ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1060/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.188,50 RON, reprezentând diferență de sumă neîncasată aferentă reparației autoturismului înmatriculat cu nr. x și a penalităților de întârziere, conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 131/17.05.2023, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.188,50 RON, reprezentând diferența de sumă neachitată, și a penalităților de 0,2%/zi de întârziere, calculate începând cu data de 05.12.2020 până la până la plata efectivă a debitului, precum și a sumei de 1.433,74 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C.. a formulat acțiune în anulare, solicitând și suspendarea executării ei.

Prin încheierea din 20.09.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale.

Prin sentința nr. 92/25.10.2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis acțiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată și a trimis cauza, spre soluționare, Judecătoriei Sectorului 1 București.

Împotriva sentinței menționate, A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând desființarea ei și, în rejudecare, admiterea acțiunii în anulare.

În motivarea recursului, recurenta a argumentat că instanța a interpretat diferit Norma A.S.F. nr. 18/2017 față de interpretarea avută în vedere de Parlamentul European și Consiliul Europei la momentul emiterii Directivei 2009/138/CE; prin această directivă, legiuitorul european a urmărit eliminarea diferențelor semnificative dintre legislațiile statelor membre în ceea ce privește normele aplicabile întreprinderilor de asigurare și de reasigurare; totodată, s-a dorit instituirea unui cadru juridic care să permită acestor întreprinderi să își desfășoare activitatea pe piața internă, facilitând astfel acoperirea riscurilor și obligațiilor pentru întreprinderile de asigurare și reasigurare cu sediul central în Uniunea Europeană.

Recurenta a mai evidențiat că România a transpus în legislația internă dispozițiile Directivei 2009/138/CE prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, un act normativ cu caracter special ale cărui dispoziții au prioritate față de normele generale, cu referire la art. 548 C. proc. civ.

În continuare, a susținut că hotărârea recurată este nelegală, deoarece legiuitorul a prevăzut ca oricare dintre părți să se poată adresa unei instanțe de soluționare alternativă a litigiului pentru soluționarea diferendului dintre acestea; o astfel de alegere este la latitudinea reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului, fiind efectiv un atribut exclusiv al reclamantului.

Totodată, prezentând aspecte legate de incidența dispozițiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra evoluției arbitrajului în România, precum și aspecte referitoare la regula arbitrajului, recurenta a subliniat că în domeniul asigurărilor există o excepție de la regulă; în acest sens, subliniază că prin Norma A.S.F. nr. 18/2017 s-a produs o derogare de la regula convenției arbitrale în domeniul asigurărilor, fiind permisă soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului chiar și în absența unei convenții arbitrale.

Astfel, în considerarea argumentelor expuse, recurenta a afirmat că este greșită interpretarea instanței, conform căreia în lipsa unui acord privind judecarea litigiului pe cale alternativă, instanța jurisdicțională nu poate soluționa cererea de arbitrare.

Potrivit recurentei, competența de soluționare a litigiilor este stabilită în mod expres de lege, motiv pentru care nu este necesară existența unei convenții sau clauze compromisorii. În acest context, a afirmat că tribunalul arbitral poate soluționa orice petiție derivată din pretențiile și procedurile născute din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017, fiind vorba de o competență alternativă.

În continuare, a prezentat pe larg aspecte referitoare la soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, făcând trimitere la art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 și la art. 1.270 pct. 2 C. civ., precum și aspecte privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor R.C.A.

În final, a evidențiat că, în cazul litigiilor izvorâte din contractul R.C.A., lipsa unei convenții arbitrale în forma scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită prin art. 7 pct. 3 din Norma A.S.F. nr. 18/2017. De altfel, litigiile izvorâte din contractele R.C.A. nu fac parte din cele prevăzute de art. 541 pct. 1 C. proc. civ. ca fiind exceptate de la soluționarea pe calea arbitrajului, astfel că nu există impedimente legale în ceea ce privește obiectul litigiului supus arbitrajului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția netimbrării recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248, raportat la art. 24, coroborat cu art. 32 și cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, reține următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, "Acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în prezenta ordonanță de urgență".

Dispozițiile art. 32 din aceeași ordonanță stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege, iar art. 33 alin. (1) statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.

Conform art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, "Recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ..", iar la alin. (2) se prevede că "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei obligația achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 200 RON, conform art. 24 alin. (1) și (2) teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, recurentei i s-a pus în vedere să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul datorat, sub sancțiunea anulării cererii, potrivit dovezii de înmânare a adresei ce i-a fost comunicată la 14.02.2024, măsură asupra căreia nu s-a conformat.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de timbrare ce îi revenea și că nu operează scutirea legală - personală sau obiectivă - de la obligația timbrării, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 și ale art. 197 C. proc. civ., în sensul anulării ca netimbrată a cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 92/25.10.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2024.