ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1162/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Circumstanțele cauzei.

I. Cadrul procesual

Prin cererea de arbitraj înregistrată sub nr. x/22.04. Camera de Comerț și Industrie București, reclamanta S.C. TERMOELECTRICA S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 31.689.221,48 USD, reprezentând contravaloarea energiei electrice livrate și neachitată, precum și penalități în valoare de 4.292.208,81 USD pentru neplata la termen, precum și la plata cheltuielilor de arbitrare aferente.

Prin sentința arbitrală nr. 73/23.03.2004, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2003, a fost admisă în parte acțiunea și în consecință, a fost obligată pârâta la plata sumei de 31.183.599,72 USD, reprezentând plata pentru energia electrică livrată și neachitată, plus suma de 2.943.641,07 USD dobânzi legale, precum și suma de 188.533,22 USD cheltuieli de arbitrare. S-a mai stabilit că modalitățile de plată a sumelor menționate vor fi cele convenite și aprobate la nivelul Guvernelor și a Ministerelor de resort, ținând seama și de prevederile contractuale - art. 4.2.1. C din Addedumul nr. 3/15.09.1999.

Împotriva acestei sentințe arbitrale reclamanta Întreprinderea de Stat "A." a formulat cerere în anulare, prin care a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 73/23.03.2004.

În drept, s-au invocat prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin aceeași cerere, s-a solicitat și repunerea în termenul de formulare a acțiunii în anulare sentință arbitrală.

Pârâta SCPEET "TERMOELECTRICA" S.A.. prin lichidator judiciar B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției netimbrării/insuficientei timbrări a acțiunii în anulare, cu consecința respingerii ei ca netimbrată/insuficient timbrată; admiterea excepției tardivității acțiunii în anulare, cu consecința respingerii ei, ca tardiv formulată, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii în anulare.

În drept s-au invocat prevederile art. 24 și 25 C. proc. civ., 115 și urm, art. 114 ind,.1 alin. (2) și 364 C. proc. civ. de la 1865

La data de 19.01.2023, C. S.R.L. a formulat cerere de intervenție în interesul Termoelectrica S.A., având în vedere faptul că a preluat prin cesiune de la pârâta Termoelectrica S.A. o parte din creanța constatată prin sentința arbitrală nr. 73/23.03.2004 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București.

Prin cererea de intervenție accesorie s-a solicitat admiterea excepției tardivității formulării acțiunii în anulare sentință arbitrală, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de 25.05.2023, reclamanta Întreprinderea de Stat A. a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat obligarea acestuia la încheierea unui acord de compensare în conformitate cu obligația legală care îi incumbă în temeiul dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 79/2000 privind stingerea unei părți din datoria Companiei Naționale de Electricitate S.A. către stat cu contravaloarea energiei electrice livrate in Republica Moldova în vederea stingerii creanței D. S.A. în valoare 31.928.450 dolari SUA care a fost cesionată către Statul Român, reprezentat prin Ministerul Industriei și Resurselor.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 72 și urm. C. proc. civ.

Pârâta S.C. D. S.A. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția inadmisibilității acesteia prin raportare la neîndeplinirea condiției privind existența unui proces civil aflat în etapa judecății în primă instanță și prin raportare la limitele stabilite prin convenția arbitrală, cu consecința respingerii sale ca inadmisibilă.

Chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale funcționale a secției civile, având în vedere obiectul acțiunii-obligarea la emiterea unui act administrativ astfel că secției de contencios administrativ i-ar reveni competența de soluționare.

S-a mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român în acest litigiu.

O altă excepție invocată este cea a inadmisibilității acțiunii având în vedere că cererea de chemare în garanție nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 72 alin. (1) C. proc. civ., respectiv condiția interesului și a legăturii de dependență și de subordonare între cererea principală de chemare în judecată și cererea subsidiară de chemare în garanție.

În drept, s-au invocat prevederile art. 205 și urm C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 12,10,2023 Curtea a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L.

II. Soluția instanței. Hotărârile recurate.

Prin încheierea de ședință din data de 26.10.2023, Curtea a respins cererea de repunere în termenul de formulare a acțiunii în anulare și a admis excepția tardivității formulării acțiunii în anulare sentință arbitrală pentru considerentele reținute în încheiere.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 114/2023, pronunțată la data de 06 decembrie 2023, în dosarul nr. x/2022, a respins cererea în anulare a sentinței arbitrale nr. 73/23.03.2004, pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2003, formulată de reclamanta Întreprinderea de Stat "A.", în contradictoriu cu pârâta SCPEET "Termoelectrica" S.A., prin lichidator judiciar B., cu intervenientul C. S.R.L., prin lichidator judiciar E. IPURL și cu intimatul-chemat în garanție Statul Român- reprezentat prin Ministerul Finanțelor, ca tardiv formulată; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. C. S.R.L.; a respins excepția necompetenței materiale procesuale invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată; a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și a respins cererea de chemare în garanție, ca inadmisibilă; a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, precum și împotriva încheierii de ședință publică de la 26 octombrie 2023, reclamanta ÎNTREPRINDEREA DE STAT "A." a formulat recurs, solicitând admiterea recursului și casarea în parte a deciziei civile, împreună cu încheierea recurată, doar în ceea ce privește respingerea cererii de repunere în termen, admiterea excepției tardivității formulării cererii și respingerii acțiunii în anulare, ca tardiv introdusă; în urma admiterii recursului, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, cu obligarea intimatei-pârâte Termoelectrica la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Recurenta-reclamantă se raportează în motivele de recurs invocate la dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., de la 1865, având în vedere că decizia civilă recurată este o hotărâre, care conform legii, nu se poate ataca cu apel, ci doar cu recurs, rezultând că prezentul recurs formulat nu se limitează la motivele de casare de la art. 304, iar instanța de recurs va analiza cauza sub toate aspectele, ținând cont de criticile formulate.

A relevat, pe larg, prezentarea situației de fapt a cauzei și soluția în primă instanță, în dezvoltarea motivelor de recurs invocând, în esență, următoarele:

Condițiile de la art. 103 C. proc. civ. au fost îndeplinite, astfel că acțiunea în anulare a fost introdusă în termen, instanța în mod eronat ignorând argumentele aduse de recurentă în privința motivelor justificate ce au împiedicat-o să introducă acțiunea la momentul anului 2004 sau anterior formulării acțiunii în anulare.

Susține că împrejurările mai presus de voința sa ce au împiedicat-o să formuleze acțiunea în anulare sunt reprezentate de incertitudinea asupra existenței și efectelor pe care O.U.G. nr. 79/2000 le are în cauză, în concret pretinsa calitate de creditor pe care Termoelectrica ar fi avut-o la data arbitrajului în raport de creanța împotriva A..

Această incertitudine a fost alimentată de atitudinea pasivă a statului român și de conduita mistificatoare a Termoelectrica, ambele, entități de drept românesc, care cunoșteau foarte bine cadrul legislativ aplicabil. Practic, prin susținerea faptului că Termoelectrica avea calitatea de creditor la A. la data arbitrajului și necontestarea acestui fapt ulterior, a fost împiedicată până la data de 3.11.2022 să acționeze în instanță și să ceară anularea sentinței arbitrale.

Precizează că a luat cunoștință de O.U.G. nr. 79/2000 și efectele sale doar în urma confirmării oficiale venite din partea Statului Român, prin Ministerul Energiei, prin intermediul adresei din 3.11.2022, ca răspuns la solicitarea F. S.R.L., în cuprinsul căreia Statul Român recunoaște oficial intrarea în vigoare și, în consecință, de efectele O.U.G. nr. 79/2000, efectul principal al acestei ordonanțe de urgență fiind acela de cesiune a creanței Termoelectrica către statul român.

A considerat util de punctat că, anterior luării la cunoștință a adresei din 3.11.2022, nu a avut cunoștință de vreo poziție oficială a Statului Român cu privire la titularul creanței împotriva A., deși a transmis numeroase adrese oficiale către autoritățile Statului Român.

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată și pentru aplicarea în mod eronat a principiului "nemo censetur ignorare legem", principiu de drept care, susține aceasta, instituie o prezumție relativă a cunoașterii legii, putând fi, așadar, răsturnată în funcție de circumstanțele concrete ce se regăsesc în situația dată.

Chiar dacă O.U.G. nr. 79/2000 era în vigoare la data introducerii acțiunii arbitrale, susține recurenta-reclamantă că nu putea cunoaște în mod rezonabil acest lucru, dat fiind faptul că, pe de o parte, nici nu este o persoană juridică de naționalitate română, așadar nu este suficient de familiarizată cu sistemul de drept românesc, în special cu publicațiile legislative ale României, iar, pe de altă parte, la momentul declanșării litigiului arbitral, Termoelectrica a pretins că este în continuare creditor al recurentei, indicând, în probațiune și contractul de furnizare energie electrică, precum și alte înscrisuri relevante pentru a crea aparența că raporturile juridice dintre părți nu s-au modificat.

Așadar, principiul "nemo censetur ignorare legem" nu este aplicabil speței curente deoarece situația de fapt face dovada că recurenta nu putea cunoaște, în mod obiectiv, întreaga legislație aplicabilă raportului juridic respectiv, mai mult de atât, legislația în vigoare la acea dată nefiind cunoscută și din cauza comportamentului Termoelectrica, care a pretins în continuare că este titulara creanței, cu atât mai mult, nu putea cunoaște toate prevederile care intraseră în vigoare la începutul anilor 2000, pentru că în acea perioadă Monitorul Oficial al României, care este publicația oficială a Statului român, nu era disponibil în format electronic, prima modificare legislativă a Legii nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, care introducea varianta electronică a acestuia, fiind făcută prin O.G. nr. 23/2008, care a introdus art. 15

1

.

În continuare, recurenta-reclamantă a prezentat demersurile efectuate către G. S.R.L., precizând că adresa transmisă către aceasta nu vine decât să confirme susținerile în legătură cu faptul că recurenta avea bănuiala că Statul Român este adevăratul titular al creanței, bănuială care i-a fost confirmată ulterior, la data de 3 noiembrie 2022.

În final, conchide recurenta că abia la data de 3.11.2022 a avut reprezentarea efectelor generate de adoptarea O.U.G. nr. 79/2000 în planul legislativ românesc, cât și a poziției oficiale a Statului Român asupra acestui act normativ și a calității de creditor asupra datoriei A..

S-a susținut de către recurenta-reclamantă și netemeinicia excepției tardivității, în opinia sa, cererea de anulare ar fi trebuit analizată pe fond.

Contrar celor reținute de instanța de fond, consideră că are dreptul de a fi repusă în termenul de formulare a cererii în anulare, dată fiind inducerea în eroare a acesteia și a instanței arbitrale în privința adevăratului titular al creanței, ce a condus la pronunțarea unei sentințe arbitrale cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2000.

Ca o consecință a faptului că cererea de repunere în termen era întemeiată, rezultă, pe cale de consecință, că excepția tardivității, invocată în cauză, era nefondată, aceasta ar fi trebuit să fi fost respinsă, pentru motivele expuse și, ca o altă consecință, instanța ar fi putut să analizeze în fond acțiunea, dacă ar fi soluționat în mod corect excepția invocată.

C. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă S.C. D., prin lichidator judiciar B.. și intimata-intervenientă accesorie C. S.R.L., prin lichidator judiciar E. I.P.U.R.L. au formulat, fiecare, întâmpinare în cauză, prin care, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

D. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul, constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Prin dispozițiile de procedură civilă, legiuitorul a impus, printre altele, cerința imperativă a exercitării unei căi de atac în termenele prevăzute de lege.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prescrise de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

În speță, obiectul cererii îl constituie anularea sentinței arbitrale nr. 73 din 23.03.2004, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. x/2003, acțiune în anulare formulată de reclamanta Întreprinderea de Stat "A.", fiind invocate, drept temei de drept, dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. de la 1865.

Dispozițiile art. 365 alin. (2) din același Cod prevăd că: "Acțiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale."

Legea sancționează cu decăderea nerespectarea termenelor procedurale stabilite pentru exercitarea căilor de atac, sens în care sunt de observat și dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei". Alin. (2) al aceluiași articol statuează: "În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării".

Sancțiunea decăderii poate fi evitată, așadar, în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal, printr-o împrejurare mai presus de voința ei, în acest sens dispunând art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată în data de 26 octombrie 2023, în dosarul nr. x/2022 (recurată în cauză), Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a dispus respingerea cererii de repunere în termenul de formulare a acțiunii în anulare de către recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată, cu consecința admiterii excepției tardivității formulării acțiunii în anulare sentință arbitrală. Soluția a fost reluată de către Curtea de Apel și prin decizia recurată, nr. 114/2023, pronunțată la data de 06 decembrie 2023.

Curtea a avut în vedere prevederile art. 365 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, iar cu privire la cererea de repunere în termen, a constatat că ceea ce invocă, de fapt, reclamanta, este necunoașterea legii, împrejurare care nu poate justifica, însă, repunerea în termen, deoarece, potrivit principiului "nemo censetur ignorare legem", nimeni nu poate fi considerat că nu cunoaște legea.

În subsidiar, a reținut că, și dacă s-ar accepta teza potrivit căreia reclamanta a fost în imposibilitate de a lua cunoștință de existența actului normativ invocat la momentul publicării acestuia în Monitorul Oficial, a luat cunoștință de O.U.G. nr. 79/2000 cel mai târziu la data de 26.11.2020, astfel cum rezultă din adresa nr. x din 26.11.2020, emisă de chiar reclamantă, din care reiese că avea cunoștință de Legea nr. 209/20.04.2001, prin care s-a aprobat respectiva ordonanță de urgență.

Soluția la care s-a oprit curtea de apel este legală și a fost dată cu corecta aplicare a prevederilor legale sus-arătate, în mod judicios apreciindu-se că nu au fost îndeplinite condițiile repunerii în termen.

În esență, astfel cum susține și prin recurs, recurenta-reclamantă a arătat că împrejurările mai presus de voința sa, ce au împiedicat-o să formuleze acțiunea în anulare în termen, sunt reprezentate de incertitudinea asupra existenței și efectelor pe care O.U.G. nr. 79/2000 le are în cauză, mai exact calitatea de creditor pe care Termoelectrica o avea la data arbitrajului, în raport de creanța împotriva A..

Pretinde recurenta-reclamantă că a luat cunoștință de O.U.G. nr. 79/2000 și de efectele sale doar în urma confirmării oficiale venite din partea Ministerului Energiei, prin adresa din data de 03.11.2022, anterior acesteia neavând cunoștință de vreo poziție oficială a Statului în ceea ce privește titularul creanței împotriva A..

Critica recurentei-reclamante este nefondată.

Înalta Curte amintește că normele juridice intră în vigoare la data aducerii lor la cunoștința publică.

În conformitate cu articolul 78 din Constituția României, cu denumirea marginală: Intrarea în vigoare a legii, "Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei."

Cu alte cuvinte, actele normative sunt opozabile cetățenilor de la data publicării în Monitorul Oficial.

Ordonanță de urgență nr. 79 din 16 iunie 2000, privind stingerea unei părți din datoria Companiei Naționale de Electricitate S.A. către stat cu contravaloarea energiei electrice livrate în Republica Moldova, de a cărei necunoaștere la timp se prevalează recurenta-reclamantă, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 282 din 22 iunie 2000, fără ca în textul sau în preambulul ei să se prevadă o altă dată la care va intra în vigoare.

Astfel, față de prevederile art. 78 din Constituție, O.U.G. nr. 79/2000 era intrată în vigoare cu mult timp înainte de data formulării acțiunii în anulare de recurenta-reclamantă în speța de față, corect dispunându-se respingerea demersului său judiciar ca tardiv.

Nu se poate reține că recurenta-reclamantă nu avea cunoștință de efectele acestui act normativ, fapt ce ar constitui împrejurare mai presus de voința sa, conform art. 103 alin. (1) teza finală C. proc. civ.., întrucât, în sensul acestui text, împrejurarea mai presus de voința părții trebuie să fie una obiectivă, care nu putea fi prevăzută și nici depășită.

Or, unei astfel de situații în niciun caz nu-i poate fi asociată aceea că recurenta nu luase cunoștință de un act normativ publicat în Monitorul Oficial, legal intrat în vigoare, ori că nu putea cunoaște toate prevederile care intraseră în vigoare la începutul anilor 2000 "pentru că în acea perioadă Monitorul Oficial al României, care este publicația oficială a Statului Român, nu era disponibil în format electronic", cum se arată în recurs.

Intrarea în vigoare a unei legi este guvernată de principiul nemo censetur ignorare legem, care înseamnă că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii.

Acest principiu guvernează intrarea în vigoare a legii, pentru că, dacă ar fi ignorat, obligativitatea normei juridice și autoritatea sa ar putea fi puse la îndoială de către oricine, invocând scuza de necunoaștere a legii, fapt ce ar putea conduce la numeroase încălcări ale acesteia.

Or, de vreme ce, în cauză, au fost asigurate condițiile cunoașterii normei de drept - a O.U.G. nr. 79/2000, prin publicarea în Monitorul Oficial, nu se poate reține cu temei că recurenta-reclamantă s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de cunoaștere a legii și a efectelor actului normativ la acel moment, sancțiunea procedurală a decăderii din exercițiul acțiunii în anulare neputând fi înlăturată sub cuvânt că legea nu este cunoscută.

Împrejurările invocate de către recurenta-reclamantă, respectiv că aceasta nu deținea naționalitatea română și că partea adversă a avut o atitudine de natură a o induce în eroare, nu pot constitui cazuri care să justifice repunerea în termen, conform art. 103 din C. proc. civ. de la 1865, deoarece nu sunt mai presus de voința părții. Relevant este, în acest sens, faptul că O.U.G. nr. 79/2000 era un act normativ adoptat în domeniul de interes al recurentei-reclamante și că aceasta a avut legături cu entități din România, putând apela, în caz de nevoie, la asistență juridică de specialitate, care i-ar fi permis să ia cunoștință pe deplin și la timp de existența și efectele pe care O.U.G. nr. 79/2000 le produce. Prin urmare, era în puterea recurentei-reclamante să ia cunoștință de toate informațiile necesare exercitării dreptului său procesual.

Mai mult, astfel cum a reținut prima instanță și cum, de altfel, afirmă și recurenta-reclamantă, aceasta a luat cunoștință de existența O.U.G. nr. 79/2000 la data de 26.11.2020. Prin urmare, cel mai târziu la acea dată recurenta-reclamantă era ținută să inițieze demersul său procesual, nefiind necesară, în acest sens, vreo confirmare din partea unei instituții a Statului Român.

Se constată, astfel, că aspectele invocate de recurenta-reclamantă nu puteau constitui împrejurări mai presus de voința sa, care să o fi pus în imposibilitate obiectivă de a formula acțiunea în anulare în termen.

Termenul în care este înfăptuită justiția este esențial pentru garantarea eficacității sale, iar susținerile recurentei nu pot fi primite, atâta vreme cât, pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, celeritatea nu trebuie să vină în contradicție cu dreptul de apreciere al părții asupra intrării în vigoare a unui act normativ și oportunității luării la cunoștință de acesta.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale procesuale, aceasta neaflându-se într-o situație obiectivă și invincibilă, astfel cum dispune art. 103 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, iar, pe de altă parte, necunoașterea legii nu este de natură a justifica cererea de repunere în termen nici în ipoteza în care "împrejurarea mai presus de voința sa" ar fi apreciată în legătură directă cu aceasta, nefiind un eveniment care să facă insurmontabilă posibilitatea de formulare a acțiunii în anulare în termenul legal.

În aceste condiții, soluția instanței de respingere a cererii de repunere în termen și, subsecvent acesteia, de respingere, ca tardivă, a acțiunii în anulare, este legală, în speță fiind corect aplicată sancțiunea prevăzută de art. 365 alin. (2) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, în soluționarea cauzei instanța a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, desprins din art. 6 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și egalitatea armelor în procesul civil, precum și la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei, de către o instanță independentă și imparțială.

În considerarea celor ce precedă, se reține fără echivoc că acțiunea în anulare a fost tardiv introdusă în raport de dispozițiile art. 365 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865 și, în consecință, reținându-se că hotărârea Curții de Apel este legală, nefiind susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va fi menținută.

Cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă ÎNTREPRINDEREA DE STAT "A." împotriva încheierii de ședință publică de la 26 octombrie 2023 și a deciziei civile nr. 114/2023 din 06 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2024.