, cu referire la considerentele prin care s-a reținut că nu ar fi contestat termenul de prescripție aplicat de către prima instanță și, totodată, că motivarea este insuficientă, prin prisma omisiunii unui răspuns efectiv la toate apărările invocate de parte în cauză.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține de către recurenta reclamantă că sesizarea instanței s-a făcut cu respectarea termenului de prescripție, în considerarea caracterului imprescriptibil al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, drept real care imprimă acțiunii care îl protejează aceeași natură, fiind așadar o acțiune reală, imprescriptibilă extinctiv, astfel cum rezultă din prevederile art. 563 alin. (2) C. civ. raportat la art. 2518 alin. (1) pct. 1 C. civ., interpretat per a contrario.

Consideră recurenta că acțiunea dedusă judecății este, în realitate, o revendicare prin echivalent, situația despăgubirilor cuvenite urmând a se raporta la dispozițiile legii speciale doar cât privește întinderea pretențiilor cuvenite.

Totodată, recurenta a invocat dispozițiile art. 2503 alin. (1) C. civ., referitoare la prescripția drepturilor accesorii, arătând că, în măsura în care dreptul principal este imprescriptibil, atunci și aceste drepturi accesorii sunt supuse aceluiași regim.

În privința dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002, recurenta reclamantă apreciază că nu sunt incidente, câtă vreme nu a formulat o cerere prin care să atace o operațiune sau un act prevăzut de legea respectivă, acțiunea vizând înlăturarea consecințelor unei operațiuni post-privatizare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că a contestat termenul de prescripție reținut de către prima instanță ca fiind incident în cauză, arătând că nu este aplicabil termenul de o lună, însă această apărare nu a fost analizată deloc de instanța de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea în mod complet și efectiv a fondului pricinii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 26 iulie 2023, sub nr. x/2021.

Apărarea formulată în cauză

Intimata pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI BUCUREȘTI a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 08.09.2023, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 2 decembrie 2021, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 9 octombrie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 18 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul, prin prisma criticilor și apărărilor formulate, dar și în raport de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În esență, prin prima critică formulată în susținerea recursului, recurenta reclamantă invocă greșita aplicare a prevederilor care reglementează imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, respectiv a art. 2502, art. 563 și art. 2518 C. civ.

Critica nu este întemeiată.

Se va avea în vedere că, prin cererea formulată, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta A.A.A.S., solicitând obligarea acesteia la plata unei juste despăgubiri, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului suferit prin restituirea în natură a terenului aferent Campingului Suceava - în suprafață de 15.701 mp potrivit Anexei la Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 30.03.1995, prin emiterea TP nr. 184/12.07.1993 pe numele lui B. pentru suprafața de 13.125 mp și a TP nr. 185/12.07.1993 pe numele lui C. pentru suprafața de 4.500 mp, titluri de proprietate contestate în instanță și menținute prin decizia nr. 4101/2001 a Tribunalului Suceava, rămasă irevocabilă.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, art. 29 din Legea nr. 137/2002 și art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, care reglementează dreptul societăților comerciale privatizate de a obține despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate acestora prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Cererea de despăgubiri formulată de recurenta reclamantă, care este consecința retrocedării activului menționat foștilor proprietari, este o acțiune post-privatizare prin care se valorifică un drept de creanță conferit de dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, și nu o acțiune în revendicare ori una prin care se valorifică un drept real accesoriu, imprescriptibilă extinctiv, cum greșit susține recurenta.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că dreptul de a cere repararea pagubei este supus termenului special de prescripție de o lună, stipulat de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Textul de lege menționat statuează explicit că "Termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție.

Raportat la caracterul acțiunii deduse judecații, în considerarea obiectului dreptului subiectiv patrimonial afirmat prin cerere, nu se poate reține, așadar, încălcarea ori greșita interpretare sau aplicare a dispozițiilor art. 2502, art. 563 alin. (2), art, 2503 sau art. 2518 din C. civ., niciuna din prevederile legale menționate nefiind incidentă în cauză.

În ce privește motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., invocat de către recurenta reclamantă, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Prealabil, trebuie arătat faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a răspunde fiecărei critici sau apărări formulate și nu de a răspunde în detaliu tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care au învestit instanța.

Prin urmare, judecătorul trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Împrejurarea că instanța nu își însușește punctul de vedere al părții cu privire la interpretarea unor dispoziții legale sau a unor probe, nu echivalează cu nemotivarea, ci poate fi, eventual, analizată din perspectiva interpretării greșite a legii, în limitele controlului de legalitate pe care instanța de recurs este îndreptățită să îl efectueze.

În cauza de față, subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., reclamanta critică pretinsa omisiune a instanței de apel de a analiza susținerea acesteia referitoare la inaplicabilitatea în cauză a termenului special de prescripție de o lună, prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Susținerea recurentei reclamante este contrazisă de considerentele deciziei recurate, care cuprind analiza criticilor și argumentelor părții, cu referiri la realitatea faptelor, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel reținând că reclamanta nu a indicat vreo normă de excepție care să înlăture aplicabilitatea prevederilor art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Concluzia instanței de apel nu a fost arbitrară, ci argumentată pe baza împrejurărilor de fapt verificate în concret în speță și a textelor de lege, corect reținute ca fiind incidente.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 156 din 09 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2024.