ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4748/2023
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4748/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 24 octombrie 2023
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului în ceea ce privește soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și să se dispună obligarea acestuia la soluționarea de îndată a cererii de plată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea modificatoare înregistrată la instanță la data de 11.06.2021 reclamanta a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând în:
în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 16.264.53 RON, calculate până la data de 6/9/2021 și în continuare până la data plății efective;
în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
De asemenea, își menține solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, având în vedere următoarele:
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1081 din 27 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii.
Totodată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraților, ca fiind prescrisă.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 1081 din 27 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București, precum și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea recursului a susținut că prin formularea cererii modificatoare tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraților și la repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a despăgubirilor la care era îndreptățită în temeiul dreptului de regres al asigurătorului, solicitând obligarea acestuia la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere.
A arătat că temeiul acțiunii îl constituie, pe de o parte, anularea deciziei FGA nr. 14.454/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluție rămasă definitivă la data de 13.10.2021, iar, pe de altă parte, întârzierea plății despăgubirilor, care a persistat până la 28.10.2021 când Fondul de Garantare a Asiguraților a procedat la plata despăgubirilor, rezultând astfel că prejudiciul ce i-a fost cauzat a fost unul continuu.
În condițiile în care în dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14.452 din 03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., iar instanța nu a obligat Fondul de Garantare a Asiguraților în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analiza pe fond a cererii, consecința a fost reducerea despăgubirilor în unele cazuri, iar în altele chiar respingerea acestora, așa încât determinarea prejudiciului nu s-a putut face cu adevărat decât după analiza pe fond a cererilor de plată de către intimatul-pârât. Prin urmare, este nelegală soluția primei instanțe în sensul respingerii acțiunii ca prescrise.
În temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526, redate în cuprinsul cererii de recurs, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezența unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plății efective a despăgubirilor, nu se poate pune problema prescripției dreptului material la acțiune.
Sub aspectul evidențiat a făcut trimitere la poziția exprimată de Ministerul Public și reținută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 și a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plății despăgubirilor, respectiv 29.10.2021,dreptul său la acțiune nefiind, prin urmare, prescris.
Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabilește că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripție de 1an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului și având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorității administrative presupune îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudență consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoștință de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.
Însă, interpretarea menționată a fost ajustată prin Decizia nr. 22/2019 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a stabilit că data de la care curge termenul de prescripție nu mai este în mod necesar legată de data stabilirii în mod definitiv a caracterului nelegal al actului și nici de data comunicării actului, data de la care curge termenul urmând a fi stabilit de la caz la caz, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.
Totuși, subliniază recurenta, la paragraful 77 din decizie s-au reținut următoarele: "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ.."
În speță, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraților a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 și cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripția. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14.454/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri și, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.
Concluzionând, a reiterat faptul că nu pot fi primite susținerile instanței de fond în sensul că A. cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.
În plus, a susținut că cererea de obligare la plata de daune interese moratorii are natura unei cereri accesorii față de cererea principală de plată, iar legea specială ce guvernează raporturile dintre părți instituie, în mod expres, un termen special de prescripție de 5 ani, astfel cum rezultă din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.
Din această perspectivă a invocat motivul de nelegalitate referitor la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material ce reglementează prescripția dreptului la acțiune și a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum și natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu față de dreptul principal la plata de despăgubiri, conchizând în sensul că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, față de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii, accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris.
Apărările formulate în recurs
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate, ca temeinică și legală.
În esență, susține că prima instanță a apreciat în mod corect că dreptul de a obține despăgubiri este prescris, iar în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare, arată că aceasta este datorată pentru neîndeplinirea unei obligații la scadență, ceea ce nu este cazul în speță.
In ceea ce privește sustinerea A. din cuprinsul recursului formulat cu privire la aplicabilitatea art. 13 alin. (6) din Legea 213/2015, respectiv cu privire la termenul de prescriptie de 5 ani, intimatul susține că aceasta este total neîntemeiată, deoarece acel termen de prescripțe este aplicabil doar creanțelor de asigurare astfel cum sunt definite de Legea 213/2015 și așa cum reiese din textul acestuia care se referă la despägubiri și indemnizații și nu se aplică pentru prejudiciile solicitate de la FGA în temeiul răspunderii civile delictuale, aspecte constatate în mod corect de Curte prin hotărârile pronunțate in cauze similare respectiv dosarul nr. x/2021 în care a retinut că "De asemenea, Curtea constată că despăgubirile solicitate prin prezenta acțiune nu constituie creanțe de asigurări cum este definită sintagma la art. 4 alin. ] lit. a) din Legea privind Fondul de garantare a asiguraților nr. 213/2015, pentru a li se aplica termenele prevăzute de art. 13 din Legea 213/2015, ci constituie despăgubiri pentru comportamentul pârâtei, apreciat ca nelegal de către reclamantă raportat la modalitatea de soluționare a cererii de Plată nr. x, si sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, fiind deci, sub imperiul termenelor și procedurilor prevăzute de aceasta lege. De altfel reclamanta nu a pretins că aceste sume ar fi creanțe de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare, precizând prin notele scrise ca acestea se raportează la întreaga suma din cererea de Plata si sunt solicitate ca urmare a comportamentului administrativ apreciat ca nelegal al paratei, nu ca provenind dintr-un contract de asigurare."
Consideră intimatul că nu se poate lua în considerare sustinerea recurentei-reclamante cu privire la curgerea prescriptiei de la data la care a cunoscut "în realitate" cuantumul despăgubirilor, acestea trebuind sa fie determinabile si nu determinate pentru a începe să curgă termenul de prescripție, raportându-se la momentul plății efectuate de FGA, fără a se tine cont de momentul la care ar fi trebuit sä cunoască conform împrejurărilor de fapt și de drept a momentului de la care a început să curgă prescriptia extinctivă, cele doua momente (obiectiv 9i subiectiv) nefiind Iăsate la aprecierea celui împotriva căruia curge prescripția extinctivă, respectiv alegerea momentului mai convenabil, ci aplicându-se cu prioritate primul moment care poate fi stabilit ca ilind acela de la care curge prescripția.
In aceste conditii consideră că aprecierea instanței de judecată cu privire la momentul de la care începe să curgă prescripția, respectiv data la care A. ar fi trebuit să cunoascä prejudiciul, este legală și întemeiată " În lipsa unor date suficiente din care sa reiasă cu claritate acest moment instanța reține că reclamantul a cunoscut, în mod neîndoielnic, existenta deciziei nr. 14452/03.05.2018, cel mai tarziu la data de 05.06.2018- data la care a înregsitrat la Curtea de Apel Bucuresti, acțiunea în anulare a acestei decizii. Așadar, termenul de prescripție de 1 an a început să curgă, cel mai târziu la data de 05.06.2018."
Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471
1
și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471
1
și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului din data de 05 septembrie 2022, s-a fixat primul termen pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.
Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus Concluzii scrise pentru termenul din 24 octombrie 2023, la care au avut loc dezbaterile, prin care, în esență, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește soluția dată asupra excepției prescripției și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond la Curtea de Apel București, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, fără a atașa înscrisuri în dovedire.
Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de reclamanta A. S.A., în sensul că soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în considerarea următoarelor argumente:
Argumente de fapt și de drept relevante
Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 11 iunie 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluționarea cu întârziere și respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/2016, constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform ordinului C.S.A. nr. 14/2011 - 16.264.53 RON, calculate până la data de 06.09.2021 și în continuare până la data plății efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.
Prima instanță a reținut în esență că pentru formularea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este incident termenul de 1 an stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004 și că reclamanta cunoștea existența prejudiciului cauzat prin emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 încă de la momentul la care a luat la cunoștință de existența acesteia.
Acest moment a fost apreciat de către instanță cel mai târziu la data de 05.06.2018, când a înregistrat la Curtea de Apel București acțiunea în anularea acestei decizii, aceasta fiind, în opinia instanței de fond, data la care a început să curgă termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004.
Reclamanta a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în materia prescripției extinctive.
Astfel, a susținut că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripție trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speță prevederile art. 2526 și cele ale art. 2537 din actul normativ indicat, conform argumentelor expuse în recurs și evidențiate la pct. I.3. din prezenta decizie.
Criticile recurentei-reclamante sunt apreciate fondate de instanța de control judiciar, fiind apte să atragă casarea în parte a sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecare.
Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acțiunea în anularea actului administrativ să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate.
Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă prescripția, instanța de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului și conținutului art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.
Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acțiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din același act normativ constituie excepția, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât și un termen de prescripție aferent acestui caz special reglementat de lege.
Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".
Așadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.
În contextul faptelor și elementelor concrete ale cauzei, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.
În speță, așa cum s-a arătat, reclamanta a formulat inițial acțiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a-i soluționa cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016, iar modificarea acestei acțiuni s-a datorat emiterii de către pârât a deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.
Decizia emisă de pârât a fost contestată de către reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acțiuni din 10 iunie 2021, se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu termen la data de 26.05.2021.
Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraților a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă, precum și faptul că, în urma analizării pe fond a cererii de plată referitoare la dosarul de daună nr. x, Fondul de Garantare a Asiguraților a achitat despăgubirea aferentă acestui dosar la data de 28.10.2021.
Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită și pentru lipsa de folosință a căreia putea solicita despăgubiri conform art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Recurenta-reclamantă nu putea invoca anterior un prejudiciu cauzat de lipsa de folosință a sumei achitate în temeiul cererii de despăgubiri adresate FGA, întrucât nici din decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și nici din vreun alt act, aceasta nu a cunoscut întinderea prejudiciului, respectiv a sumei de care a fost lipsită de folosință.
Contrar celor reținute de către prima instanță și a susținerilor Fondului de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte apreciază că se impune a se reține faptul că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menționată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depășirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare.
Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță.
Cu alte cuvinte, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menționată în respectiva decizie.
Faptul că recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de plată adresată FGA acordarea unei anumite sume cu titlu de despăgubiri nu echivalează cu cunoașterea întinderii prejudiciului, întrucât suma solicitată urma a fi acordată doar sub condiția analizării acesteia de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în baza atribuțiilor conferite prin Legea nr. 213/2015, iar în urma analizei, suma solicitată de către recurenta-reclamantă putea fi respinsă sau diminuată.
Așa fiind, termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data achitării despăgubirii de către FGA, al cărei cuantum a fost stabilit în urma analizării dosarului de daună, având în vedere că până la acel moment Fondul de Garantare a Asiguraților nu analizase cererea de plată a recurentei și nu exista un cuantum al despăgubirii care să fi fost adus la cunoștința recurentei-reclamante.
În cauză se impune a fi reținută și Decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, invocată atât de prima instanță, cât și de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs formulată, prin care s-a statuat că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."
Relevante pe subiectul analizat sunt deopotrivă și considerentele reținute la paragraful 32: "În situația în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârșește ulterior promovării acțiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (. . . . . . . . . . . .) - pe calea unei acțiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."
Din aceeași perspectivă, se impune a se reține că, întrucât sumele solicitate în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă accesorii ale despăgubirii acordate pentru cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluționat definitiv la data de 13.10.2021, în condițiile în care prescripția nu a intervenit pentru aceste din urmă creanțe, nu putea interveni nici pentru accesoriile datorate pentru plata cu întârziere a sumei solicitate prin cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar.
Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunțarea definitivă a soluției de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar plata despăgubirilor a fost efectuată la data de 28.10.2021, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante constând în lipsa de folosință cu privire la sumele la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri a devenit cert doar după analizarea pe fond a cererii de plată, când s-a stabilit dreptul la respectiva sumă de bani, acela fiind momentul prin raportare la care trebuia verificată prescripția dreptului de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin emiterea actului administrativ considerat vătămător.
În acest context, ținând cont de faptul că recurenta-reclamantă a demonstrat, cu actele depuse la dosarul cauzei, că a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul abia la data de 28.10.2021, când contul său a fost creditat cu suma stabilită în urma analizării pe fond a cererii de plată, soluția primei instanțe care a considerat ca fiind prescris dreptul material la acțiune față de data de 05.06.2018, data la care a înregistrat la Curtea de Apel București acțiunea în anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, este nelegală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.
În considerarea normelor exprese ale textului de lege anterior menționat, singurul element relevant pentru calcularea termenului de prescripție este cel al încetării refuzului pârâtului în îndeplinirea obligației ce îi revenea, respectiv analizarea pe fond a cererii de plată și momentul finalizării demersurilor pentru acordarea justei despăgubiri, recurenta-reclamantă neavând posibilitatea cunoașterii întinderii pagubei mai devreme.
Un argument în plus în acest sens îl constituie faptul că simpla recunoaștere pe cale judiciară a existenței faptei ilicite a pârâtului nu face decât să confirme existența pagubei, însă nu poate determina și întinderea acesteia.
În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 01.04.2021, dreptul reclamatei nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită în baza cererii de plată formulate.
Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința aspectului litigios referitor la momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În consecință, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parțială a sentinței de fond criticate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, aspect de natură a determina casarea hotărârii sub acest aspect și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.
Cu ocazia rejudecării, prima instanță va analiza cererea reclamantei prin prisma tuturor susținerilor de nelegalitate invocate, inclusiv a argumentelor formulate prin cererea de recurs sub aspectul aplicării prevederilor art. 2526 și 2537 din C. civ., a apărărilor pârâtului și a statuărilor instanței de control judiciar din prezenta decizie.
Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.
În ceea ce privește soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii, întrucât aceasta nu a fost criticată de către niciuna dintre părți, nefăcând, așadar, nici obiectul acestei căi de atac, va fi menținută.
Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală, Înalta Curte reține că, pe de o parte, acestea nu au fost dovedite și, pe de altă parte, rațiunea acordării acestora este stabilirea culpei procesuale a părții care a pierdut procesul. Cum, în speță, procesul nu a fost încă definitiv tranșat, cauza fiind trimisă spre rejudecare, urmare casării în parte a sentinței, în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, aceste cheltuieli de judecată vor fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe este parțial nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
De asemenea, Înalta Curte va menține sentința recurată în ceea ce privește soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1081 din data de 27 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.
Casează în parte sentința civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Menține sentința recurată în ceea ce privește soluția dată excepției inadmisibilității acțiunii.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 24 octombrie 2023.