ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 145/2024

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2891 din 4 aprilie 2022, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/2021, a fost admisă contestația la executare formulată de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimata A. și au fost anulate toate actele de executare și executarea silită efectuată în dosarul de executare nr. 169/2021 al B.E.J. B., precum și încheierea din 27 aprilie 2021, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul nr. x/2021; a fost admisă cererea de întoarcere a executării silite efectuate împotriva contestatorului în același dosar de executare și a fost obligată intimata la restituirea către contestator a sumei de 531.719,08 RON, actualizată, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data plății, respectiv 19 august 2021, până la data restituirii sumei.

Împotriva acestei sentințe, intimata a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 2810 din 11 noiembrie 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri apelanta A. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod procedură ciivlă, ce a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/2022.

Prin decizia civilă nr. 1157/A/2023 din 19 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondată cererea de revizuire.

Această hotărâre a fost recurată de revizuenta A., care, prin memoriul de recurs, a solicitat casarea deciziei atacate și, după rejudecare, admiterea cererii de revizuire, anularea deciziei civile nr. 2810 din 11 noiembrie 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Tribunalului București. Totodată, ca o consecință a anulării hotărârii tribunalului, a solicitat să se dispună întoarcerea executării, în sensul obligării intimatului la restituirea sumei de 648.268,98 RON, actualizată cu indicele ratei de inflație, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu 8 decembrie 2022 până la momentul restituirii debitului.

În susținere, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată este nelegală prin prisma cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, făcând trimitere la primul motiv de nelegalitate, a afirmat că hotărârea instanței de revizuire nu cuprinde o expunere adecvată a situației de fapt prin raportare la considerentele hotărârilor pronunțate în cadrul contestației la executare și o analiză concretă a tuturor motivelor de revizuire și a problemelor care i-au fost deduse judecății, nefiind respectate dispozițiile art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că revizuirea deciziei tribunalului s-a solicitat în raport cu:

- sentința civilă nr. 3885 din 6 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secția Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2010, astfel cum a fost lămurită prin încheierea civilă din 18 martie 2019 a aceleiași instanțe și rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 20/R/2019 din 10 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale,

- decizia civilă nr. 599A din 8 martie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2020 și

- decizia civilă nr. 1100A din 19 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2020.

În ceea ce privește prima hotărâre, a arătat, în esență, că aplicând greșit prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. situației de fapt eronat reținute, Curtea de Apel Cluj a apreciat că Tribunalul București ar fi stabilit în cadrul contestației la executare doar natura obligației debitorului Ministerul Finanțelor din titlul executoriu, în sensul că aceasta ar fi o obligație de a face, fără a nega calitatea procesuală pasivă a intimatei.

Or, potrivit recurentei, aceste statuări reprezintă o modificare a primei hotărâri sus-indicate sub aspectul calității debitorului Ministerul Finanțelor Publice și încalcă dispozitivul sentinței care stabilește cu putere de lucru judecat raportul juridic de drept substanțial direct dintre recurentă și intimat ca urmare a respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei.

În opinia recurentei, calitatea procesuală pasivă a intimatului, stabilită definitiv în dosarul de fond, conferea autoarei căii de atac dreptul de a solicita executarea silită a acestuia și de a obține tot de la acest debitor îndeplinirea întocmai a dreptului definitiv câștigat, potrivit art. 36 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că redefinirea raportului juridic obligațional în revizuire încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la chestiunea calității procesuale pasive a intimatului dezlegată definitiv de Tribunalul Sălaj și menținută de Curtea de Apel Cluj.

A mai subliniat că, în temeiul sentinței civile opusă cu autoritate de lucru judecat, recurenta are calitatea de creditoare, iar intimatul calitatea de debitor și că față de această împrejurare, autoarea căii de atac avea dreptul de a obține prestația la care a fost obligată partea adversă prin titlul executoriu.

Totodată, a considerat că prin decizia supusă revizuirii s-a desființat practic titlul executoriu în privința acestui debitor, cu depășirea competenței de către instanță.

A mai arătat că, deși toate aceste aspecte au fost invocate în cadrul revizuirii, ele nu au primit un răspuns din partea Curții de Apel Cluj, reținerea eronată a considerentelor sentinței și deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2021 conducând la neanalizarea în concret a acestui motiv de revizuire și a dispozițiilor legale invocate.

Referitor la decizia civilă nr. 599A din 8 martie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și decizia civilă nr. 1100A din 19 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, recurenta a arătat că potrivnicia vizează însăși natura obligației intimatului, care, în opinia acesteia, este o obligație de a da și nu de a face, precum și existența raportului juridic direct dintre reclamanții din acel dosar, în calitate de creditori și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de debitor.

A afirmat că instanța de revizuire în mod eronat a reținut că recurenta ar fi susținut că Tribunalul București a dezlegat greșit problema efectului pozitiv al lucrului judecat, întrucât curtea de apel a analizat o cerință care privește efectul negativ al autorității de lucru judecat, respectiv cea referitoare la identitatea de părți, iar ceea ce s-a invocat și instanța de revizuire nu a analizat, a fost identitatea de chestiune litigioasă, cerință integrată efectului pozitiv al autorității lucrului judecat.

În opinia recurentei, natura cauzelor în care s-a dezlegat definitiv un aspect litigios nu prezenta relevanță pentru soluționarea cauzei, câtă vreme singura condiție impusă de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. era legătura dintre cele două litigii, iar aceasta exista, având în vedere că obligația intimatului era unică față de toți reclamanții creditori și cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2020 a privit același debitor și aceeași obligație.

A mai arătat că instanța de apel nu a analizat aceste susțineri, ci un alt aspect, respectiv identitatea părților și că în considerentele hotărârii aceasta s-a referit la art. 431 C. proc. civ. în ansamblul său, fără a expune un raționament în funcție de cele două ipoteze avute în vedere de acest text de lege prin alin. (1) și (2).

Or, neanalizând în mod real efectul pozitiv al autorității de lucru judecat invocat, recurenta a considerat că Tribunalul București, secția a IV-a civilă a pronunțat o soluție potrivnică deciziilor sus-menționate. În opinia sa, dacă s-ar fi verificat, s-ar fi observat că singura chestiune dezlegată prin aceste hotărâri viza identitatea de părți, nu și cerința identității chestiunii litigioase.

De asemenea, a precizat că în fața instanței de apel autoritatea de lucru judecat în manifestarea sa pozitivă a fost invocată în raport cu decizia civilă nr. 599A din 8 martie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, însă instanța de prim control judiciar a extins analiza acestui aspect și la decizia civilă nr. 1100A din 19 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, invocată în cauză cu titlu de practică judiciară.

Autoarea căii de atac a mai susținut că instanța de revizuire a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și din perspectiva faptului că cerința privind existența unei legături între litigii era întrunită, întrucât obligația intimatului era aceeași față de toți creditorii, iar hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 vizau același debitor și aceeași obligație.

În acest context, a apreciat că statuând în mod diferit asupra obligației ce incumba intimatului, instanța de apel a pronunțat o hotărâre contradictorie deciziilor sus-indicate.

În continuare, recurenta, făcând trimitere la art. 60 alin. (2) și art. 435 alin. (2) C. proc. civ., art. 1.436 C. civ. și la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție date în dezlegarea unor chestiuni de drept în ceea ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, a subliniat că motivele instanței de revizuire contravin dezlegărilor instanței supreme din decizia nr. 62/2021.

Totodată, față de existența cazului de coparticipare procesuală activă în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea care reprezenta titlul executoriu, autoarea căii de atac a considerat că în speță se impunea pronunțarea aceleiași soluții ca și în dosarul nr. x/2021, respectiv respingerea contestației la executare, în caz contrar fiind o discriminare vădită decurgând dintr-o diferență de tratament ce nu are la bază o justificare obiectivă și rezonabilă, chestiune nepermisă de art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale precum și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată în cauza Stefănică contra României.

În final, a subliniat că față de soluțiile pronunțate în cele 3 dosare, de faptul că față de unii creditori obligația Ministerului Finanțelor Publice derivând din același titlu executoriu este o obligație de a da, iar față de recurentă este o obligație de a face, contradicția dintre decizia suspusă revizuirii și deciziile pronunțate în dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 este evidentă, motiv pentru care a considerat se impune desființarea primei hotărâri în virtutea efectului pozitiv al lucrului judecat.

A mai precizat că din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., prin schimbarea soluției din titlul executoriu și înlăturarea din titlu a unuia dintre debitori, instanța de apel, a încălcat art. 6.1 din Convenție și principiul securității raporturilor juridice.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Examinând primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la pretinsa nemotivare a hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de revizuire a examinat în concret hotărârile pretins contradictorii, soluțiile instanțelor pronunțate în litigiile purtate între părți, precum și considerentele ce au determinat acele soluții, aplicând principiile care guvernează soluționarea unei cereri de revizuire, potrivit cărora instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Ulterior acestei analize, instanța de revizuire a expus propriile argumente care au fundamentat dispoziția de respingere a cererii de revizuire, soluție în pronunțarea căreia, așa cum relevă considerentele hotărârii atacate, a fost avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și condițiile cerute de lege pentru valorificarea lui.

Așa fiind, instanța de recurs consideră că în cauză au fost respectate exigențele impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ. care reglementează conținutul unei hotărâri judecătorești și art. 6 par. 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în ceea ce privește garanția procesuală a motivării hotărârilor judecătorești.

Împrejurarea că instanța de revizuire nu a răspuns fiecărui argument în parte sau nu a adoptat o soluție favorabilă nu se constituie într-un viciu al nemotivării, cu consecințe procesuale în cauză, întrucât motivarea unei hotărâri nu reprezintă o chestiune de amploare, de volum, ci de esență, iar instanța poate răspunde argumentelor esențiale ale părților, grupându-le, și nu fiecărui argument de fapt pe care acestea îl invocă.

Asupra celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) și art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile recurentei sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar nu pct. 8 al aceluiași text de lege care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, se cuvine subliniat că analiza acestui motiv de nelegalitate nu poate face abstracție de natura căii de atac a revizuirii, aceea de cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată strict în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege, sens în care verificarea legalității deciziei atacate va viza condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se cerceta chestiuni ce țin de fondul cauzei.

În speță, revizuirea deciziei civile nr. 2810 din 11 noiembrie 2022 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă s-a solicitat justificat de faptul că aceasta este potrivnică:

- sentinței civile nr. 3885 din 6 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secția Civilă din dosarul nr. x/2010, astfel cum a fost lămurită prin încheierea civilă din 18 martie 2019 a aceleiași instanțe, definitivă prin decizia civilă nr. 20/R/2019 din 10 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2010,

- deciziei civile nr. 599A din 8 martie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2020 și

- deciziei civile nr. 1100A din 19 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Instanța învestită cu soluționarea revizuirii, constatând că în speță autoritatea de lucru a fost invocată în cauză în manifestarea ei pozitivă, care impunea întrunirea cerinței identității de părți și a identității de chestiune litigioasă, precum și condiția ca autoritatea de lucru judecat să nu se fi invocat în fața instanțelor de fond, a reținut, în legătură cu hotărârea Tribunalului Sălaj, că aceasta nu poate fi opusă cu acest titlu, întrucât problema dezlegată în cele două dosare este diferită. În privința celor două decizii a statuat în sensul că nu există identitate de părți, revizuenta fiind un terț față de procesele în care s-au pronunțat. Totodată, a reținut că aceste hotărâri au fost invocate cu autoritate de lucru judecat în fața instanțelor ce au soluționat contestația la executare, chestiunea dedusă judecății primind un răspuns.

Această dezlegare este corectă și reflectă respectarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) și ale art. 509 alin. (1) C. proc. civ.

Efectul negativ al autorității de lucru judecat este consacrat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

În schimb, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este reglementat de art. 431 alin. (2) din același act normativ, conform căruia "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În timp ce efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, efectul pozitiv nu pretinde identitatea de obiect și cauză, însă implică existența unei chestiuni litigioase definitiv tranșate între aceleași părți, ce nu mai poate fi repusă în discuție într-un proces ulterior.

În consecință, cerința identității de părți este comună ambelor efecte ale autorității de lucru judecat.

Această concluzie decurge și din principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești consacrat de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul căruia ambele efecte - pozitiv și negativ - ale autorității de lucru judecat, se produc numai în relația dintre părți.

Față de terți, așa cum rezultă din economia alin. (2) al aceluiași text de lege acționează efectul de opozabilitate.

Așadar, terțul față de proces se poate prevala de hotărârea pronunțată anterior împotriva adversarului său, însă nu în virtutea autorității de lucru judecat, ci în considerarea unui efect al opozabilității hotărârii, pe temeiul căruia are posibilitatea de a invoca statuarea anterioară ce îi este favorabilă.

Asupra problemei identității de părți în cazul autorității de lucru judecat în manifestarea sa pozitivă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, prin decizia nr. 18/17.02.2020, în sensul că "principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare" (paragraful 95).

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reține că decizia civilă nr. 599A din 8 martie 2021 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și decizia civilă nr. 1100A din 19 aprilie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă au fost pronunțate în dosare în care în care recurenta nu a fost parte, pentru a le putea opune cu acest titlu.

Nefiind invocată încălcarea unei hotărâri judecătorești definitive care să fi tranșat o chestiune litigioasă în legătură cu revizuenta, rezultă că nu este îndeplinită cerința identității de părți.

Împrejurarea că în litigiile în care au fost pronunțate cele două decizii în contradictoriu cu intimatul au avut calitate de parte persoanele ce au figurat ca reclamanți împreună cu revizuenta în dosarul nr. x/2010 nu este de natură să conducă la o altă concluzie, de vreme ce, potrivit sentinței civile nr. 3885 din 6 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secția Civilă, reclamanții nu sunt creditori solidari, în sensul art. 1434 și 1.436 alin. (3) C. civ., raporturile juridice deduse judecății vizând fiecare reclamant în parte.

Prin urmare, soluția instanței de revizuire dată asupra deciziilor civile nr. 599A din 8 martie 2021 și nr. 1100A din 19 aprilie 2022 ale Tribunalului București este una judicioasă, concluzia alterității de părți fiind suficientă pentru a fundamenta respingerea revizuirii sub acest aspect.

De altfel, se cuvine subliniat că în cauză nu se confirmă nici cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat.

Aceasta, întrucât, în procesul finalizat cu hotărârea supusă revizuirii, instanțele învestite cu judecata contestației la executare au analizat și s-au pronunțat asupra incidenței autorității de lucru judecat în manifestarea sa pozitivă, statuând că cele două decizii nu pot fi invocate cu acest titlu.

Asupra modalității în care a chestiunea autorității de lucru judecat a fost dezlegată, instanța învestită cu cererea de revizuire nu poate reveni, o statuare contrară golind de conținut juridic normele ce reglementează revizuirea.

Finalmente, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate și criticile prin care recurenta reclamă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3885 din 6 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, secția Civilă pentru următoarele considerente:

Primul proces în care s-a pronunțat sentința opusă cu autoritate de lucru judecat a avut ca obiect drepturi de natură salarială. Calitatea procesuală pasivă a intimatului, de care revizuenta se prealează în justificarea calității de debitor a acestui și a existenței unui raport juridic obligațional, a fost reținută în considerarea calității Ministerului Finanțelor de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare - întocmirea bugetului etc. Din această perspectivă, pentru asigurarea fondurilor necesare executării obligației de plată recunoscută în sarcina Ministerului Justiției intimatul Ministerul Finanțelor a fost obligat să pună la dispoziție suma necesară achitării drepturilor salariale câștigate.

În schimb, obiectul litigiului în care a fost pronunțată decizia supusă revizuirii l-a reprezentat contestația la executare formulată de intimat, în contradictoriu cu revizuenta din cauza de față, împotriva actelor de executare silită a sentinței sus-menționate. Dezlegările instanțelor au vizat legalitatea actelor de executare silită în raport cu natura obligației stabilite în sarcina intimatului prin titlu executoriu, în contextul existenței opiniilor divirgente ale părților, revizuenta afirmând că este o obligație de a da, iar intimatul că este o obligație de a face.

Or, prin calificarea dată naturii obligației stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor, instanța de apel nu a negat calitatea procesuală pasivă a intimatului, reținută în sentință, ci a clarificat problema naturii obligației intimatei - obligație de a face vs obligația de a da -, dedusă judecății pentru prima dată instanței de executare.

Lipsa identității între chestiunile litigioase dezlegate în cadrul celor două procese rezultă chiar temeiul juridic ce a stat la baza soluționării lor, avâbnd în vedere, că în primul dosar aceasta a fost fundamentată pe dreptul material aplicabil litigiului de muncă purtat cu un angajator, autoritate publică, iar în cel de-al doilea, pe legislația specifică contestației la executare.

În acest contest, demersul curții de apel realizat în soluționarea dosarului de executare, în apel, nu poate avea semnificația atribuită de revizuentă, aceea de modificare a soluției cuprinsă în titlul executoriu sau de rejudecare a acțiunii sale ori de schimbare a raportului juridic obligațional, câtă vreme statuările instanței asupra naturii obligației intimatului nu contrazic dispozitivul sentinței opuse cu titlu de autoritate de lucru judecat și nici considentele acestuia.

De altfel, așa cum au fost invocate, aspectele învederate prin cererea de revizuire și, ulterior, prin cererea de recurs, îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, însă nu pe motiv că ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat, ci pentru motivul că judecata ar fi fost greșită, chestiune nepermisă în revizuire.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de revizuire a respectat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 prin raportare la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nefiind operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În consecință, pentru rațiunile înfățișate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1157/A/2023 din 19 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2024.