ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3058/2023

Ședința publică din data de 7 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată și modificată pe rolul Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței de judecată să constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011- 4543.61 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivare, a arătat în esență că, respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B., prin Decizia 14452/03.05.2018 se bazează pe o interpretare eronată a dispozițiilor Legii 213/2015. Cu toate acestea, FGA a ales să soluționeze cererea de plată abia în 3 mai 2018 în sensul respingerii ei, în baza unei interpretări vădit eronate a normelor legale incidente, respectiv a noțiunilor de creanțe de asigurare, creditor de asigurare și a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON. Prin urmare este evident că actul administrativ prin care a fost soluționată cererea de plată este unul nelegal, el având relevanța unui act ilicit din perspectiva răspunderii civile delictuale.

1.2. Hotărârea curții de apel

Prin sentința civilă nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată.

De asemenea, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare.

A admis excepția prematurității, invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată, ca prematur formulată.

Totodată, a respins cererea reclamantei de obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

1.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamanta S.C. A. S.A.. iar pârâtul Fondul de Gartare a Asiguraților a promovat recurs incident, în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluția asupra excepției prematurității depunerii acțiunii și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material respectiv art. 19 din Legea 554/2004, text legal care permite in mod expres persoanei prejudiciate printr-un act administrativ ilicit să solicite pe calea unei acțiuni distincte, obligarea autorității emitente a actului administrativ ilicit la plata de despăgubiri. Aceasta acțiune poate fi promovată într-un termen special de prescripție de un 1 de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut.

Susține recurenta in continuare că în baza acestui text legal, rezultă că pentru promovarea acestei acțiuni distincte în despăgubiri trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

- să existe un act administrativ ilicit;

- să fie introdusă în termen de 1 an de la data la care prejudiciul a fost sau putea fi cunoscut;

În speță, prima condiție a fost îndeplinită în data de 13.10.2021, când ICCJ a soluționat definitiv dosarul nr. x/2018, având ca obiect decizia FGA în legătură cu care a fost promovată prezenta acțiune. Prin soluția pronunțată în acest dosar s-a reținut că în mod greșit FGA a respins cererea de plată a A., invocând depășirea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare și a fost obligat la soluționarea pe fond a cererii.

Așadar, din punct de vedere teoretic, este adevărat că deocamdată recurenta are certitudinea că este în prezența unui act administrativ nelegal - refuzul de plată, dar, până la analizarea pe fond a cererii se pune problema determinării prejudiciului.

Printr-o altă critică, recurenta arată că dreptul A. la plata de către FGA a despăgubirilor s-a născut în temeiul legii, iar nu așa cum greșit a reținut prima instanță, respectiv că acest drept nu s-a născut încă, acesta urmând a se naște abia după analiza pe fond a cererii A. de către FGA.

Subliniază recurenta că, dacă ar primi această interpretare s-ar ajunge la concluzia că plata despăgubirilor sub aspectul cuantumului și momentului ar fi lăsate exclusiv la latitudinea intimatului Fondul de Garantare care ar putea stabili discreționar dacă, cât și când va plăti.

De asemenea, prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"în vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări. Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnica a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de dauna se va face cu respectarea dispozițiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Așadar, în instrumentarea dosarelor de daună, FGA este ținut de dispozițiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care și plata penalităților pentru întârzierea soluționării acestuia.

Recursul incident

Pârâtul a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, încadrat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor din recursul incident, recurentul-pârât FGA a arătat că prima instanță a soluționat în mod greșit inadmisibilitatea acțiunii raportat la prevederile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, prescripția în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și în completare cu dispozițiile art. 2517 și urm. C. civ., precum și excepția lipsei de interes, in raport de prevederile art. 33 C. civ.

Cu privire la respingerea excepției inadmisibilității, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018. Prin Decizia pronunțată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin această sentință se retine că instanța anulează Decizia nr. 14452/03.05.2018 și obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexată Deciziei cu privire la suma de 7.913.561 RON (...)"

Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că trebuie să "analizeze pe fond cererile de plata". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă statuând că FGA trebuie să analizeze cereri de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, această decizie emisă în baza primei analize a Fondului fiind desființată de instanță în mod definitiv.

Prin respingerea excepției de inadmisibilitate, instanța de judecată ignoră atât conținutul acțiunii modificate, cât și obligația FGA de analizare a cererii de plată și nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că FGA nu are obligația să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond și să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Așa cum a învederat instanței de fond, dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 menționează că: "(l)Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale."

Prin urmare regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și "repararea pagubei cauzate".

Totodată, având în vedere soluția instanței de judecată pronunțată în dosarul nr. x/2018 prin care a obligat FGA să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată și în funcție de această analiză să admită la plată sau să respingă pretențiile.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepție de la regulă, însă cu condiția esențială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Or, în cazul de față cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluția definitivă pronunțată de instanțele de judecată în dosarul menționat anterior.

Drept urmare, la acest moment recurenta nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condițiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înțeles să își întemeieze acțiunea.

În consecință, pentru aceste considerente, solicită casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată cu consecința respingerii cererii ca inadmisibilă.

Cu privire la respingerea excepției tardivității se arată că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, precum și faptul că nu există niciun motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, recurentul-pârât consideră că acțiunea de față este tardivă, în raport de dispozițiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepției prescripției, recurentul-pârât arată că în mod greșit instanța de fond a considerat faptul că acțiunea de față ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepția prescripției raportat la faptul că dreptul la acțiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.

Conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fard a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", motiv pentru care consideră că aceste dispoziții legale sunt clare în sensul că introducerea acțiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripției prevăzut de C. civ.

Susținerea reclamantei că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, precum și reținerea instanței de fond, cum că data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București este nereală, având în vedere că reclamanta a depus prezenta acțiune înainte de această dată.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și urm. ale Legii 554/2004.

În concluzie, având în vedere că intimata-reclamantă a depus acțiunea pe rolul instanțelor mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrată la data de 01.04.2021, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect pretenții formulată de reclamanta-intimată.

În continuare, recurentul-pârât solicită admiterea excepției prematurității acțiunii și susține că o cerere este prematur introdusă atunci când, pentru exercitarea dreptului la acțiune, legea a prevăzut un anumit termen.

Prin ultima critică, recurentul-pârât solicită admiterea excepției de interes prin raportare la lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios.

Pentru toate considerentele arătate, pârâtul a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și menținerea cauzei spre rejudecare, iar ca urmare a analizei excepțiilor, respingerea acțiunii formulată de reclamantă pe cale de excepție.

1.4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenti au formulat întâmpinări (răspunsuri la întâmpinare)la recursurile promovate în cauză, reiterând susținerile din memoriul de recurs.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 4 aprilie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 iunie 2023, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată a sumei de 2249,31RON înregistrate la FGA sub nr. 6232/29. 01.2016, reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la Asigurarea Reasigurare B. S.A.

Prin cererea modificatoare depusă la dosar, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011- 4543.61 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Se reține că procedând la soluționarea cauzei, prima instanță a admis excepția prematurității, invocată din oficiu, privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, sens în care a respins ca prematur formulată acțiunea, astfel cum a fost modificată.

Prima instanță a reținut în esență că efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârât nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată.

Prin urmare, constată instanța fondului, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ci, acesta depinde de modul în care autoritatea va analiza pe fond cererea de plată în îndeplinirea obligația de executare a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2018.

În aceste condiții, Curtea de apel a constatat că până la momentul soluționării prezentei cauze din materialul probator administrat nu rezultă că pârâtul a soluționat pe fond cererea de plată nr. x/29.01.2016 (nu rezultă că pârâtul a achitat suma pretinsă prin cererea de plată și nici nu a fost emisă a altă decizie de respingere totală/parțială a pretențiilor formulate prin cererea de plată), astfel că a admis excepția prematurității și a respins cererea de chemare în judecată astfel cum fost modificată, ca prematur formulată.

Prioritar, Înalta Curte reține faptul că excepțiile, în înțelesul lor larg, sunt mijloacele procesuale prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil si fără a pune in discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia, ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea, perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii excepției, cu alte cuvinte, întârzierea sau împiedicarea judecății.

Așadar, spre deosebire de apărările de fond care pun în discuție însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care sunt acceptate, la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, excepțiile, dimpotrivă, nu pun niciodată în discuție fondul cauzei (temeinicia pretenției); ele împiedică instanța să intre în cercetarea acestui fond, fie în mod temporar, atunci când, prin admitere, conduc la amânarea judecății, fie în mod definitiv, atunci când, prin admitere, conduc la anularea, perimarea, respingerea acțiunii, pe cale de consecință.

Într-adevăr, excepția prematurității este o excepție de fond, absolută si peremptorie, putând fi invocată atunci când dreptul din raportul juridic dedus judecatii este afectat de un termen sau de o conditie suspensivă care nu s-au împlinit până la ridicarea exceptiei, instanța fiind astfel împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecății.

Trebuie subliniat faptul că expția prematurițătii nu poate fi primită, în condițiile în care acțiunea modificată a fost înregistrată la dosarul cauzei la data de 31.08.2021, iar aspectele legate de fundamentul pretențiilor din acțiunea modificată reprezintă chestiuni ce țin de fondul cauzei și nu de prematuritatea acțiunii.

Or, Înalta Curte, în considerarea celor anterior prezentate, constată că judecătorul fondului în mod greșit a reținut că din materialul probator administrat, până la momentul soluționării prezentei cauze, nu rezultă că pârâtul a soluționat pe fond cererea de plată nr. x/29.01.2016 (nu rezultă că pârâtul a achitat suma pretinsă prin cererea de plată și nici nu a fost emisă a altă decizie de respingere totală/parțială a pretențiilor formulate prin cererea de plată).

Mai mult decât atât, prin memoriul de recurs incident formulat în cauză, recurentul -pârât a precizat că "la câteva zile de la soluționarea recursului în data de 28 octombrie 2021, a achitat recurentei- reclamante suma de 2,249 RON ce reprezintă în întegime suma pretinsă".

Totodată, instanța constată ca sustinerile invocate de instanța de fond în sprijinul exceptiei prematuritatii nu privesc elementele tipice ale unei exceptii de prematuritate, ci fondul actiunii ori, apreciind ca prematură cererea formulată de reclamantă instanta de fond a apreciat eronat ca este de prisos analizarea fondului cererii.

În altă ordine de idei, instanta de fond trebuia sa aprecieze, în raport de data introducerii actiunii astfel cum a fost modificată asupra existentei refuzului pârâtului privind solutionarea cererii reclamantei refuzul nejustificat fiind singurul în măsură să justifice incidenta dispozitiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește admiterea excepției prematurității acțiunii, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prematură.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă.

Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuție sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptățită.

Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie.

Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prematură.

Totodată, instanța de fond în rejudecare va avea în vedere menținerea de către instanța de recurs a soluției pronunțate cu privire la cererea de aplicare a amenzii judiciare precum și a excepțiilor lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

Față de toate cele ce preced, rezultă că instanța de fond a lăsat necercetat fondul cauzei, astfel că, reținându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precum și a prevederilor art. 497 C. proc. civ., se va dispune admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate, trimițându-se cauza spre rejudecare în fond la aceeași instanță.

În ceea ce privește recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criteriile invocate de către recurent și încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Inalta Curte aceasta reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Doctrina a statuat că instanța încalcă dreptul material atunci când identifică regula sau regulile de drept aplicabile în cauză, ori deși le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat, ori deși le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea lor situației de fapt reținute în speță se face într-o manieră eronată, contrară sensului și scopului regulilor de drept respective.

Astfel, Înalta Curte va respinge criticile referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității dreptului de a sesiza instanța prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri și din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat.

Referitor la critica recurentului-pârât prin care susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității, Înalta Curte constată că nu poate fi primită in contextul în care, așa cum corect a reținut instanța fondului, din punct de vedere procedural sunt îndeplinite condițiile de sesizare în interiorul termenului legal a instanței de contencios administrativ.

În privința termenului de introducere a cererii de despăgubiri la instanța de contencios administrativ, trebuie subliniat că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 22/2019 s-a stabilit că:În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În cazul dat, pârâtul nu a făcut dovada că la data formulării acțiunii în despăgubiri, astfel cum a fost modificată, termenul de un an, prevăzut la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, era împlinit. De asemenea, trebuie menționat că prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă la data de 13.10.2021, pârâtul a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată care au făcut obiectul Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, așadar și a cererii de plată din cauza de față, ca urmare a anulării deciziei respective, iar la data de 29.10.2021, pârâtul a achitat integral reclamantei despăgubirile solicitate prin cererea de plată, respectiv suma de 181303 RON.

Nu în ultimul rând, având în vedere că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 434 de cereri) a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanței judecătorești (31 mai 2021) existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 181.303 RON, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menționează că "Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De asemenea, se reține că, în cauză, reclamanta justifică interes în sensul art. 33 C. proc. civ., în condițiile în care, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, invocată de pârât în susținerea excepției, cererea de plată ce formează obiectul cauzei nu a fost analizată pe fond, astfel că, excepției lipsei de interes în formularea cererii inițiale, nu poate fi reținută.

Și în ceea ce privește soluția dată cererii de aplicarea amenzii judiciare formulate de pârât, instanța fondului in mod corect a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că, în cauză, nu rezultă reaua-credință a reclamantei în ceea ce privește formularea prezentei acțiuni, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Din această perspectivă și în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că instanța care a pronunțat sentința recurată a realizat o justă interpretare și aplicare a prevederilor incidente, vizând soluția dată excepțiilor lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât precum și cererii de aplicare a amenzii judiciare.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

De asemenea, Înalta Curte va menține dispozițiile sentinței cu privire la soluționarea cererii de aplicare a amenzii judiciare precum și excepțiilor lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare.

În raport de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul incident este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță.

Menține soluțiile date cererii de aplicare a amenzii judiciare precum și excepțiilor lipsei de interes, inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinare.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1752 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.