ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4320/2023

Ședința publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.12.2021, sub nr. x/2021, declinată în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 543 din 23.05.2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Logistică - Direcția Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spații de Cazare și Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Juridică, anularea adresei nr. x din 30.08.2021, emise de către Ministerul Afacerilor Interne Direcția Generala Logistică - Direcția Asigurare Logistică Integrată Serviciu de Administrare Spații de cazare, a deciziei de soluționare a plângerii prealabile nr. 162.603/S3/CML din 20.10.2021, emise de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală; constatarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de Legea nr. 562/2004 în vederera încheierii contractului de vânzare-cumparare a apartamentului nr. x, situat în București, B-dul x nr. 37; obligarea pârâtului să-i vândă apartamentul de mai sus prin încheierea unui contract de vânzare-cumparare, cu plata prețului în rate, conform art. 4 din Legea nr. 562/2004 și Anexele nr. 1 și 2 la Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 206 din data de 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Logistică - Direcția Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spații de Cazare și Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Juridică, ca neîntemeiată;

A obligat reclamantul să plătească pârâtului B. cheltuieli de judecată în cuantum de 103,60 RON.

3.1. Împotriva sentinței nr. 206 din data de 25 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs principal recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii formulate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentința recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv instanța de fond nu a făcut o analiză proprie cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată și la argumentele reclamantului expuse prin acțiunea introductivă referitoare la nerespectarea de către intimați a dreptului său subiectiv.

Consideră că nu au fost respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cele ale art. 6 din CEDO în ceea ce privește motivarea hotărârilor judecătorești.

Mai arată că sentința recurată a fost redactată prin utilizarea unor formule scurte și stereotipe, utilizând considerente de ordin teoretic, fără a lua în considerare argumentele punctuale și concrete ale reclamantului, ceea ce conduce la ideea că sentința atacată este un șablon, situație ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Susține că instanța de fond nu a analizat probele administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente, astfel că soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, iar pe de altă parte, face imposibilă realizarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentința recurată este pronunțată cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 562/2004, în condițiile în care instanța de fond a reținut că la dată intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, acest apartament avea destinația de locuință de intervenție, neîncadrându-se dispozițiilor art. 1 din legea de mai sus.

Consideră, astfel cum s-a reținut în jurisprudența majoritară a instanțelor, că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 562/2004 trebuie interpretate în sensul că autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate natională de a vinde unele locuințe se referă la acele locuințe care la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare aveau statut de locuință de serviciu sau se aflau în administrarea instituției publice la data intrării în vigoare a legii și al căror statut a fost modificat ulterior. Astfel, arată că interpretarea nu poate fi extinsă în privința locuințelor dobândite în administrare ulterior intrării în vigoare a actului normativ.

Susține că interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 562/2004 de către instanța de fond este nelegală, deoarece art. 1 nu poate fi interpretat în sensul că se referă doar la locuințele de serviciu aflate la data de 12 decembrie 2004 în administrarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, ci la totalitatea locuințelor ce se află în administrare, căci legea are efect pentru viitor, sens în care invocă Deciziile nr. 5/2008 și nr. 3/2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a reținut că sunt exceptate de la vânzare doar locuințele de intervenție. Mai mult, prin Decizia nr. 3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că obligația de a vinde intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.

Art. 7 al Legii nr. 85/1992 prevede că sunt exceptate locuințele de intervenție și cele de serviciu din mediul rural, destinate personalului medical, didactic, altor specialiști sau personalului Ministerului de Interne, interdicții ce nu sunt aplicabile prezentei spețe.

Precizează că problema de drept constă în interpretarea textului de lege de mai sus, respectiv dacă locuința trebuie să se afle în administrarea intimatei la data intrării în vigoare a legii și să aibă caracterul de locuință de serviciu la data formulării cererii de cumpărare.

Menționează că în speță, la data formulării cererii de cumpărare, apartamentul nr. x avea destinația de locuință de serviciu, conform contractului de închiriere nr. x/23.04.2021.

Mai arată că în practica instanțelor judecătorești s-a reținut că locuințele de serviciu sunt cele destinate cazării obișnuite a personalului, conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996 și art. 2 lit. c) din Ordinul MAI nr. 287/2002, nefiind destinate unor necesități de cazare în imediata apropriere a unității a persoanelor care îndeplinesc funcții sau atribuții de serviciu ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgenta în unitate, conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 și art. 2 lit. d) din Ordinul MAI nr. 287/2002, ce vizează locuința de intervenție.

Arată că locuința din speță a dobândit caracterul de locuință obișnuită din anul 2007, astfel că nu există nicio rațiune ca aceasta sa fie exclusă de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 562/2004.

De asemenea, potrivit Protocoalelor încheiate între CLMB/PMB și MAI în anii 1993 și 2002, blocul C. din B-dul x a fost destinat locuințelor de serviciu, conform specificațiilor exprese din cuprinsul acestora. Astfel, în Protocolul din data de 18.10.2002, se menționează în mod expres că:

"în baza prevederilor Legii nr. 85/1992, Ministerul de Interne a preluat în patrimoniu, fără plată, conform Protocoalelor încheiate cu Primăria Municipiului București, între anii 1993 - 1994, un număr de blocuri de locuințe de serviciu, începute și neterminate", în condițiile în care intabularea dreptului de proprietate a intimatului s-a efectuat potrivit încheierii nr. 1127, pronunțate la data de 11.02.2013 în dosarul nr. x/2003 de către Judecătoria Sectorului 3, care prevede intabularea dreptului de proprietate pentru tronsoanele III și IV și înscrierea provizorie pentru tronsoanele I și II. Apartamentul închiriat recurentului se află în tronsonul II al imobilului intabulat. Finalizarea lucrărilor de construcție a acestui tronson a fost confirmată prin Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/17.11.2001.

Prin urmare, la data dobândirii dreptului de proprietate asupra acestui imobil de către intimat, 11.02.2003, acesta avea destinația de locuință de serviciu, iar schimbarea categoriei unora dintre locuințe ca locuințe de intreventie a fost opțiunea titularului în funcție de necesitățile proprii, și nu rezultată din destinația construcției.

Astfel, revenirea ulterioară la regimul de locuințe de serviciu prin decizia titularului, include aceste locuințe în categoria celor care pot fi vândute în baza Legii nr. 562/2004.

În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 118/2016, care se referă doar la condiția ca locuințele să fie în administrarea unității la data intrării în vigoare a legii, nu și asupra condiției caracterului de locuință de serviciu la data emiterii legii, cum în mod eronat a reținut instanță de fond.

Recurentul-reclamant susține că din art. 1 și 2 din Legea nr. 562/2004 nu rezultă dreptul absolut și discreționar al instituției publice de a vinde sau de a refuza vânzarea dacă sunt îndeplinite condițiile legii, ci dispozițiile art. prevăd că se autorizează instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională să vândă, iar dispozițiile art. 8 din lege prevăd că sumele obținute din vânzare se fac venituri la bugetul de stat.

Mai susține că în speță, din imobilul în litigiu au fost vândute 300 apartamente dintr-un total de 302 și că intimatul nu i-a furnizat nicio justificare rezonabilă pentru care nu vinde locuința ce formează obiectul cauzei, deși numeroase alte locuințe aflate în aceeași situație au fost vândute, o asemenea atitudine a intimatului fiind discreționară.

Recurentul-reclamant mai invocă reținerea eronată de către instanța de fond a opțiunii, respectiv a facultății, și nu a obligației intimatului de a proceda la vânzarea locuinței, în virtutea atributelor dreptului de proprietate pe care îl are. Astfel, arată că orice proprietar poate vinde bunul său, fără a fi nevoie de o lege în acest sens, însă legea a intervenit pentru a obliga proprietarii să vândă imobilele.

Consideră că sentința recurată este lipsită de temei de drept substanțial, prin hotărârea criticată realizându-se o încălcare a normei de drept imaterial reprezentată de Legea nr. 562/2004, prin care s-a stabilit cadrul legal pentru autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională să vândă personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care le aveau în administrare, iar Legea locuinței nr. 114/1996 stabilește regimul juridic al locuințelor de serviciu, în sensul că acestea pot fi vândute în condițiile legii.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, pot cumpăra o singură locuință de serviciu titularii contractelor de închiriere, dacă o dețin în baza unui contract valabil încheiat și îndeplinesc o funcție în una dintre instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, precum și pensionarii sau urrnașii titularilor contractelor de închiriere, dacă fac dovada că ocupau locuința de serviciu, au achitat chiria la zi și că nu au deținut în proprietate o locuință după anul 1990. Totodată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 562/2004 prevede că locuințele de serviciu pot fi vândute titularilor de contract de închiriere cu plata integrală a valorii locuinței sau în rate, iar această opțiune nu poate fi condiționată sau obstrucționată de instituția care are în administrare locuința respectivă.

Precizează că sintagma "pot fi vândute" din art. 3 alin. (1) nu are, așa cum greșit a reținut instanța de fond, semnificația unui drept de opțiune al instituției publice. Astfel, instituția publică nu are un drept discreționar de apreciere asupra vânzării locuinței de serviciu, fiind obligată să încheie contractul de vânzare la cererea chiriașului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Consideră că instanța face confuzie atunci când reține că obligația de a vinde nu există, pentru că în caz contrar ar fi încălcat dreptul de proprietate privată, care este ocrotit de lege, indiferent de titular, în condițiile în care nu instituția publică este proprietarul locuinței, ci statul, iar pe de altă parte, proprietarul însuși a adoptat actul normativ, limitându-și atributul dispoziției juridice din dreptul de proprietate privată.

Mai mult, potrivit art. 2 din Legea nr. 562/2004 și art. 4 din OMIRA nr. 678/2008, termenul "poate" nu este asociat celei de "unitate de administrare", ci celui de "polițist", sens în care invocă prevederile art. 32 din Legea nr. 360/2002, care stabilesc în mod expres acest drept al polițistului, precum și Decizia nr. 3/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și ale unităților economice sau bugetare de stat, aflate la data opțiunii chiriașului în patrimoniul unei societăți comerciale cu capital integrat privat, ca urmare a procesului de privatizare.

Astfel, prin Legea nr. 85/1992 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra locuințele sau spațiile cu altă destinație construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție, obligația de a vinde intervenind doar când sunt îndeplinite cumulativ condițiile ca: locuințele să fie construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii; solicitantul sa fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare; locuințele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.

De asemenea, invocă aspectele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia mai sus amintită, referitoare la Convenția EDO și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepțurilor Omului, care în opinia instanței supreme, nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura piața impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.

Totodată, invocă prevederile art. 2 din H.G. nr. 195/2005, privind definiția "contractului de închiriere valabil încheiat" în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004, precizând că din anul 2005 îndeplinea condițiile legale de fond și de formă pentru a i șe putea repartiza o locuință de serviciu, respectiv condițiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care le aveau în administrare.

Susține că deține în folosință locuința începând cu anul 2005, în mod neîntrerupt, drept acordat în considerarea calității sale de polițist, fiind exceptat prin lege și de obligația plății chiriei stabilite prin contract; că deține funcția de ofițer specialist, cu grad de colonel, în cadrul D.G.M.O - Comenduirea Garnizoanei MAI, iar titlul locativ este reprezentat de contractul de închiriere nr. x din 23.04.2021 și locuiește în locuință împreună cu ceilalți membri ai familiei, respectiv soția și cei trei copii minori, iar pe de altă parte, arată că nu a deținut în proprietate o locuință după anul 1990, motive pentru care susține că instanța de fond a aplicat greșit prevederile Legii nr. 562/2004 și pe cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

3.2. Împotriva aceleiați sentințe a declarat recurs incident recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, criticând omisiunea instanței de a analiza și a se pronunțat cu privire la nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007, prin care s-a modificat statutul locuinței în litigiu în locuință de serviciu, precum și a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut în mod corect că apartamentul în litigiu avea statut de locuință de intervenție la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, nefiind relevante modificările ulterioare.

Precizează că, întrucât interpretarea reclamantului era în sensul că prezintă relevanță statutul locuinței la momentul formulării cererii de cumpărare, și nu la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, prin apărările formulate, a invocat nulitatea absolută a procesului-verbal prin care s-a modificat statutul locuinței, din locuință de intervenție în locuință de serviciu, precum și a contractului de închiriere încheiat ca urmare a acestei modificări.

Arată că în anul 2003, apartamentul nr. x, locuință de intervenție, a fost repartizat domnului D., tatăl reclamantului, fiind încheiat contractul de închiriere nr. x din 18.10.2003 pentru locuința de intervenție, cu valabilitate 2 ani (18.10.2005).

Prin raportul înregistrat sub nr. x din 05.09.2005, în perioada de valabilitate a contractului de închiriere mai sus indicat, domnul D., pensionar la data respectivă, în temeiul art. 30 din Ordinul MAI nr. 287/20022, a solicitat ca locuința să fie atribuită fiului acestuia, A., ofițer de poliție, acesta din urmă devenind titular al contractului de închiriere, conform procesului-verbal din 07.10.2005 încheiat de Comisia de atribuire a locuințelor din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, sens în care a fost încheiat cu reclamantul A. contractul de închiriere nr. x din 31.10.2005, cu începere din 07.10.2005 și valabilitate de 2 ani, pentru locuința de intervenție situată Bd. x, se. B, sector 3 București.

Ulterior, reclamantul a formulat raportul nr. x din 07.06.2007 prin care a solicitat modificarea statutului locuinței pe care o ocupă, din locuință de intervenție, în locuință de serviciu, iar prin procesul-verbal nr. x din 03.10.2007 s-a modificat, în mod nelegal, statutul apartamentului nr. x din locuință de intervenție în locuință se serviciu, deși apartamentul respectiv a avut caracterul unei locuințe de intervenție din 2003 până în 2007.

Precizează că distincția dintre o locuință de serviciu și o locuință de intervenție rezultă din Legea locuinței nr. 114/1996, care la art. 2 lit. d) din lege definește locuința de serviciu, iar la lit. e) a aceluiași articol este definită locuința de intervenție.

Susține că la momentul de referință, anul 2007, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne era în vigoare Ordinul M.A.I. nr. 287/2002 pentru aprobarea metodologiei privind evidența, repartizarea, închirierea și folosirea locuințelor de serviciu și de intervenție din administrarea Ministerului de Interne, care la art. 2 definește cele două tipuri de locuințe, după cum urmează:

- lit. c) locuință de serviciu - locuința destinată cazării personalului Ministerului Afacerilor Interne la care acesta are dreptul, potrivit legii;

- lit. d) locuință de intervenție - locuința situată în incinta unității militare sau în imediata apropiere a acesteia, destinată cazării personalului Ministerului Afacerilor Interne ce îndeplinește funcții sau atribuții de serviciu ce necesită prezența lui permanentă sau în caz de urgență la unitate.

Arată că relevant este faptul că includerea unui imobil într-una dintre cele două categorii trebuie să se realizeze ținând cont de necesitățile unității operative, și nu în funcție de situația personală a ocupantului imobilului.

Consideră că acest principiu nu a fost respectat, modificarea statutului apartamentului din locuință de intervenție în locuință de serviciu fiind efectuată la solicitarea reclamantului A., prin raportul personal din data de 7 iunie 2007, motivat de faptul că intenționează să cumpere apartamentul în discuție.

Apreciază că ambele acte indicate sunt lovite de nulitate absolută.

În acest sens, invocă dispozițiile art. 1235 - 1238 C. civ., referitoare la cauza juridică, precum și faptul că, având la bază raportul reclamantului, unitatea de administrare, în speță Direcția Generală Afaceri Europene și Relații Internaționale, a avizat pozitiv solicitarea reclamantului și l-a înaintat spre entitățile competente să efectueze modificarea în discuție.

Astfel, consideră că prin aceasta, a fost inversat scopul și rolul locuințelor aflate în fondul locativ al Ministerului Afacerilor Interne, prin faptul că s-a dat prioritate situației personale a unui angajat, în detrimentul nevoilor unităților de administrare, fiind nesocotit interesul legitim public al instituției, în condițiile în care schimbarea destinației locuințelor nu se poate realiza în considerarea calității unei anumite persoane, ci numai în funcție de nevoile unităților.

Prin urmare, consideră că în speță cauza care a stat la baza întocmirii procesului-verbal nr. x din 03.10.2007 este una ilicită, fiind contrară legii (art. 1.236 alin. (2) C. civ.).

Susține că au fost nesocotite dispozițiile Legii nr. 114/1996 și a Ordinului M.A.I. nr. 287/20023, fiind modificat scopul reglementărilor juridice, întrucât la includerea unui imobil într-una dintre cele două categorii trebuie să se țină cont de necesitățile unități operative.

Mai arată că, deși aceste aspecte au fost invocate în fața primei instanțe, atât prin întâmpinarea formulată, cât și prin concluziile scrise depuse pentru termenul din 25.10.2022, iar acestea reprezentau chestiuni cu înrâurire asupra dezlegării criticilor reclamantului, hotărârea nu conține nicio referire la aceste argumente.

Subliniază că nulitatea absolută a celor două înscrisuri a fost invocată în temeiul art. 1.247 C. civ., potrivit căruia nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție, iar ca urmare a admiterii acesteia, apartamentul nr. x ar redobândi statutul de locuință de intervenție.

Invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar omisiunea instanței de a analiza nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007 prin care s-a modificat statutul locuinței în litigiu în locuință de serviciu, precum și a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007 echivalează cu o nemotivare.

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Asigurare Logistică Integrată a formulat întâmpinare la recursul recurentului-reclamant, prin care invocă excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Consideră că argumentele din cererea de recurs sunt netemeinice, instanța de fond respingând în mod judicios, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

Arată că schimbarea caracterului apartamentului în discuție din locuință de serviciu în locuință de intervenție s-a produs pentru a-i asigura o facilitate tatălui recurentului-reclamant, o derogare de la legislație, astfel încât acesta să poată beneficia de o locuință în garnizoana în care activa la acea dată, întrucât până la data de 25.11.2001, tatăl recurentului-reclamant a deținut o locuință proprietate personală în București, astfel că nu i se mai putea repartiza o locuință de serviciu, conform Ordinului Ministerului de Interne nr. 287/2002.

Prezintă situația de fapt din speță, respectiv succesiunea adreselor emise ca urmare a demersurilor făcute de către recurentul-reclamant pentru schimbarea categoriei locuinței în locuință de serviciu, precum și succesiunea contractelor de închiriere încheiate de acesta.

Susține că potrivit deciziei nr. 642.011/25.08.2021, Comisia a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 1 din Normele metodologice privind vânzarea unor locuințe de serviciu aflate în administrarea Ministerului Afacerilor Interne, aprobate prin OMAI nr. 678/2008, constatând că nu este îndeplinită condiția prevăzută la art. 1 alin. (3) lit. b) din același act normativ, întrucât la data apariției Legii nr. 562/2004, locuința avea destinația de locuință de intervenție.

Precizează că fiecare unitate de administrare poate hotărî scoaterea sau nu a unor locuințe la vânzare, în funcție de asigurarea fondului locativ propriu.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul recurentului-reclamant, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Susține că hotărârea recurată respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind motivat.

Consideră că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond interpretând în mod corect dispozițiile legale incidente.

4.3. Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul incident, prin care solicită respingerea acestuia.

Invocă inexistența interdicției legale de vânzare a locuinței, în condițiile în care locuința se afla la momentul publicării Legii nr. 562/2004 în proprietatea privată a MAI, neintrând sub interdicția prevăzută de art. 1 din lege.

Consideră că recurentul-pârât nu se poate prevala de posibilitatea de a nu vinde locuința, câtă vreme refuzul său apare ca nejustificat și discreționar.

4.4. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Asigurare Logistică Integrată a formulat întâmpinare la recursul incident al recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Generală Juridică, prin care arată că înțelege să achieseze la acesta.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 23 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 4 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată și reține cele ce succed.

În cauză, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Logistică - Direcția Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spații de Cazare și Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Juridică, anularea adresei nr. x din 30.08.2021, emise de către Ministerul Afacerilor Interne Direcția Generală Logistică - Direcția Asigurare Logistică Integrată Serviciu de Administrare Spații de cazare, a deciziei de soluționare a plângerii prealabile nr. 162.603/S3/CML din 20.10.2021, emise de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală; constatarea îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de Legea nr. 562/2004 în vederera încheierii contractului de vânzare-cumparare a apartamentului nr. x, situat în București, B-dul x nr. 37; obligarea pârâtului să-i vândă apartamentul de mai sus prin încheierea unui contract de vânzare-cumparare, cu plata prețului în rate, conform art. 4 din Legea nr. 562/2004 și Anexele nr. 1 și 2 la Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința instanței de fond, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Logistică - Direcția Asigurare Logistică Integrată - Serviciul Administrare Spații de Cazare și Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală Juridică, ca neîntemeiată, iar împotriva acesteia au formulat recurs principal recurentul-reclamant A. și recurs incident recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că în ședința publică din data de 4 octombrie 2023, instanța de recurs a respins excepția nulității recursului recurentului-reclamant, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Asigurare Logistică Integrată, ca neîntemeiată, constatând că argumentele dezvoltate în declarația de recurs se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., altfel cum au fost indicate expres în declarația de recurs.

6.1. În ceea ce privește recursul principal, declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte constată că este fondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant l-a invocat în mod formal.

Astfel, deși partea și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat, în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentința primei instanțe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

Or, în condițiile în care a invocat exclusiv formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să poată fi încadrate în aceste dispoziții legale, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect.

În acest context, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reținută câtă vreme nu a fost susținută și dovedită.

Însă, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză sunt relevante următoarele prevederi din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare

Art. 1. - "Se autorizează instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională să vândă unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Art. 2. - "(1) Pot cumpăra o singură locuință de serviciu titularul contractului de închiriere, dacă o deține în baza unui contract valabil încheiat și îndeplinește o funcție în una dintre instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, precum și pensionarii sau urmașii titularilor contractelor de închiriere decedați, în situația în care fac dovada că ocupau locuința de serviciu, au achitat chiria la zi și că nu au deținut în proprietate o locuință după anul 1990.

(2) De prevederile alin. (1) beneficiază și persoanele transferate între instituțiile din cadrul sistemului de apărare, ordine publică și securitate națională.

(3) Se exceptează de la prevederile alin. (1):

a) persoanele a căror activitate în instituțiile prevăzute la art. 1 a încetat prin demisie sau din motive imputabile lor, în condițiile prevăzute de lege;

b) persoanele care dețin în proprietate, ele sau soțul, soția ori copiii aflați în întreținere, o locuință proprietate personală și care îndeplinește condițiile minimale prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (2), vânzarea locuințelor de serviciu se face de către instituția publică ce le are în administrare. (...)"

De asemenea, se impun a fi reținute următoarele dispoziții din Normele metodologice privind vânzarea unor locuințe de serviciu aflate în administrarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative din 11.12.2008, aprobate prin Ordinul nr. 678/2008 al Ministerului Internelor și Reformei Administrative:

Art. 1. - "(1) Prezentele norme metodologice reglementează în mod unitar vânzarea unora dintre locuințele de serviciu aflate în administrarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative titularilor contractelor de închiriere a unor astfel de locuințe, precum și pensionarilor sau urmașilor titularilor contractelor de închiriere decedați, care îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Lege, și care depun la unitatea de administrare o cerere de cumpărare a locuinței de serviciu.

(2) Prin unitate de administrare se înțelege unitatea Ministerului Internelor și Reformei Administrative în evidențele căreia este înregistrată locuința de serviciu. Sunt unități de administrare:

a) Direcția generală management logistic și administrativ;

b) inspectoratele județene de poliție;

c) inspectoratele județene ale poliției de frontieră;

d) unitățile Jandarmeriei Române;

e) inspectoratele județene pentru situații de urgență.

(3) Pot fi vândute unele locuințe de serviciu aflate în administrarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele criterii:

a) se aflau în administrarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative sau a uneia dintre unitățile nominalizate la alin. (2) la data intrării în vigoare a Legii;

b) aveau destinația de "locuință de serviciu" la data intrării în vigoare a Legii;

c) sunt în domeniul privat al statului."

Principala chestiune litigioasă din speță constă în caracterul locuinței în discuție la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004, instanța de fond și recurentul-pârât apreciind în mod eronat că aceasta instituie normele ce permit cumpărarea doar a imobilelor cu destințația de locuință de serviciu la momentul intrării în vigoare a acestei legi, nu și a celor cu caracter de locuință de intervenție.

Examinând înscrisurile de la dosar în raport cu starea de fapt din speță, se constată că prin Protocolul din 18.10.2002, încheiat între Primăria Municipiului București și Ministerul de Interne, depus la filele x din vol. 2 al dosarului Curții de Apel București, reiese că în baza Legii nr. 85/1992, Ministerul de Interne a preluat în patrimoniu, fără plată, conform protocoalelor încheiate cu Primăria Municipiului București, între anii 1993-1994, un număr de blocuri de locuințe de serviciu, începute și neterminate, din fondurile statului, acestea fiind transmise în folosința Ministerului de Interne, pe durata existenței lor.

Prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 06.08.2003 - fila x din vol. 1 al dosarului Curții de Apel București - reiese că lucrarea de investiții efectuată la C., tronson II din str. x, viza locuințe de serviciu.

Prin adresa din 09.09.2003, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Economico-Administrativă și adresată Inspectoratului General al Poliției Române - Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog, domnului chestor D., s-a arătat că a fost abrobată cererea privind atribuirea unei locuințe de serviciu.

La data de 17.10.2003, prin raportul nr. x s-a propus de către Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Economico-Administrativă, schimbarea statutului locuinței în discuție din locuință de serviciu în locuință de intervenție, iar Președintele Comisiei centrale de repartizare a locuințelor de serviciu a aprobat.

Prin adresa din 01.03.2004, emisă de Direcția Economică-Administrativă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, înregistrată la Minister sub nr. x din 01.03.2004, s-a menționat că prin raportul nr. x/26.03.2003 conducerea Ministerului a aprobat repartizarea unei locuințe de serviciu domnului chestor de poliție E., conform prevederilor Ordinului Ministrului de Interne nr. 351/23.11.2002, ce modifică prevederile art. 24 alin. (1) din Ordinului Ministrului de Interne nr. 287/12.07.2002.

Prin aceeași adresă s-a mai menționat că "Întrucât în baza legislației în domeniu, ce reglementează atribuirea locuințelor de serviciu, titularului repartiției nu i se mai putea încheia contract de închiriere, ca locuință de serviciu, și ținând cont că domnul chestor de poliție E. nu avea unde să locuiască, pentru a găsi o soluție de rezolvare a situației locative a acestuia, au fost invocate prevederile art. 2 lit. d) din Ordinului Ministrului de Interne nr. 287/12.07.2002, sens în care s-a întocmit raportul nr. x/17.10.2003 de către Direcția Economico-Administrativă, prin care s-a propus conducerii ministerului schimbarea formei de atribuire din locuință de serviciu în locuință de intervenție."

Ca urmare a cererii recurentului-reclamant, prin procesul-verbal nr. x/14.08.2007, întocmit de Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Direcția Generală Afaceri Europene și Relații Internaționale, s-a menționat că în speță, Comisia a Locuințe din cadrul acestei instituții este de acord cu transformarea locuinței de intervenție deținute de către recurent în locuință de serviciu și a avizat pozitiv această solicitare.

Potrivit procesul-verbal nr. x din 03.10.2007, încheiat de Direcția Generală Management Logistic și Administrativ din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Comisia de Locuințe din cadrul acestei instituții a fost de acord cu schimbarea statutului de locuință de intervenție în locuință de serviciu, în ceea ce privește locuința deținută de către recurentul-reclamant și a propus schimbarea în consecință a statului acestei locuințe.

Înalta Curte nu poate împărtăși argumentul instanței de fond în sensul că recurentul-reclamant nu ar fi avut dreptul la cumpărarea locuinței, deoarece la data intrării în vigoare a Legii nr. 562/2004 aceasta ar fi fost locuință de intervenție și că art. 1 din Legea nr. 562/2004 ar permite doar vânzarea locuințelor de serviciu, instanța de recurs apreciind că o asemenea interpretare este greșită.

Cu privire la dreptul recurentului-reclamant de a cumpăra locuința în discuție, Înalta Curte reține dispozițiile art. 2 alin. (1), (2), (3), (5) referitoare la persoana îndreptățită să cumpere o locuință de serviciu, cât și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 562/2004, referitoare la imobilele care pot face obiectul cumpărării și potrivit cărora:

"Se autorizează instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională să vândă unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi", reținând că sunt îndeplinite și acestea din urmă, imobilul fiind în administrarea pârâtului la data intrării în vigoare a legii și având statutul de locuință de serviciu la data formulării cererii de cumpărare.

Problema de drept care se pune este dacă formularea din art. 1 al Legii nr. 562/2004 - "unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare la data intrării în vigoare a prezentei legi" impune atât condiția ca locuința să se afle în administrarea recurentei la data intrării în vigoare a legii, cât și condiția ca locuința să aibă caracterul de locuință de serviciu la data intrării în vigoare a legii.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 562/2004 impun doar condiția ca locuința să se afle în administrarea recurentei la data intrării în vigoare a legii și condiția ca locuința să aibă caracterul de locuință de serviciu la data formulării cererii de cumpărare.

Înalta Curte apreciază corectă această interpretare, pentru considerentul identității de rațiune în aplicarea legii.

Astfel, locuințele de serviciu sunt cele destinate cazării obișnuite a personalului (art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996 și art. 2 lit. c) din Ordinul MAI nr. 287/2002), iar nu unor necesități de cazare în imediata apropierii a unității a persoanelor care îndeplinesc funcții sau atribuții de serviciu ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în unitate (art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 și art. 2 lit. d) din Ordinul MAI nr. 287/2002).

În măsura în care de la un moment dat locuința nu mai este destinată să acopere nevoile de prezență permanentă sau în caz de urgență a personalului, ci a dobândit caracterul de locuință obișnuită, (cum este cazul în speță începând cu data de 03.10.2007), iar această destinație subzistă o perioadă îndelungată (cum este cazul în speța de față, în care până în prezent nu a survenit o altă schimbare de destinație a locuinței), nu există nicio rațiune ca acestea să fie excluse de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 562/2004.

După cum s-a arătat mai sus, potrivit Protocoalelor încheiate între CLMB/PMB și MAI în anii 1993 și 2002, blocul C. din Bd. x a fost destinat locuințelor de serviciu. Schimbarea categoriei unora dintre locuințe ca locuințe de intervenție a fost opțiunea titularului dreptului în funcție de necesitățile proprii, iar nu rezultată din destinația construcției. Prin urmare, revenirea ulterioară la regimul de locuințe de serviciu prin decizia titularului, include aceste locuințe în categoria celor care pot fi vândute în baza Legii nr. 562/2004.

Decizia Curții Constituționale nr. 118/2016 se referă doar la condiția ca locuințele să fie în administrarea unității la data intrării în vigoare a legii, nu și asupra condiției caracterului de locuințe de serviciu la data legii.

În acest context, sunt relevante următoarele paragrafe din decizia de mai sus a instanței de contencios constituional:

"12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 562/2004, locuințele de serviciu pot fi vândute titularilor contractelor de închiriere, dacă sunt deținute în baza unui contract valabil încheiat și dacă aceștia îndeplinesc o funcție în una dintre instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, precum și pensionarilor sau urmașilor titularilor contractelor de închiriere decedați, în situația în care fac dovada că ocupau locuința de serviciu, au achitat chiria la zi și că nu au deținut în proprietate o locuință după anul 1990.

Prin urmare, contrar celor susținute de către recurentul-pârât prin întâmpinare, inclusiv Curtea Constituțională a interpretat textul de la art. 1 al Legii nr. 562/2004 în sensul că acesta nu instituie obligația ca locuința respectivă să aibă caracterul de locuință de serviciu la data intrării în vigoare a legii.

Este adevărat că instanța de control constituțional a reținut că "autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde doar unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, la data intrării în vigoare a legii, este rezultatul opțiunii legiuitorului și are la bază exercitarea dreptului pe care statul îl are de a decide asupra bunurilor aflate în proprietatea sa".

Acest considerent este în legătură cu voința recurentului-pârât de a înstrăina locuințele.

Or, din perspectiva dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 562/2004 nu rezultă dreptul absolut și discreționar al instituției publice de a vinde sau de a refuza vânzarea dacă sunt îndeplinite condițiile legii.

Dispozițiile art. 1 prevăd că se autoriză instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională să vândă, iar dispozițiile art. 8 din lege prevăd că sumele obținute din vânzare se fac venit la bugetul de stat.

Din expunerea de motive a legii rezultă că propunerea legislativă "a fost întocmită pentru asigurarea reglementării în mod unitar și echitabil, a vânzării de locuințe pentru personalul din întregul sistem al apărării, ordinii publice și securității naționale".

Formularea din art. 1 nu induce concluzia unei facultăți de a vinde, ci concluzia obligației de a vinde dublată de posibilitatea instituției publice de a stabili criteriile după care doar unele dintre locuințe sunt vândute.

Aceste criterii trebuie însă să fie unitare, iar nu discreționare, să fie făcute publice, pentru a fi asigurată transparența, previzibilitatea și legalitatea operației de vindere.

În speță, din actele de la dosar (copia cărții funciare colective nr. x, nr. CF vechi x și nr. cadastral vechi x pentru imobilul în discuție, depusă la filele x din vol. 1 al Curții de Apel București), precum și din susținerile părților rezultă că în imobilul din Bd. x nr. 37 au fost vândute un număr de 300 apartamente din totalul de 302.

Recurentul-pârât nu a furnizat nicio justificare rezonabilă pentru care nu vinde locuința ce formează obiectul cauzei, deși numeroase alte locuințe în aceeași situație au fost vândute, ci a invocat facultatea sa de a nu vinde.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurentul-pârât nu se poate prevala de posibilitatea de a nu vinde locuința, câtă vreme refuzul său apare ca nejustificat și discreționar.

Dincolo de aceste aspecte, din înscrisurile de la dosar reiese că recurentul-reclamant îndeplinește condițiile cerute de lege, (inclusiv cele prevăzute de art. 2 alin. (3) lit. b) și art. 5 alin. (5) din Legea nr. 562/2004, că nu deține o locuință în proprietate, nici el nici soția sau copii aflați în întreținere, conform declarației pe proprie răspundere a recurentului-reclamant și declarației de avere), astfel că revenea recurentului-pârât obligația de a face proba faptului afirmativ contrar, respectiv că recurentul-reclamant, soția acestuia sau copii aflați în întreținere dețin în proprietate o locuință, probă pe care nu a făcut-o.

Prin urmare, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de către recurentul-reclamant, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii reclamantului.

6.2. În ceea ce privește recursul incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne-Direcția Generală Juridică, Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât a invocat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs a invocat și aspecte ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din ambele perspective.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat omisiunea instanței de a analiza și a se pronunțat cu privire la nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007, prin care s-a modificat statutul locuinței în litigiu în locuință de serviciu, precum și a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007, întrucât includerea unui imobil într-una dintre cele două categorii trebuie să se realizeze ținând cont de necesitățile unității operative, și nu în funcție de situația personală a ocupantului imobilului, respectiv pentru motivul că în cauză s-a dat prioritate situației personale a unui angajat, în detrimentul nevoilor unităților de administrare, fiind nesocotit interesul legitim public al instituției.

Recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar omisiunea instanței de a analiza nulitatea absolută a procesului-verbal nr. x din 03.10.2007 prin care s-a modificat statutul locuinței în litigiu în locuință de serviciu, precum și a contractului de închiriere nr. x din 11.10.2007 echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în condițiile în care, examinând înscrisurile de la dosar, constată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, că nici prin notele de ședință depuse în dosarul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și nici prin întâmpinarea depusă în fața aceleiași instanțe și aflată la filele x din vol. 2, recurentul-pârât nu a invocat excepția nulității absolute a celor două acte.

Aceasta a fost invocată abia prin concluziile scrise depuse în fața Curții de Apel Ploiești la data de 21.10.2022, respectiv după rămânerea în pronunțare, care a avut loc la termenul din 11.10.2022 și înainte de pronunțarea soluției la data de 25.10.2022.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte reține că orice apărări, excepții, probatorii suplimentare formulate după rămânerea în pronunțare, nu mai pot fi luate în considerare, în condițiile în care, în caz contrar, s-ar nesocoti principiul contradictorialității și, implicit, principiul dreptului la apărare al părții adverse, care nu ar mai putea formula apărări.

Prin urmare, instanța de fond în mod corect nu a mai reținut critica formulată după rămânerea în