ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1398/2024

Ședința publică din data de 19 iunie 2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 14.02.2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. - SUCURSALA BUCUREȘTI, solicitând să constate că, în mod abuziv, aceasta a invocat rezilierea contractului de prestări servicii x/10.05.2012, întrucât nu există nicio faptă culpabilă a sa, de natură a atrage incidența dispozițiilor contractuale evocate de pârâtă.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume de bani, rezultate din derularea contractului de prestări servicii, și anume: 1) 540.634,26 RON - comision încasări (vânzare), conform raport tranzacții, corespunzător perioadei septembrie 2011- septembrie 2012 (art. 17.4 din contract); 2) 18.000 RON - comision bonus credite ipotecare perioada iulie- septembrie 2012 (art. 3.5 paragraful 2 din contract); 3) 22.500 RON - contravaloarea dotărilor și investițiilor din spațiul situat în Brașov, str. x, achitate la începerea contractului și a celor realizate în perioada 2008-2012 (art. 17.5 din contract); 4) 236.684,88 RON - portofoliu clienți, incomparabil mai bogat decât cel preluat în urmă cu 4 ani; 5) 438.131 RON - diferența comision service; 6) 8.463,11 RON - diferența comision calitate; 7) 13.418.18 RON - diferența comision creștere.

În drept, a invocat art. 1270 și urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brașov, excepția inadmisibilității capătului întâi al cererii, excepția prematurității cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 134C/08.05.2013, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în considerarea clauzei de alegere de competență inserate la art. 19.4 din contract.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 12.06.2013, sub nr. x/2013.

La termenul de judecată din 29.10.2013, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal al reclamantei, și în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. a suspendat judecata cauzei.

La 16.12.2014, reclamanta a depus o cerere prin care a modificat petitul întâi al cererii de chemare în judecată, arătând că solicită să se constate că nu a intervenit rezilierea contractului, ci denunțarea unilaterală a acestuia de către pârâtă, în condițiile art. 17.1 lit. c) din contract.

Prin încheierile din 16.12.2014 și 19.12.2014, tribunalul a admis cererea de repunere a cauzei pe rol, formulată de reclamantă la 28.03.2014, a admis excepția tardivității formulării cererii de modificare a acțiunii, a respins excepția netimbrării capătului întâi al cererii și excepția prematurității acțiunii, ca neîntemeiate, și a admis excepția inadmisibilității capătului 1 al cererii.

Prin sentința civilă nr. 1112/23.02.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins petitul nr. 1, ca inadmisibil, a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate, și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 21.854,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând anularea sentinței, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și, în subsidiar schimbarea hotărârii și admiterea acțiunii. La interpelarea instanței, reclamanta a precizat că a formulat apel și împotriva încheierilor de ședință din 16.12.2014 și 19.12.2014, pronunțate în același dosar.

Prin decizia civilă nr. 1067A/09.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respins apelul privind încheierea din 16.12.2014, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva încheierii de ședință din 19.12.2014 și împotriva sentinței civile nr. 1112/23.02.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, care au fost anulate și cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că soluția primei instanțe asupra tardivității cererii de modificare a acțiunii a fost legală, dar că primul capăt al cererii nu este inadmisibil, întrucât se solicită constatarea inexistenței unui drept al pârâtei și, deși acest capăt al cererii a fost respins de prima instanță ca inadmisibil, în considerente a fost analizat pe larg, concluzionându-se că ar fi neîntemeiat. De asemenea, s-a arătat că celelalte capete ale cererii, reprezentând daune-interese subsecvente rezilierii contractului de prestări servicii, pe care prima instanță le-a apreciat drept neîntemeiate, necesitau stabilirea prioritară a existenței/inexistenței caracterului abuziv al rezilierii pârâtei, abia ulterior urmând a se verifica și conținutul clauzelor contractuale aplicabile, precum și dispozițiile legale incidente, fiind necesară și administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv o expertiză contabilă.

Împotriva deciziei civile menționate a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel București în vederea judecării fondului.

Prin decizia civilă nr. 1702/16.11.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respins recursul, apreciindu-se că hotărârea este motivată și că în mod corect s-a reținut contrarietatea, cât timp cererea de verificare a caracterului abuziv a fost respinsă ca inadmisibilă și totodată a fost analizată pe fond.

Dosarul trimis spre rejudecare a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 12.10.2018, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 2205/13.11.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 9.810,89 RON, reprezentând contravaloarea dotărilor și investițiilor neachitate, precum și suma de 13.418,8 RON, reprezentând diferență comision de creștere neachitată. De asemenea, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.615,77 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, a luat act că reclamanta va solicita onorariul de avocat pe cale separată și a obligat reclamanta să-i plătească pârâtei suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat micșorat.

Împotriva încheierii de ședință din 11.10.2019, prin care s-a respins solicitarea reclamantei de readministrare a probei cu interogatoriu și suplimentarea probei testimoniale, respectiv a sentinței civile nr. 2205/13.11.2020 a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței și, rejudecând, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1050/A/05.07.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă, iar prin încheierea din 21.09.2023 a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile, în sensul că se va menționa în mod corect "Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare" în loc de "Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare", cum din eroare s-a trecut.

Împotriva încheierii din 03.03.2023, prin care a fost încuviințată proba testimonială cu un martor și respinsă în rest cererea de probatoriu, respectiv a deciziei civile nr. 1050/A/05.07.2023, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat, în principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) și art. 498 alin. (2) din același cod, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) și art. 498 alin. (1) din același cod, admiterea recursului, casarea deciziei și rejudecând, admiterea cererii, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a afirmat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat cu privire la decizia civilă nr. 1067/A/09.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 1702/16.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În argumentare, a susținut că, deși prin decizia menționată instanța de apel a stabilit în sarcina instanței de rejudecare modalitatea în care aceasta va proceda la judecarea cauzei, indicând, cu privire la primul petit al cererii, necesitatea administrării unui probatoriu concludent, iar în vederea stabilirii în mod corect a pretențiilor invocate prin cel de-al doilea petit, faptul că se impune efectuarea inclusiv a unei expertize contabile, instanța de apel a considerat inutilă proba cu înscrisurile solicitate de aceasta, astfel cum reiese din încheierea din 03.03.2023, respectiv din decizia civilă nr. 1050/A.

Potrivit autoarei recursului, unul din considerentele pe care instanța de rejudecare trebuia să îl aibă în vedere era nerespectarea de către intimata-pârâtă a clauzelor înscrise în contract la art. 7.2 și 7.3, însă aceasta a considerat irelevant modul cum s-a desfășurat controlul și faptul că pârâta trebuia să respecte clauzele contractuale.

În altă ordine de idei, a susținut că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat și cu privire la hotărârea din 16.02.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, cu referire la suma de 18.000 RON, reprezentând comision bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012, conform art. 3.5 paragraful 2 din contract, clauză cu privire la care, de altfel, a afirmat că instanța de apel a interpretat-o greșit.

A învederat că, în condițiile în care Judecătoria Sectorului 1 București, în temeiul art. 1270 și art. 1516 alin. (1) și (2) C. civ., a reținut că, atât timp cât intimata-pârâtă s-a angajat să plătească un bonus suplimentar, iar prestatorul se încadrează în condițiile campaniei de bonusare, atunci bonusul trebuie plătit, or în litigiul pendinte, instanța, ignorând textele de lege evocate, a considerat că obligarea intimatei-pârâte la plata bonusului este facultativă. Ca atare, pe aceeași campanie de bonusare inițiată de intimata-pârâtă există două hotărâri contrare.

În considerarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că acele considerente expuse la punctul 130 din decizia atacată, prin care s-a statuat că apelanta-reclamantă nu a administrat nicio probă contrară, contravin considerentelor încheierii din 03.03.2023, prin care s-a respins cererea sa de obligare a intimatei la depunerea înscrisurilor, invocând sarcina probei, în sensul că intimata trebuia să argumenteze legalitatea deciziei de denunțare, iar recurentei nu i se poate impune să probeze un fapt negativ nedeterminat.

În continuare, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a afirmat că decizia atacată a fost pronunțată fără administrarea unui probatoriu concludent, cu nerespectarea deciziei instanței de casare, proba cu înscrisuri absolut necesară pentru corecta și completa lămurire a situației de fapt fiind respinsă.

Cu referire la clauzele contractuale cuprinse în art. 11.2, 15.7, 17.2 lit. h) a învederat că interpretarea dată de instanța de apel este greșită, întrucât nu există pierderi, prejudicii sau costuri înregistrate de intimata-pârâtă (art. 11.2), toate dispozițiile referitoare la confidențialitate au fost respectate, nefiind transmise date ale clienților altor persoane neavizate (art. 15.7), respectiv că au fost respectate toate obligațiile contractuale, neexistând plângeri împotriva sa din partea vreunui client sau instituții (art. 17.2 lit. h).

De asemenea, după evocarea unor aspecte cu privire la respingerea de către instanță a probelor administrate în dosarele penale, respectiv a depozițiilor martorilor din cadrul B. care au întocmit Raportul de investigații, precum și a matorului C., a susținut că statuările instanței de apel de la punctul 131 al deciziei recurate, în sensul că "au fost alterate date de scoring prin completarea unor credite de persoane cărora li se respinseseră aplicația de credit de către alte reprezentanțe B." sunt lipsite de suport în probatoriul administrat.

A mai susținut autoarea recursului că instanța de apel a făcut o confuzie cu privire la sediul acesteia din perioada contractului încheiat cu intimata-pârâtă, D. fiind denumirea pe care intimata-pârâtă a dat-o locației, care este una și aceeași cu sediul societății A. S.R.L., iar intimata-pârâtă a recunoscut, prin concluziile puse, că înscrisurile se aflau la sediul B..

În altă ordine de idei, recurenta a criticat raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul deciziei recurate, în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, susținând că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată, pe de o parte, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar pe de altă parte, cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, titulara recursului a făcut referire la nerespectarea hotărârii prin care s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, învederând, în esență, faptul că, atât timp cât aceasta nu deținea înscrisuri în susținerea demersului procesual, deoarece se aflau la partea adversă, și au fost solicitate conform procedurii legale, instanța, în vederea pronunțării unei soluții corecte, trebuia să le solicite.

Cu referire la primul petit al cererii de chemare în judecată a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., întrucât instanța nu a analizat condițiile în care a avut loc încetarea contractului.

Astfel, a arătat că art. 7.2 din contract nu acorda posibilitatea beneficiarului de a prezenta obiecțiuni, ci obligația de a prezenta prestatorului rezultatele verificării, impunând, astfel, o procedură ce trebuia urmată.

De asemenea, relativ la raportul de investigații, a învederat că, deși trebuia semnat de ambele părți, acesta nu a fost semnat în integralitate nici de cei care l-au întocmit, nici de către aceasta, iar lipsa semnăturii a fost generată de lipsa comunicării raportului și nu de vreun refuz. Prin urmare, a considerat neîntemeiată concluzia instanței potrivit căreia nu prezenta relevanță exprimarea de către reprezentantul său a unui punct de vedere, deoarece tocmai opinia exprimată la acel moment ar fi putut demonstra nelegalitatea deciziei.

Referitor la situația reținută de instanța de apel în privința faptelor ce i se impută și pe care a fost întemeiată decizia de reziliere, recurenta a susținut că, dacă se verificau actele dosarului, se constata că, în realitate, între raportul de investigații și întâmpinarea depusă la dosar existau diferențe, în întâmpinare făcându-se vorbire și despre alte aspecte care nu au fost menționate în raport.

A mai susținut că, deși instanța de apel a reținut că tribunalul a analizat motivele rezilierii interpretând declarațiile angajaților, aceste declarații nu au fost date în fața instanței pentru a se putea verifica autenticitatea lor și nu reprezintă realitatea activității societății, iar întrucât raportul a fost întocmit pe baza acestor declarații nu se poate considera că hotărârea nu a fost întemeiată pe acel raport.

Cu referire la cele reținute în decizia recurată, în sensul că reclamanta nu a administrat nicio probă care să infirme constatările proprii ale ofițerilor de calitate ai băncii cu privire la identificarea unor documente arhivate într-un spațiu învecinat, la existența contractului de ipotecă în original, la alterarea datelor de scoring, respectiv la înmânarea cardurilor unor persoane neautorizate, titulara recursului a învederat că nu s-au analizat argumentele prezentate de aceasta, actele depuse la dosar cu privire la spațiul învecinat, sau rezultatul investigațiilor penale care au relevat faptul că persoanele neautorizate a primi carduri, indicate de bancă, nu erau clienți ai D., fiind preluate ideile invocate de bancă și prezentate ca având putere de adevăr.

A menționat că nu este susținută de argumente de fapt concluzia potrivit căreia intimata-pârâtă avea dreptul de a denunța contractul, pentru încălcarea art. 11.2, 15.2 și 17.2 și nu este îndreptățită să primească daune compensatorii în temeiul art. 17.4.

În acest sens, a învederat că nu există nicio faptă dovedită, cum nici cu privire la nerespectarea obligației de confidențialitate instanța nu a arătat care sunt faptele concrete care i se impută și care ar putea fi încadrate în această noțiune. A făcut referire la situația clientului S.C. E. S.R.L. și a argumentat de ce nu se încadrează în clauza din contract.

În opinia recurentei, procedura de verificare/investigația nu s-a realizat potrivit art. 7.1 și 7.2 din contract, întrucât nu a fost anunțată cu privire la verificarea și evaluarea de către beneficiar, nu au fost identificate persoanele autorizate de către acesta cu drept de verificare și evaluare, iar prestatorului nu i-au fost aduse la cunoștință scopul și contextul verificării.

Prin urmare, neexistând o încălcare a contractului, manifestarea de voință a beneficiarului nu poate fi calificată decât ca o denunțare unilaterală, în condițiile art. 17.1 lit. c) din contractul de prestări servicii.

A mai afirmat autoarea recursului că probele administrate nu au dovedit culpa acesteia, iar referirile nedovedite la textele din contract/proceduri și la anumite stări de fapt nereale nu sunt apte de a justifica rezilierea.

Cât privește petitul nr. 2 al cererii de chemare în judecată, referitor la daunele compensatorii în privința cărora instanța de control a statuat că recurenta nu este îndreptățită, a susținut că, în situația reîncadrării naturii reziliere, se va schimba și soluția pe acest capăt de cerere.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a motivat soluția cu privire la fiecare tip de comision solicitat și există o eroare în ceea ce privește regimul juridic al acestora, neputând fi încadrate toate în noțiunea de "comisioane suplimentare periodice", care reprezintă o bonificație acordată de bancă în funcție de propria decizie.

În continuare, a expus o analiză a fiecărui tip de comision pretins.

Astfel, referitor la suma de 40.628,13 RON, reprezentând comision opțiuni, a arătat că este aferentă produselor din Anexa 2 la Contractul de prestări servicii x/10.05.2012 și Contractul nr. x/30.07.2008, nefiind un bonus oferit suplimentar, ci unul dintre comisioanele lunare plătite Prestatorului, astfel cum rezultă din clauza înscrisă la Capitolul Comisioane, punctul A "frecvența plății".

Cu privire la comisionul bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012, în valoare de 18.000 RON, a arătat că se acorda în temeiul art. 3.5 din contract și a regulilor de bonusare din perioada 16 iulie-30 septembrie 2012, respectiv dacă în acest interval se acordau peste 15 credite, or potrivit raportului de expertiză, obiectivul nr. 2, în perioada de bonusare, reclamanta a disburdat un număr de 20 de credite cu ipotecă, încadrându-se, astfel, la suma solicitată și necontestată de intimata-pârâtă.

În privința contravalorii dotărilor și investițiilor achitate de Prestator la începerea contractului, conform art. 17.5 din contract, contrar celor reținute de instanță, a susținut că valoarea acestora nu a fost influențată de gradul de uzură, având în vedere că acestea au fost achitate inițial de beneficiarul care a preluat Office-ul în anul 2006, cu 22.500 RON, apoi de către reclamantă, în 2008, cu același preț, iar în 2013, intimata-pârâtă le-a vândut următorului beneficiar la aceeași valoare, fără a ține cont de uzura lor.

Cât privește portofoliul clienți a învederat că vânzarea acestuia și a părților sociale nu este condiționată de modul de închidere a contractului, iar conform art. 6 lit. b) din Acordul de preluare portofoliu din 16.07.2008, a Convenției de plată nr. x/28.10.2010 și a facturii fiscale Seria x/03.11.2008, valoarea portofoliului de clienți la data preluării Office-ului, 16.07.2008, era de 93.047,68 RON, or la data rezilierii contractului, 30.09.2012, intimata-pârâtă a preluat un portofoliu în valoare de 434.067,43 RON, cu 466.5% mai mult față de cel inițial.

Concluzionând, a susținut că, în condițiile în care lipsește culpa contractuală, în mod abuziv intimata-pârâtă a invocat rezilierea Contractului de prestări servicii x/10.05.2012, acesta încetând prin denunțarea unilaterală din partea beneficiarului, în condițiile art. 17.1 lit. c) din contract.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar la 17.11.2023, intimata-pârâtă a solicitat anularea recursului ca efect al valorificării excepțiilor tardivității și nulității, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea excepției tardivității promovării căii de atac, intimata-pârâtă a învederat că decizia recurată a fost comunicată recurentei la 22.09.2023, iar cererea de recurs a fost transmisă prin poștă electronică la 14.10.2023, în condițiile în care termenul de recurs s-ar fi împlinit la 09.10.2023, fără să se fi formulat și cerere de repunere în termenul de recurs.

Din perspectiva excepției nulității cererii de recurs, a susținut inexistența unor critici care să poată fi încadrate în motivele de recurs invocate, argumentele prezentate vizând nemulțumirea recurentei în legătură cu maniera în care instanța a interpretat clauzele contractuale și probatoriul administrat, aspecte care nu pot constitui motive de nelegalitate.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, criticile privind încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1067/A/09.06.2017 pronunțate de Curtea de Apel București, respectiv a hotărârii pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015 neputând fi primite, întrucât în privința soluției pronunțată în primul ciclu procesual, recurenta nu poate reproșa intanțelor de fond, în prezenta cale de atac, faptul că nu au administrat un probatoriu concludent, respectiv faptul că nu există identitate de obiect și cauză cu dosarul nr. x/2015, valorificarea unei autorități de lucru judecat în sensul reținerii ca întemeiate și a pretențiilor privind bonusul dedus în prezenta cauză fiind imposibilă, câtă vreme pretențiile reclamantei din dosarul nr. x/2015 au fost respinse.

Intimata-pârâtă a învederat că tot nefondate sunt și argumentele referitoare la pretinsa nemotivare a deciziei cu privire la respingerea, prin încheierea din 03.03.2023, a cererii de obligare a pârâtei la depunerea unor înscrisuri în dovedirea afirmațiilor reclamantei, în timp ce prin considerentele deciziei s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada contrară, deoarece între considerentele deciziei prin care a fost dezlegată cauza pe fond și considerentele încheierii privind probatoriul nu poate exista contradicție.

De asemenea, a arătat că sunt nefondate și susținerile privind încălcarea unor forme de procedură, respectiv greșita interpretare a clauzelor contractuale, a situației de fapt, încălcarea sau nesocotirea unor norme de drept care fixează cu titlu general forța obligatorie a contractelor (art. 1270 C. civ.), ori faptul că obligațiile trebuie îndeplinite integral, exact și la timp (art. 1516 C. civ.), precum și criticile privind prejudiciul, având în vedere că nu se indică nicio prevedere legală de ordin procedural încălcată de instanța de apel, fiind aduse în discuție exclusiv aspecte referitoare la situația de fapt și la modalitatea de administrare/apreciere a probatoriului, fără să se precizeze care era interpretarea corectă ce trebuia dată clauzelor, respectiv că singura formă de indemnizare este cea prevăzută la art. 17.4, condiționată de o conduită ireproșabilă a prestatorului, ceea ce în speță nu se verifică.

Prin notele de ședință înaintate la dosar la 15.04.2024, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției tardivității formulării cererii de recurs, având în vedere că decizia recurată nu a fost comunicată la domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură, iar prin notele de ședință transmise prin poștă electronică la 18.06.2024, a răspuns apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Excepțiile invocate în apărare de către intimată - excepția tardivității și cea a nulității cererii de recurs - au fost respinse de către instanța supremă la ultimul termen de judecată a recursului, după ascultarea concluziilor reprezentanților celor două părți, soluțiile pronunțate și argumentele avute în vedere de către Înalta Curte fiind cuprinse în partea introductivă a acestei decizii.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că, deși recurenta-reclamantă, în motivarea cererii de recurs, a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute atât de dispozițiile actualului C. proc. civ., mai precis art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8, cât și pe cele ale C. proc. civ. de la 1865, art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9, în raport de data debutării litigiului pendinte, 14.02.2013, și data intrării în vigoare a actualului cod, 15.02.2013, criticile vor fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de C. proc. civ. de la 1865, având în vedere principiile înscrise în art. 24 și art. 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. conform cărora:

- dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare;

- procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

De asemenea, cu privire la legea de procedură aplicabilă, instanța supremă are în vedere și normele tranzitorii cuprinse în art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. proc. civ., potrivit cărora:

- dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare;

- procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.

Declarând recurs împotriva încheierii de ședință din 03.03.2023 și a deciziei civile nr. 1050/A/05.07.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta-reclamantă a afirmat, în esență, că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1067A/09.06.2017 pronunțată de curtea de apel în primul ciclu procesual, respectiv a hotărârii definitive pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, că există contradicție între considerentele încheierii de ședință din 03.03.2023 și cele ale deciziei recurate, respectiv că nu a fost motivată soluției cu privire la fiecare tip de comision solicitat, precum și nelegalitatea hotărârii față de interpretarea dată prevederilor contractuale în absența unui probatoriu concludent și față de încălcarea formelor de procedură. Așadar, primul motiv de recurs, încadrat de recurentă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța devolutivă de control judiciar a autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1067A/09.06.2017 pronunțată de curtea de apel în primul ciclu procesual, partea susținând că, deși instanța, prin decizia de îndrumare, a indicat, cu privire la petitul nr. 1 al cererii, administrarea unui probatoriu concludent, iar pentru petitul nr. 2, faptul că se impune efectuarea inclusiv a unei expertize contabile, instanța de apel a considerat inutilă proba cu înscrisurile doveditoare care au stat la baza afirmațiilor intimatei-pârâte.

În evaluarea criticilor, Înalta Curte are în vedere că, în realitate, nu se este vorba despre o încălcare a autorității de lucru judecat a deciziei menționate, ci susținerea recurentei privește o pretinsă nerespectare de către instanțele devolutive a îndrumărilor date de Curtea de Apel București, recurenta afirmând că prin considerentele deciziei s-ar fi statuat obligativitatea administrării unor probe pe care instanțele devolutive nu au respectat-o, aceste critici impunându-se a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865 - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), cu referire la dispozițiile ce instituie obligativitatea respectării dezlegărilor date de instanța de control judiciar prin decizia de anulare/casare.

Procedând la analiza considerentelor deciziei menționate, se observă că instanța de apel, cu privire la primul petit al cererii de chemare în judecată, a constatat o neconcordanță flagrantă între dispozitiv și considerentele sentinței civile nr. 1112/23.02.2016, cu consedința anulării acesteia, deoarece deși capătul de cerere a fost respins ca inadmisibil, în realitate, a fost analizat pe larg. Cu privire la celelalte capete de cerere (daune-interese) asupra cărora instanța de fond s-a pronunțat în sensul netemeiniciei acestora, a învederat că necesitau stabilirea prioritară a existenței/inexistenței caracterului abuziv al rezilierii intimatei-pârâte, abia apoi urmând a se verifica și conținutul clauzelor contractuale aplicabile, precum și dispozițiile legale incidente, fiind necesară și administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv o expertiză contabilă.

Dând curs acestor îndrumări, instanța de rejudecare, Tribunalul București, prin încheierea din 14.06.2019, a încuviințat ambelor părți proba cu expertiză, specialitatea contabilitate, a luat act că nu s-au depus înscrisuri suplimentare și a respins proba cu interogatoriul pârâtei, precum și proba testimonială cu martorii suplimentari solicitați de reclamantă, apreciindu-le ca nefiind utile cauzei.

Curtea de Apel, prin încheierea recurată, din 03.03.2023, a încuviințat apelantei-reclamante proba testimonială cu martorul F. și a respins în rest cererile de probatoriu. În motivare, cu privire la proba cu înscrisuri, a reținut că decizia de încetare a unui contract se susține de către autorul deciziei, întrucât nu se poate impune cocontractantului să probeze un fapt negativ nedeterminat. Prin urmare, a apreciat că sesizările clienților și verificările consecutive care ar confirma deficiențele se susțin de către intimata-pârâtă, neexistând niciun motiv de a fi probate de către apelanta-reclamantă. De asemenea, a învederat că, ceea ce poate fi însă contestat este excesiva evaluare pe care intimata-pârâtă a făcut-o în economia contractului, aspect ce poate fi lămurit prin audierea angajatului apelantei-reclamante de la momentul constatării deficiențelor, intervalul relativ mare de timp dintre momentul în discuție și audierea martorului neputând prezuma absolut neutilitatea probelor. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 258 C. proc. civ. raportat la art. 254 și art. 255 din același cod, a încuviințat proba cu martorul F., iar față de dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a respins proba cu martorul G..

Instanța de recurs, opus susținerilor recurentei, constată că argumentele critice privind nesocotirea de către instanțele devolutive de rejudecare a îndrumărilor date de Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 1067A/09.06.2017 sunt nefondate, câtă vreme examinarea hotărârilor relevă respectarea lor și administrarea unui probatoriu concludent, inclusiv proba cu expertiză, specialitatea contabilitate.

Totodată, Înalta Curte notează că respingerea unei probe în fața instanței nu poate primi semnificația încălcării rolului activ pe care instanța trebuie să îl exercite în soluționarea cauzei pentru aflarea adevărului. De aceea, lipsa solicitării de către instanța de apel a înscrisurilor aflate în posesia intimatei-pârâte nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau pentru a se critica o dispoziție a instanței, deoarece lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacțiune a instanței, contrară unei dispoziții imperative a legii, iar nu când se pretinde că instanța a dispus o soluția contrară celei solicitate de parte.

De asemenea, instanța supremă reamintește că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă și concludența și utilitatea probei, instanțele fondului fiind suverane în această privință. Pe cale de consecință, de vreme ce, prin decizia de anulare a primei sentințe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel a trasat îndrumarea administrării unui probatoriu concludent, lăsând la aprecierea primei instanțe să aprecieze asupra concludenței fiecărei probe în parte, nu se poate susține că această dezlegare a instanței de apel ar fi fost înfrântă de către prima instanță ca urmare a neadministrării tuturor probelor solicitate de părți ci doar a celor pe care le-a considerat utile și concludente soluționării cauzei.

Circumstanțiat aceluiași motiv de nelegalitate, cu privire la suma de 18.000 RON, reprezentând comision bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012, se susține încălcarea autorității de lucru judecat față de hotărârea din 16.02.2023 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, întrucât această instanța, în temeiul dispozițiilor art. 1270 și 1516 alin. (1) și (2) C. civ., a decis acordarea bonusului suplimentar acesteia, în timp ce în litigiul pendinte, instanța de apel, ignorând dispozițiile legale evocate, a considerat că obligarea intimatei-pârâte la plata bonusului este facultativă. În acest context, a afirmat că instanța de apel a interpretat greșit art. 3.5 alin. (2) din contract.

Distinct de faptul că hotărârea invocată este decizia civilă nr. 68/16.02.2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, și de faptul că nu a fost invocată în faza procesuală a apelului, critica nu poate fi primită, având în vedere, pe de o parte, că pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului menționat a fost respinsă ca neîntemeiată, iar pe de altă parte, pentru faptul că nu există identitate de obiect și cauză între cele două litigii.

Astfel, pe de o parte, prin decizia civilă nr. 68/16.02.2023 Curtea de Apel București a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 3197A/15.06.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. - Sucursala București. Prin această din urmă decizie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1420/03.03.2021 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în același dosar, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției, s-a respins capătul de cerere referitor la sumele achitate reclamantei cu titlu de comisioane aferente perioadei 01-21.10.2012 ca rămas fără obiect, s-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere ca tardiv formulat, și s-a respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția identității de elemente între cele două dosare. Astfel, litigiul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 68/16.02.2023 a avut ca obiect pretenții, reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige B. Sucursala București la plata bonusului pentru credite fără garanție ipotecară, mai exact a sumei de 7.500 RON, reprezentând bonus pentru aplicațiile de credit B. ce aveau ca dată de plată 15.11.2012, precum și la precizarea modalității de calcul a sumelor ce au fost achitate reclamantei cu titlu de comisioane aferente perioadei 01-21.10.2012. Pe de altă parte, obiectul prezentului litigiu este acțiune în constatare, reclamanta solicitând, printre altele, obligarea pârâtei la plata sumei de 18.000 RON reprezentând comision bonus credite ipotecare pentru perioada iulie- septembrie 2012.

Or, în condițiile în care sumele solicitate în cadrul celor două acțiuni vizează comisioane diferite (bonus acordat pentru credite fără garanție ipotecară, respectiv bonus pentru creditele garantate cu ipotecă), nu poate exista o legătură între acestea, nefiind vorba despre hotărâri potrivnice prin care să fi fost analizată de către instanțe diferite aceeași chestiune litigioasă, chiar dacă aceste comisioane au fost reglementate prin aceeași campanie de bonusare, aplicarea efectelor puterii de lucru judecat fiind exclusă.

În egală măsură, nu poate fi primită afirmația privind interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 3.5 alin. (2) din contract, Înalta Curte constatând, în acord cu statuările instanței de apel, că dispoziția contractuală în discuție este neechivocă, părțile convenind ca beneficiarul să poată acorda prestatorului comisioane suplimentare periodice dacă acesta va îndepliniri criteriile de calificare.

Reamintind că interpretarea clauzelor contractuale, din perspectiva probatoriului administrat, reprezintă un aspect ce nu privește interpretarea și aplicarea legii ci care ține de starea de fapt și determinarea conținutului raportului juridic dedus judecății, apanaj exclusiv al instanțelor de fond, instanța supremă subliniază că, având în vedere că dispoziția contractuală instituie o facultate și nu o obligație, decizia de acordare a bonusului aparținând exclusiv intimatei-pârâte, chiar și în condițiile îndeplinirii criteriilor de calificare, astfel că interpretarea dată de instanța de apel voinței clar exprimate de părțile contractante transpare a fi una justă.

Față de cele expuse, acest prim motiv de recurs, ce vizează încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității, nu poate fi primit, câtă vreme recurenta-reclamantă nu a indicat nicio prevedere legală de ordin procedural care să fi nerespectată de către instanța de apel prin hotărârea pronunțată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce are drept corespondent art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, se constată că recurenta reclamă o neconcordanță între considerentele încheierii din 03.03.2023 (prin care s-a respins solicitarea acesteia privind obligarea intimatei-pârâte la depunerea unor înscrisuri în susținerea afirmațiilor sale) și cele ale deciziei recurate, mai exact a celor de la punctul 130 (prin care s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada contrară). De asemenea, subsumat acleuiași motiv de casare, recurenta invocă o lipsă a motivării soluției dată petitului nr. 2 cu privire la fiecare tip de comision solicitat, apreciind, totodată, că există o eroare în ceea ce privește regimul juridic al acestora, dacă instanța le încadrează pe toate în noțiunea de "comisioane suplimentare periodice".

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (motivare inexistentă) sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, care vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a invocat tezele privind motivarea contradictorie, respectiv lipsa motivării soluției privind comisioanele solicitate.

Criticile nu sunt fondate pentru considerentele ce succed.

Astfel, în contextul în care motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și să vizeze dispozitivul și considerentele sau pasaje din considerente între ele, nu poate fi primită susținerea vizând existența unor motive contradictorii, având în vedere că se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu considerentele privind sarcina probei reținute în încheierea prin care s-a dispus asupra probatoriul ce urmează a fi administrat, ipoteza evocată de către parte nefiind reglementată de legiuitor.

De asemenea, instanța de recurs constată, prin raportare la considerentele deciziei atacate, punctele 135-140, că nu se poate reține ipoteza acestui caz de nelegalitate grefată pe vicii de motivare, deoarece examinarea deciziei recurate relevă faptul că instanța de apel nu a omis a analiza susținerile părții relative la sumele pretinse cu titlu de comisioane în petitul nr. 2, punctele 2-7 din cererea de chemare în judecată, ci, dimpotrivă, le-a analizat și le-a înlăturat motivat.

Totodată, greșit se afirmă existența unei erori cu privire la regimul juridic al acestora, cât timp instanța de apel, în analiza efectuată daunelor compensatorii solicitate, nu le-a încadrat în noțiunea de "comisioane suplimentare periodice", ci a argumentat pentru fiecare în parte motivul pentru care recurenta-reclamantă nu este îndreptățită a le primi.

Reținând că, pentru ca hotărârea să fie motivată este necesar ca judecătorul să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere, Înalta Curte concluzionează că instanța de apel a procedat la o cercetare completă a pretențiilor formulate, prin prisma motivelor și apărărilor părților, motivarea hotărârii nefiind nici insuficientă, nici neclară, rezultând raționamentul și argumentele care au condus la pronunțarea soluției.

Procedând în continuare la analiza criticilor privind interpretarea prevederilor contractuale, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Motivul de recurs evocat urmărește desființarea hotărârii judecătorești atunci când s-a nesocotit principiul pacta sunt servanda, potrivit căruia convențiile au putere de lege între părțile contractante, iar pentru a se determina dacă s-a procedat la o interpretare greșită a actului juridic sau a clauzelor stabilite în cadrul acestuia trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de C. civ.

Interpretarea greșită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătorești numai în acele împrejurări în care o astfel de interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fiind în prezența unei schimbări a naturii actului juridic atunci când un act este calificat de așa manieră în care este alterată în mod substanțial natura sa, de pildă, un contract este calificat de întreținere în loc de rentă viageră.

În speță, deși recurenta a indicat prevederile din contractul de prestări servicii susținut a fi interpretate greșit de către instanța de apel - art. 3.5 alin. (2), art. 7.1, art. 7.2, art. 7.3, art. 11.2, art. 15.7, art. 17.2 lit. h) - acesta nu a precizat care era interpretarea corectă ce trebuia dată clauzelor și nici care anume reguli de interpretare prevăzute de lege au fost nesocotite de către instanța de apel.

Niciunul dintre argumentele critice prezentate nu face referire la interpretarea eronată a contractului ce a determinat schimbarea naturii ori înțelesul neîndoielnic al acestuia, fiind aduse în discuție doar aspecte ce țin de situația de fapt și modalitatea în care instanța de apel a procedat la administrarea și aprecierea probatoriului.

Astfel, din cuprinsul susținerilor nu pot fi desprinse elemente relevante a permite verificarea legalității hotărârii pronunțate în considerarea acestui motiv de nelegalitate, partea afirmând doar că decizia instanței de apel a fost pronunțată pe baza unor probe care nu au fost administrate, că nu există pierderi, prejudicii sau costuri înregistrate de intimata-pârâtă, că au fost respectate toate dispozițiile referitoare la confidențialitate, nefiind transmise date ale clienților unor persoane neavizate, că nu au existat plângeri împotriva acestei din partea vreunui client sau instituții, precum și faptul că s-a luat o hotărâre doar pe declarațiile celor două foste angajate ale acesteia, actuale angajate ale intimatei-pârâte, că martorii B. care au întocmit raportul de investigații au declarat în fața instanței că nu au făcut niciun fel de investigații, faptul că, pentru aflarea adevărului privind scoringul, se impunea ca instanța să solicite dosarul de credit al H., respectiv că înscrisurile depuse în instanță dovedeau faptul că D. avea același sediu cu cel al reclamantei, neexistând procedură sau interdicție de a ține arhiva proprie în sediul social.

Constatând lipsa prezentării de către recurentă a argumentelor concrete care să indice punctual în ce a constat nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor contractuale, susținerile supunând atenției exclusiv aspecte de temeinicie a hotărârii recurate, Înalta Curte reține că nu poate primi acest motiv de modificare a hotărârii, criticile recurentei vizând mai degrabă nemulțumirea sa față de concluzia instanței de fond asupra conținutului raportului juridic dintre părți, așa cum a fost determinat ca urmare a evaluării probelor administrate iar nu aspecte de nelegalitate ce pot face obiect de analiză și cenzură în recurs.

Printr-un ultim set de critici, subsumante motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, recurenta susține că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1350 C. civ. atunci când a apreciat că nu prezintă relevanță în cauză respectarea sau nerespectarea procedurilor de constatare a încălcării prevederilor contractuale.

Astfel, recurenta reproșează instanței de apel faptul că nu a analizat în totalitate cadrul și condițiile în care a avut loc încetarea contractului, considerând că, în situația reîncadrării naturii reziliere, se va schimba și soluția pronunțată cu privire la petitul nr. 2 al cererii de chemare în judecată.

În acest context, în esență, învederează că, art. 7.2 din contract impune o procedură ce trebuia urmată, motiv pentru care instanța, înainte de a analiza fondul cauzei de reziliere, avea obligația de a verifica în ce condiții putea fi realizată procedural rezilierea, că s-a trecut prea repede peste viciul generat de lipsa împuternicirii persoanelor care au realizat verificarea, că investigația nu a fost întocmită în conformitate cu prevederile contractuale, că sunt neîntemeiate reținerile cu privire la actul de control prin care se afirmă că tribunalul nu s-a întemeiat pe raportul de verificare, ci a verificat susținerile din întâmpinare, că motivele rezilierii au fost analizate prin interpretarea declarațiilor angajaților care nu au fost date în fața instanței pentru a se putea verifica autenticitatea lor, că nu au fost analizate susținerile sale cu privire la contractul de ipotecă în original și nici actele referitoare la spațiul învecinat, că nu a administrat probe care să combată constatările ofițerilor băncii, că nu este susținută de argumente de fapt concluzia potrivit căreia intimata-pârâtă avea dreptul de a denunța contractul pentru încălcarea clauzelor cuprinse în art. 11.2, art. 15.2 și art. 17.2, respectiv că reclamanta nu este îndreptățită să primească daune compensatorii în temeiul art. 17.4, precum și că probele administrate nu au dovedit culpa sa.

În consecință, se afirmă că, neexistând o încălcare a contractului, manifestarea de voință a intimatei-pârâte nu putea fi identificată decât ca o denunțare unilaterală, în condițiile art. 17.1 lit. c) din contract.

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, Înalta Curte notează că cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 304 C. proc. civ. de la 1865 și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

În atare condiții, un exament atent al criticilor expuse în paginile 18-26 al memoriului de recurs relevă o reluare întocmai a motivelor de apel care au primit deja o dezlegare jurisdicțională din partea instanței devolutive de control judiciar, motivație identică menită a ignora existența judecății anterioare finalizate prin decizia recurată și inaptă a răspunde cerințelor și exigențelor art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, simpla afirmație a nelegalității hotărârii atacate prin prisma reținerii în mod greșit a dreptului intimatei-pârâte de a denunța contractul din culpa recurentei-reclamante, în considerarea soluțiilor pronunțate în etapele procesuale anterioare și a probatoriului administrat în cauză, ce a conturat situația de fapt, este lipsită de valențe juridice în lipsa unei argumentări care să reflecte greșelile anume imputate instanței în judecarea apelului, partea fiind, în realitate, nemulțumită de modalitatea în care instanța a reținut existența motivelor de reziliere, cu consecința respingeri pretențiilor solicitate de aceasta prin petitul nr. 2 al acțiunii.

Or, condiția leg