ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 971/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 08.03.2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată. Reclamanta a formulat cerere adițională – modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 22.237,55 RON, calculate până la data de 09.06.2021 și în continuare până la data plății efective, și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În motivare, a arătat, în esență, că respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018 se bazează pe o interpretare eronată a dispozițiilor Legii nr. 213/2015. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare la cererea modificatoare, solicitând pe cale de excepție respingerea acesteia în principal ca inadmisibilă, iar în secundar ca tardivă sau ca prescrisă, iar pe fond ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 1657 din data de 12.11.2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a respins ca neîntemeiate excepțiile prematurității și lipsei de interes, invocate din oficiu. A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.767 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. A respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma datorată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentințe, dar nu mai mult de 300 de RON și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat pe cale separată.

Cererile de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1657 din data de 12.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., cât și reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs cu privire la excepția prescripției, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a arătat că în sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripției extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanța de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data nașterii dreptului la acțiune, ci și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt. În concluzie, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. În prezenta cauză reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x și până la plata debitului solicitat prin această cerere. Cuantumul acestora este, în teza principală, de 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, și în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. În acord cu reclamanta, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererii de despăgubiri, precum și că se completează din acest punct de vedere cu Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. l lit. h) stabilește "h) nesoluționarea în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;", astfel încât termenul de 30 de zile în care trebuie soluționată o cerere administrativă se aplică și cererilor de despăgubiri de la pârâtă. Instanța de fond a constatat că, despăgubirile solicitate prin prezenta acțiune nu constituie creanțe de asigurări așa cum este definită sintagma la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ca să li se aplice termenele prevăzute de art. 13 din Legea 213/2015, nici cel prevăzut de alin. (5) și nici cel prevăzut de alin. (6), ci constituie despăgubiri pentru comportamentul pârâtei, apreciat ca nelegal de către reclamantă raportat la modalitatea de soluționare a cererii de plată nr. x, și sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor și procedurilor prevăzute de aceasta lege. Susținerea reclamantei că a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluționării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București este nereală, având în vedere că, reclamanta a depus prezenta acțiune înainte de această dată. De asemenea, este nereală susținerea reclamantei că prezenta acțiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri, sau de pronunțarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acțiune a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019, și anume data de 13.10.2021, și, pe de altă parte, în Decizia ICCJ dată în RIL cu numărul 22/2019 se arată foarte clar că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa. În speță, reclamanta cunoștea existența și întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/29 ianuarie 2016, acesta fiind termenul la care pârâta avea obligația de a soluționa cererea de plată, iar cuantumul penalităților/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, și a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/29 ianuarie 2016, data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal de către reclamantă, precum și a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalități/dobânzi la care se considera îndreptățită. Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situații a început sa curgă conform celor stabilite mai sus și s-a împlinit un an mai târziu. Chiar dacă s-ar aprecia că, întrucât despăgubirile solicitate constau în penalități/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripție pentru fiecare în parte este data scadenței acesteia, termenul de prescripție este de asemenea împlinit față de faptul ca data scadenței ultimei posibile despăgubiri acordate este data de un an și o zi față de data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/29 ianuarie 2016, pentru soluționarea cu întârziere a cererii de plată, și de 1 an și o zi față de data de 07.05.2018, și, deci, data finalizării termenului de prescripție de 1 an calculat pentru ultima zi de penalitate/dobânda este de 2 ani și o zi raportat la aceste momente. După împlinirea termenului de prescripție de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalități. În continuare, recurentul-pârât arată că FGA a achitat suma de 5.767 RON prin OP 6243/28.10.2021 atașat prezentului recurs în urma reanalizării cererii de plată x/29 ianuarie 2016, cerere care în borderoul Deciziei 14452/03 mai 2018 se regăsea la poziția 70. În acest context, recurentul-pârât susține că cererea de plată nr. x/29 ianuarie 2016 a fost soluționată în sensul admiterii acesteia, fără a fi emis un act administrativ, respectiv prin plata debitului pretins prin OP 6073/28.10.2021. Or, cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. Așadar, efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârât nu este recunoașterea dreptului pretins ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, Ia verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptățită sau nu la suma solicitată. A statua altfel înseamnă a contesta autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 care nu a dispus plata directă a sumelor care au făcut obiectul cererilor de plată, ci reanalizarea acestora din urmă. Faptul că în urma verificării dosarului de daună autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are importanță în litigiul de față în care reclamanta a înțeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosință a unei despăgubiri care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, cauza juridică a acțiunii de față fiind expres indicată de reclamantă. În continuare, recurentul-pârât arată că în dispozitivul sentinței recurate se menționează: "Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.406,5 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021". Art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 dispune că, "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%" și art. 3 alin. (3) din C. civ. dispune: "Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ". Potrivit art. 3 alin. (2) și alin. (3) din C. civ., sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere, iar exploatarea unei întreprinderi reprezintă exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Este adevărat că noul C. civ. cuprinde dispoziții derogatorii privind profesioniștii, însă această împrejurare nu este suficientă pentru ca, pe calea interpretării extensive, să se ajungă la concluzia că toate raporturile juridice în care intră un profesionist au o anumită specificitate, în condițiile în care ele rămân, aproape toate, raporturi civile, în viziunea noului C. civ. În prezenta cauză, raportul juridic dedus judecății, deși se leagă între un profesionist și FGA, nu are ca fundament "pretinsa încălcare a raporturilor contractuale de asigurare, prin neexecutarea obligației de plată de către asigurătorul falit" ci raporturi juridice de drept administrativ care iau naștere o dată cu adresarea cererii de plată de către creditorul de asigurare. Prin urmare, izvorul raportului juridic dedus judecății nu este o faptă contractuală, stricto sensu, un act sau fapt juridic care să se circumscrie definițiilor regăsite în art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, respectiv celor referitoare la "activități de producție, de comerț sau de prestări servicii". De altfel, reclamanta societate a efectuat o subrogare în temeiul unui act juridic civil pur, așa cum este reglementată subrogarea de art. 2210 C. civ. Față de faptul că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deține mai multe creanțe de asigurare, că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și a faptului că, legiuitorul a obligat FGA să analizeze și să instrumenteze dosarele de daună, ceea ce a dispus și instanța de fond și ICCJ, atât timp cât FGA a procedat la analizarea și instrumentarea dosarului de daună după îndeplinirea obligației dispusă de ICCJ în dosarul nr. x/2018, recurentul-pârât solicită admiterea excepțiilor invocate și a recursului astfel cum a fost formulat și respingerea cererii de chemare în judecată, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. a arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv a dispozițiilor art. 1531 și art. 1535 C. civ. având în vedere că atât timp cât A. era îndreptățită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor. În continuare, recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: FGA are obligația să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere. De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Prin urmare, față de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluționeze cererile de plată cu respectarea normelor legale și a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciem că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FGA a penalităților stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 motivat de faptul că, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală. Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". În speță, FGA, deși în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Așadar, în speță este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare. În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul. În considerarea celor de mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluția privind stabilirea cuantumului penalităților, iar rejudecând pe fond admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016.

Apărările formulate în cauză. Prin concluziile scrise, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 08 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât și recursul declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 22.237,55 RON, calculate până la data de 09.06.2021 și în continuare până la data plății efective, și, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a respins ca neîntemeiate excepțiile prematurității și lipsei de interes, invocate din oficiu; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.767 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021 și a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată. Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. 6.1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. Însă, în speță, recurentul-pârât nu dezvoltă critici cu privire la acest caz de casare ceea ce conduce la concluzia că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat pur formal. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părți, în contextul factual stabilit, expunându-și în mod logic și concis argumentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia admiterii în parte a acțiunii reclamantei. În aceste condiții, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât nu este fondat și va fi respins. 6.2. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de recurenta-reclamantă, cât și de recurentul-pârât, Înalta Curte va analiza hotărârea primei instanțe din perspectiva respectării și aplicării normelor de drept material. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă se susține că hotărârea primei instanțe este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1531 și art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Sub acest aspect se susține că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților trebuia obligat la plata de daune interese moratorii pentru perioada cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la data efectivă a despăgubirilor. Potrivit art. 1531 din C. civ.: (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial. Conform art. 1535 din C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit. Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/29.01.2016 în ceea ce privește suma de 5767 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia, iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5767 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 atât timp cât aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/29.01.2016, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește. Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/29.01.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât pentru soluționarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată. În acest context, relevante sunt dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)". De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că: "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență." Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată – 29.01.2016 și data emiterii deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x/03.05.2018, creanța reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluționa cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamanta a formulat o acțiune în contenciosul administrativ abia la data de 08.03.3021 (în dosarul de față nr. x/2021), nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care, Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost corect respins de prima instanță. Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziții: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.". De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 5.767 RON cu titlul de creanță de asigurări intră în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 5.767 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. 6.3. Analizând cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că prin prima critică se susține că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției, prin raportare la două momente. Primul moment este marcat de expirarea termenului de 30 de zile de la data la care reclamanta a cunoscut producerea prejudiciului și întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termen a cererii de plată depusă la data de 29.01.2016. Cel de-al doilea moment este marcat de data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 și comunicată la data de 07.05.2018, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/29.01.2016. În raport de aceste două momente prima instanță trebuia să aibă în vedere că termenul de prescripție de un an este împlinit și, pe cale de consecință, trebuia să admită excepția prescripției dreptului material, aspect față de care recurentul-pârât susține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1, 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).". Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum și de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Din actele dosarului de fond rezultă că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 08.03.2021 și modificată la data de 28.06.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/29.01.2016 a sumei de 5767 RON pretinsă cu titlu de creanță de asigurări. În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/29.01.2016 (poziția 70 borderoul nr. 2 anexat deciziei – suma de 5767 RON, dosar daună 90038159), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată și plătite din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului), s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/29.01.2016. În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanței judecătorești (08.03.2021) existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 5767 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021. Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris. De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție se invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante. Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susține pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraților nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată și nici nu a fost obligat de către o instanță de judecată la plata sumei de 5767 RON aferentă cererii de plată nr. x/29.01.2016, iar cererea formulată pe cale separată de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de existența unei hotărâri prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat și dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins și emiterea actelor administrative. Pe de altă parte, recurentul-pârât susține că cererea de plată nr. x/29.01.2016 a fost soluționată în sensul admiterii acesteia, fără a fi emis un act administrativ, respectiv prin plata debitului pretins prin OP nr. x/28.10.2021. Or, în această situație, recurentul-pârât nu poate pretinde recurentei-reclamante să prezinte o hotărâre judecătorească prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, atât timp cât emiterea actului administrativ intră în atribuțiile sale, iar acesta a recunoscut că cererea de plată a fost admisă fără a se emite un act administrativ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat atât recursul declarat de recurenta-reclamantă cât și recursul declarat de recurentul-pârât și, în consecință, va menține sentința primei instanțe.