ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5836/2023

Ședința publică din data de 6 decembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul Primarul Municipiului Târgu-Mureș - dr. A., reprezentant legal al municipiului Târgu-Mureș a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 61 din 22.01.2020 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând în principal admiterea contestației și anularea parțială a hotărârii atacate, cu consecința exonerării de la plata amenzii contravenționale aplicate în valoare de 10.000 RON, iar în subsidiar admiterea contestației, anularea parțială a hotărârii atacate și aplicarea sancțiunii avertismentului.

Curtea de Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 42 din 22 iunie 2021, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Tg. Mureș, a respins acțiunea formulată de reclamantul Primarul Municipiului Tg. Mureș și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică vizează faptul că hotărârea se bazează pe o autosesizare nelegală și este rezultatul unei autosesizări nelegale, deoarece nu este indicată calitatea de membru al Colegiului director a persoanei care a semnat documentul și nu este indicat ce fel de "președinte" este această persoană, deci actul este nelegal.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea a fost întocmită de consilier juridic B., adică de o persoană care nu este membru al Colegiului director ceea ce atrage nelegalitatea actului, însă instanța de fond nu a analizat și nu a motivat respingerea acestui motiv de nelegalitate.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă faptul că hotărârea nu este motivată astfel că este nelegală", deoarece textul nu conține elementele faptei contravenționale pentru care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a aplicat sancțiunea.

Recurentul mai arată că autoarea autosesizării nu indică în concret care elemente din acest text intră sub incidența normei contravenționale în baza căreia a fost sancționat și nici judecătorul fondului nu a făcut acest lucru, ci s-a rezumat la o simplă afirmare a motivării factuale a autosesizării.

Cu alte cuvinte, instanța de fond nu analizează autosesizarea și, drept urmare, nu precizează cine a fost discriminat prin afirmațiile din textul citat, care este temeiul factual al discriminării în opinia aceleiași autoare-rasă, religie, categorie defavorizată, care este atribuția de care a uzat pentru a comite fapta contravențională în opinia aceleiași persoane.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că și sub aspectul persoanei reclamate "autosesizarea" este nelegală deoarece se indică atât numele de A., cât și sintagma "primar în funcție al orașului Târgu Mureș".

Deci, într-o variantă am putea presupune că autosesizarea se referă la persoana fizică A., chiar dacă nu sunt trecute datele de identificare personală ale acestuia, iar într-o altă variantă am putea presupune că autosesizarea se referă la Primarul A." sau, mai exact, la instituția Primarului Municipiului Tg. Mureș.

Recurentul susține că instituția primarului nu este instituție publică, ci, eventual, Primăria Municipiului Tg. Mureș este o astfel de instituție, iar "pe pagina de C." unde a apărut "afirmația discriminatorie" nu se face nicio mențiune cu privire la calitatea de primar, ci doar la cea de politician, motiv pentru care trebuia indicată această ultimă calitate pentru a fi legală autosesizarea.

Prin prisma dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 137/2000 afirmația instanței de fond este greșită.

Astfel, din moment ce și instituțiile publice pot fi subiect activ al faptei contravenționale, iar Primarul Municipiului Tg. Mureș intră în această categorie, devine evidentă necesitatea unui răspuns motivat din partea instanței de fond în raport cu elementele de confuzie identificate în autosesizare.

Recurentul critică hotărârea și sub aspectul că nu se menționează în "autosesizare" dacă are mai multe "capete de cerere", adică dacă vizează mai multe fapte contravenționale sau una singură, drept urmare, nici sub aspectul dovezilor nu se poate decela intenția autorului autosesizării de a indica dovezi/probe în susținerea mai multor acuzații de discriminare.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 18-20 din Procedură, deoarece pe "autosesizare" nu există nicio rezoluție/dovadă privind înaintarea acesteia către Compartimentul asistență Colegiul director, iar în hotărârea contestată nu se face nicio mențiune despre existența "răspunsului inițial" și comunicarea lui către autorul autosesizării;

Dispozițiile art. 18-20 din Procedură nu exclud, ci dimpotrivă, stabilesc în mod explicit necesitatea ca autosesizarea să parcurgă aceleași etape ca petiția. Instanța nu indică ce parcurs a urmat autosesizarea.

Recurentul mai consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Procedură potrivit cărora: " (2) Petiția poate fi completată cu noi capete de cerere până la primul termen de audiere, sub sancțiunea decăderii."

În opinia recurentului, instanța trebuia să analizeze autosesizarea și să stabilească obiectul acesteia, să analizeze hotărârea contestată și să stabilească dacă obiectul acesteia a fost lărgit în raport cu cel al autosesizării, să aibă în vedere doar conținutul primului text publicat de mine pe C. redat în autosesizare, trebuia să observe omisiunea Consiliului de a extinde legal obiectul autosesizării și, mai mult, omisiunea acestuia de a-mi aduce la cunoștință, înainte de a mă sancționa, decizia sa de a lua în considerare și elementele noi apărute în presă referitoare la romi/categorii defavorizate.

De asemenea, recurentul mai consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor 20 alin. (7) din Ordonanța nr. 137/2000 potrivit cărora: "(7) Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita" și cu încălcarea celor de la art. 77 alin. (1) din Procedură: conform cărora: Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării și cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita."

Astfel fiind, recurentul mai susține că:

- nu există petent în cauză sau, mai exact, CNCD nu are/nu poate avea o astfel de calitate;

- este confuză identitatea reclamatului;

- este consemnat în mod fals obiectul sesizării;

- este consemnată în fals susținerea "petentului"/autorului autosesizării;

- descrierea faptei este nu numai confuză, dar și nereală;

- motivele de fapt sunt eronate deoarece:

- se bazează pe o altă presupusă stare de fapt/faptă contravențională decât cea indicată în autosesizare;

- datorită acestei premise eronate toate motivele de fapt prezentate la pag. 6-13 din hotărâre sunt străine de obiectul autosesizării;

- utilizând în hotărâre noțiuni precum: "categorie socială defavorabilă", "persoane care fac parte din etnia romă", "mame minore", "comunitate de romi", "țigan", "grup", "anumite grupuri", "grupuri", "cetățenilor care fac parte dintr-o clasă socială", "cetățeni pe criteriu de clasă social", "apartenența la etnia romă", "grupurile amintite", "clasă socială și etnie", "grupurilor vulnerabile", "femeilor de etnie romă din România", autorii ei-Colegiul director:

- omite cu desăvârșire textul indicat în autosesizare;

- oferă o pseudo-motivare incoerentă și lipsită de claritate(ori am vizat etnia romă ori persoane dintr-o anumită clasă socială, ori am vizat un grup defavorizat ori mai multe grupuri defavorizate, ori am vizat mame minore ori și mame majore, ori am vizat mame rome ori și mame de alte etnii etc);"

În opinia recurentului, instanța de fond comite același abuz interpretativ-stabilește semnificația primului articol prin raportare la alte articole care nu au făcut obiectul autosesizării.

Recurentul mai consideră că instanța nu a fost în măsură să diferențieze noțiuni precum "clasă socială precară", "categorie socială defavorizată" și "etnie romă" din moment ce a reținut că a creat o "atmosferă ostilă și ofensatoare la adresa acestora", adică a persoanelor care provin din astfel de entități sociale.

Or, instanța nu a observat că, în articol, s-a folosit noțiunea de "familii defavorizate".

Mai mult, chiar dacă și exprimarea a fost una mai puțin clară(în loc de paranteze trebuia să pun o virgulă după cuvântul "defavorizate"), totuși se poate observa că, în context, noțiunea de "familii defavorizate" are un înțeles explicat chiar de către mine-"(nu mă refer aici la persoane cu dizabilităti), ci la cei apți de lucru care nu vor să muncească, la cei care aduc pe lume copii cu un singur scop: să aibă o sursă de venit."; cu alte cuvinte, această noțiune, creată cu un înțeles strict/limitativ-familii compuse din persoane foarte leneșe -nu include persoanele vizate de către instanța de fond prin răspunsul analizat la acest punct.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că la pag. 14 din hotărâre se reține "că în speță sunt întrunite prevederile art. 15 din O.G. nr. 137/2000", deși în dispozitivul hotărârii și în autosesizare se reține incidența art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, în condițiile în care art. 2 alin. (1) nu reglementează o faptă contravențională, iar art. 15 din O.G. nr. 137/2000 are mai multe teze/modalități/variante de comitere, astfel că, în lipsa indicării acestora și a neregularității descrierii/indicării obiectului autosesizării, nu se poate determina fapta.

Făcând abstracție de incoerențele exprimării Colegiului director și de lipsa de corespondență între fapta/faptele contravenționale presupus indicate în autosesizare și cele indicate în hotărâre, recurentul consideră că trebuie reținut că nu a comis niciuna din presupusele fapte reținute în sarcina mea și nici dintre cele incriminate de O.G. nr. 137/2000 deoarece s-a referit la un "cuplu" și nu la un grup, grupuri, rom, mamă minoră.

Se mai precizează că legiuitorul român a emis deja dispoziții legale care prevăd posibilitatea intervenției statului, inclusiv în ce privește decăderea părinților din drepturile părintești, în situații precum cele indicate în text-neasigurarea de către părinți a condițiilor de educație copiilor minori, omisiunea părinților de a oferi hrană copiilor minori, ținerea copiilor de către părinți în condiții precare de igienă etc;

În fine, recurentul mai susține că hotărârea este netemeinică și nelegală raportat la împrejurările în care a comis presupusa faptă, la lipsa de efecte concrete prejudiciabile ale acesteia, contextul în care au fost făcute afirmațiile, apreciind că un avertisment este suficient pentru atingerea scopului legii contravenționale.

Când se referă la scop instanța are în vedere discriminare pe "criterii de rasă sau origine etnică", fără a preciza la ce rasă face referire.

Astfel fiind, recurentul precizează încă o dată că "prin declarația postată pe C." nu a comis nicio discriminare, nu a făcut referire la rase, clase sociale, categorii sociale ori etnii, ci la "familii defavorizate" cu înțelesul dat personal acestei sintagme.

În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că obiectul sesizării și descrierea presupusei fapte de discriminare îl reprezintă:

"Afirmații discriminatorii la dresa persoanelor care provin dintr-o categorie defavorizată, în special romă. În România există multe familii defavorizate (nu mă refer la persoane cu dizabilități), ci la cei apți de lucru care nu vor să muncească, la cei care aduc pe lume copii cu un singur scop: să aibă o sursă de venit. Aceste medii generează infracționalitate crescută, abandon, lipsă de educație etc."

Prin hotărârea contestată s-a reținut săvârșirea contravenției prevăzute de art. 15 O.G. nr. 137/2000, conform căruia " Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

În ceea ce privește criticile cu privire la procedura sesizării din oficiu "Autosesizarea" a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, potrivit prevederilor art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 "Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu", iar prin semnarea Hotărârii de către membrii Consiliului este confirmată regularitatea sesizării din oficiu.

Analizând așa numitele neregularități de la Procedură, cum ar fi de exemplu că, "nu este indicată calitatea de membru al Colegiului director al persoanei care a semnat aceste document - D. ", "nu este indicat despre ce fel de "președinte" este această persoană", în mod corect a reținut instanța de fond că aceste critici sunt invocate în mod formal întrucât toate aceste informații rezultă atât din actele întocmite de Consiliu cât și de pe site-ul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că pretinsele încălcări ale prevederilor art. 18 -20, 77 din procedură, cum ar fi de exemplu că "pe autosesizarea care mi-a fost comunicată nu există nicio rezoluție/dovadă privind înaintarea acesteia către Compartimentul asistență Colegiul director" întrucât cerințele privind rezoluția președintelui, înaintarea acesteia către Compartimentul asistență director, comunicarea răspunsului inițial, sesizarea lipsurilor și punerea în vedere a completării unor lipsuri, vizează petițiile adresate de către petenți Consiliului spre soluționare, nu și autosesizările care în cauza pendinte este evident că și-a urmat cursul și a fost soluționată iar menționarea în autosesizare atât a numelui de A. cât și sintagma primar în funcție al orașului Tg-Mureș iar în dispozitivul hotărârii se indică A., nu încalcă nici o dispoziție legală.

Astfel fiind, se reține că Nota de autosesizarea a fost motivată în fapt și în drept prin descrierea "unor fapte care presupun săvârșirea unei fapte de discriminare", cu respectarea actelor normative incidente.

Instanța de control judiciar reține că un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ.

Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate, și anume: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

Motivarea actului administrativ constituie o garanție împotriva arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

Motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului ori la temeiul de drept al acesteia, ci trebuie să conțină și elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Sub aspectul motivării actului administrativ, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte într-o manieră clară algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate motivarea măsurilor și de asemenea, să permită instanțelor efectuarea revizuirii actului, insuficiența motivării sau nemotivarea atrăgând nulitatea.

În acest sens, este cauza C 509/1993 prin care instanța de contencios unional a reținut că o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, întrucât motivarea conferă actului transparență, putându-se verifica în acest fel dacă actul este corect fundamentat.

Este adevărat că o motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui, însă în cauza de față nu ne aflăm în această situație.

Astfel, s-a reținut în cuprinsul hotărârii că "A. s-a referit explicit la comunitatea romă, susținând că, dacă se vor impune astfel de condiții, "o să intre frica în ei și n-or să facă copii doar pentru bani", "Eu am cel mai mare număr de țigani din țară (…) Țiganii sunt o problemă serioasă a României și ne facem că nu vedem ?!"

Este de necontestat faptul că prin afirmațiile făcute s-au adus atingeri clasei sociale precare, dezavantajată, prin care s-a urmărit condiționarea procreării și a obținerii indemnizației de creștere a copilului.

Opțiunea deciziei de a procrea sau a da naștere unei ființe umane este una strictă și exclusiv personală și intimă, ce ține de viața lăuntrică a cuplului, care nu poate sub nicio formă a fi condiționată, nici măcar la nivel declarativ într-o societate democratică.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal s-a reținut că, declarația recurentului încalcă dreptul la demnitate și onoare al apartenenților atât la clasa socială precară sau categoria dezavantajată formată din persoanele cu o situație financiară dificilă, cu un nivel de educație scăzut, fără loc de muncă și locuință, cât și etnia romă și este de natură a plasa aceste persoane într-o situație de inferioritate.

Dreptul de a nu fi supus discriminării constituie unul dintre drepturile fundamentale într-o societate democratică, dreptul la egalitate constituind un drept cu aplicare imediată și nu progresivă având în vedere că discriminarea în sine este un afront adus demnității umane. Tratamentul discriminatoriu are de cele mai multe ori ca scop sau ca efect umilirea, degradarea sau interferența cu demnitatea persoanei discriminate, în mod particular, dacă acest tratament se manifestă în public. Tratând pe cineva mai puțin favorabil datorită unor criterii inerente sugerează în primul rând dispreț sau lipsă de respect față de personalitatea sa.

Desigur, trebuie avut în vedere și dreptul la libertatea de exprimare. Este adevărat că acest drept fundamental este garantat în Constituția României care prevede în art. 30 că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Însă libertatea de exprimare, inclusiv în aprecierea subiectelor cu nuanță politică, din perspectiva alin. (1) al art. 30 trebuie coroborată cu alin. (2) din art. 30 care prevede în mod expres că "(2) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine."

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevede că: "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare" însă precizează în mod expres limitele acestui drept în aliniatul 2 al aceluiași articol: "exercitarea acestor libertăți, (n.n. libertatea de exprimare, de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații) ori idei ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru ... protecția reputației sau a drepturilor altora."

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței nr. 42 din 22 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.