ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3922/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.03.2021 sub numărul de dosar x/2021 reclamantul A. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților - FGA, să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plata înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 și: 1. obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale; 2. obligarea intimatului FGA ia plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu. Reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în: 1. în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 22866.62 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilita conform prevederilor art. 3 afin. 2 din O.G. nr. 13/2011.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 113/2022 din 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate în cauză, ca neîntemeiate și a respins acțiunea modificată privind pe reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare A Asiguraților - FGA, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 113/2022 din 28 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A., a declarat recurs principal, iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs incident. 3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. S.A susține că, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal sau de actul asimilat nelegal - refuzul administrativ nelegal trebuie să fie îndeplinite, în esență, următoarele condiții: a. să existe un act administrativ nelegal sau un act asimilat nelegal; b. să existe un prejudiciu material sau moral; c. existența unui raport de cauzalitate între actul asimilat nelegal si prejudiciu; d. existența culpei autorității. Cu privire la existența unui act administrativ nelegal - fapta ilicită se arată că, A., în calitate de creditor de asigurare, urmare a deschiderii procedurii falimentului față de B. S.A. (în continuare "B."), în temeiul art. 14 din Legea 213/2015, a formulat o cerere de plată pe care a transmis-o FGA. Față de această cerere de plată, potrivit art. 12 alin. (2), (3) și (4) din Legea 213/20151, FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente. Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea în contencios administrativ, acțiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018 Prin decizia civilă nr. 4644 pronunțată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală, instanțele reținând că modalitatea în care FGA a interpretat normele legale aplicabile la soluționarea cererii de plată este eronată. În consecință, în speță este îndeplinită condiția unei fapte ilicite imputabile FGA, respectiv actul administrativ producător de prejudicii - Decizia nr. 14452 a fost anulată ca nelegală de către instanța de judecată. Cu privire la existența prejudiciului, recurenta-reclamantă arată că, deși FGA avea obligația de a proceda imediat la soluționarea cererii de plată, această soluționare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii și a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii și la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani. Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A. la plata accesoriilor există și are un caracter cert. Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă ilicită a actului adminsitrativ asimilat nelegal și prejudiciu recurenta-reclamantă arată că aceasta există, având în vedere că neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 a condus la lipsa de folosință asupra sumei de bani la care era îndreptățită. În ceea ce privește culpa FGA, și aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit într-un termen rezonabil fără a crea prejudicii asigurătorilor, avea obligația ca în îndeplinirea obligațiilor sale să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. în realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greșit și tendențios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanțele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Aceasta în condițiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraților în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcționeze și să îi protejeze chiar în condițiile în care anumiți asigurători ar intra în procedura falimentului. 3.2. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a susținut că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere că, în mod greșit instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității acțiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin Decizia pronunțată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă. Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că FGA trebuie să "analizeze pe fond cererile de plată". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă care statuează că FGA trebuie să analizeze cererile de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, având în vedere că această decizie a fost desființată de instanță în mod definitiv. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că în mod greșit instanța de judecată a respins excepția tardivității acțiunii, încălcând astfel dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum și principiul specialia generalibus derogant. Așa cum s-a învederat și prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, solicitarea intimatei-reclamante pentru acordarea unor despăgubiri, pentru o pretinsă întârziere în soluționarea cererii de plată, se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferență de 3 ani după aceasta, acțiunea ce formează obiectul dosarului de față fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispozițiile art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004. Cu privire la respingerea excepției prescripției, recurentul-pârât arată că instanța de fond a considerat în mod greșit că față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 acțiunea de față ar fi în termen, raportat la faptul că dreptul la acțiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021. Or, este evident faptul că nu se poate susține legal faptul că abia în 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă prin cererea din 2017, având în vedere că intimata-reclamantă cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată. Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu, conform dispozițiilor art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare cu privire la recursul recurentei-reclamante prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă și ca admite recursul incident declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere, modificată, prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 16.03.2016 constând în: 1. în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 22866.62 RON, calculate până la data de 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilita conform prevederilor art. 3 afin. 2 din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins excepțiile invocate ca neîntemeiate, precum și cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificată. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Examinând criticile prin care recurentul - pârât F.G.A. evocă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le consideră nefondate, câtă vreme obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești, reglementată, în esență, de art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu instanței pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce, în raport de obiectul supus soluționării, se regăsesc în cuprinsul sentinței civile atacate. În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se, astfel, noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)". Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cât privește criticile subsumate de recurentul - pârât F.G.A. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a invocat în fața instanței de fond patru excepții cu privire la acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acțiunii ca lipsită de interes, ca fiind inadmisibilă și în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială (art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015), cât și de dreptul comun în materia contenciosului administrativ (art. 19 din Legea nr. 554/2004). Analizând cu prioritate recursul incident formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției lipsei de interes a acțiunii, reclamanta justificând interes în sensul dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. în condițiile în care prin decizia nr. 14452/03.05.2018 invocate de pârât în susținerea excepției, cererea de plată ce formează obiectul cauzei nu a fost analizată pe fond. De asemenea, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acțiuni subsidiare, atunci când a cerut inițial anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri și din care rezultă caracterul său admisibil. Din cuprinsul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acțiunii în daune formulată separat de acțiunea în anulare, singura condiție impusă fiind respectarea termenului de prescripție de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Așa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acțiuni ori în acele situații în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acțiunea în fața instanței de judecată. Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecății, ca nefondat. Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția tardivității, Înalta Curte va avea în vedere dispozițiile Deciziei nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.". Totodată, instanța supremă a reținut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripție și nicidecum extinsă la natura juridică și la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicție cu alin. (1) al art. 19, care stabilește natura termenului ca fiind de prescripție, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanțial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.". În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât și din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidență faptul că termenul de formulare a acțiunii în despăgubiri este unul de prescripție, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate interveni sancțiunea tardivității. O altă soluție se impune, însă, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, față de care Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât FGA în referire la soluția primei instanțe. Respingând această excepție ca neîntemeiată, prima instanță a reținut că dreptul reclamantei la plata sumei de bani solicitate nu s-a născut prin anularea actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, ci s-a stabilit doar în sarcina pârâtului o obligație de face, în sensul de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată. Înalta Curte constată că soluția primei instanțe reflectă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei, că și în materia acțiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripție ce însoțește dreptul material la acțiune sunt identice celor consfințite de C. civ. în materia răspunderii civile, esențială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripție, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel ce răspunde de ea. Examinând momentul de început al cursului termenului de prescripție, instanța de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanța de asigurare solicitată la plată și nerecunoscută de pârât ("damnum emergens") și beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de penalități/dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferente creanței principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, conform Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe. Trebuie subliniat că, în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ. în cuantumul stipulat de părți (ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține că reclamanta nu a cunoscut, la data comunicării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume. Înalta Curte reține că data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reținută drept momentul nașterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ încă de la momentul la care a aflat soluția dispusă prin acesta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmare a unei atare respingeri, va fi lipsită de folosința sumei solicitate. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoștință de respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înțeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanță de asigurare și daunele interese ce rezultă din nerecunoașterea acestei creanțe. Trebuie subliniat și faptul că în materia obligațiilor bănești, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispozițiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părți(ceea ce nu este cazul în speță) sau, în lipsa convenției părților, în cuantumul și condițiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susține faptul că reclamanta nu cunoștea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător și repararea prejudiciului suferit, constituit din creanța de asigurare pretinsă și echivalentul lipsei de folosință a acestei sume. În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 31.08.2021, așadar mult peste termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018. Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei-pârâte, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele moratorii - a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016, apreciind, însă, instanța de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptățit la daune interese creditorul cu data de la care poate acționa în vederea obligării debitorului la prestația corelativă pretențiilor sale. În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligației de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naștreii dreptului la acțiune în situația emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuție la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii. Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripție al acțiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfințit de legiuitor pentru nașterea dreptului la contestație și anume cel al comunicării deciziei. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel că se impune reformarea parțială a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă și respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acțiune. Considerentele și soluția pronunțată asupra recursului declarat de recurenta pârâtă FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe, constatând Înalta Curte că intervenția prescripției dreptului material la acțiune lipsește de suport criticile recurentei reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 și nu cea acordată de instanță, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din același act normativ. În esență, instanța fondului a reținut că plata dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 este neîntemeiată față de cauza juridică dedusă judecății, față de faptul inexistenței unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosință a sumei de bani solicitate prin cererea de plată și a unui termen legal de soluționare a unei astfel de cereri în baza Legii nr. 213/2015. Or, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 atât timp cât aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/16.03.2016, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește. Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/16.03.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât pentru soluționarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată. Contrar celor susținute de instanța fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanța de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune. În același sens, Înalta Curte constată că și în privința pretenției alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalitățile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripție al dreptului la acțiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluției de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond cât timp soluția primei instanțe este de respingere a pretențiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluție este cel declarat de reclamantă. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata reclamanta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON către recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. și va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respingând cererea reclamantei A. S.A. constatând prescris dreptul material la acțiune.