ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1387/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.09.2020, reclamantul A. a contestat rezoluția inspectorului șef din data de 20.08.2020 și rezoluția de clasare nr. 1407/29.04.2020, emisă de pârâta Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători în dosarul nr. x. Reclamantul a depus precizări privind obiectul, motivele acțiunii și pârâții specificați în dosarul nr. x/2020, solicitând și obligarea pârâtului Municipiul Brăila, prin primar, să emită o nouă dispoziție prin care să dispună anularea dispoziției nr. 2705/5.07.2017 sau introducerea în preambulul dispoziției menționate a principiilor echității și transparenței, astfel cum au fost menționate în hotărârea civilă nr. 164/2015 din dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Brăila, sancționarea mai multor judecători pentru pronunțarea unor soluții nefavorabile, desecretizarea procesului-verbal nr. x/12.03.2019 transmis de Instituția Prefectului județului Brăila către A.N.R.P.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 749 din 13 mai 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C., fost președinte A.N.R.P. și a Directorului Direcției juridice și de contencios din cadrul A.N.R.P. Respinge acțiunea precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Respinge contestația formulată de reclamant împotriva Rezoluției Inspecției Judiciare nr. C20-1062 și a Rezoluției de clasare, ca neîntemeiată. Respinge în rest acțiunea precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții D., judecător Curtea de Apel Galați, E. judecător Curtea de Apel Galați, F. judecător la Tribunalul Brăila, G. executiv, consilier juridic H., judecător Curtea de Apel Galați, I.-primar al Municipiului Brăila, J. - secretar general - Municipiul Brăila, K., judecător dr. Inspecția Judiciara București, Inspecția Judiciara București prin L., Inspector Șef, M. judecător la Tribunalul Brăila, N., Judecător Curtea de Apel Galați, O. - șef serviciu Controlul Calității Actelor Normative - Instituția Prefectului Județului Brăila, P. consilier personal al Primarului Municipiului Brăila, Q. judecător la Tribunalul Brăila și R. - consilier juridic - Municipiul Brăila, ca inadmisibilă."

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia, în sensul anulării actelor emise de Inspecția Judiciară și continuarea verificărilor asupra aspectelor sesizate. După o prezentare detaliată a parcursului procesual din dosarele Tribunalului Brăila nr. 1673/113/2015 și nr. 2366/113/2017 menționate în sesizarea adresată pârâtei Inspecția Judiciară, precum și a corespondenței purtate cu Instituția Prefectului Județului Brăila, Primăria Brăila sau Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea recunoașterii drepturilor sale în legătură cu imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/6.10.1972, recurentul a subliniat drept motive de nelegalitate a rezoluției Inspecției Judiciare nesemnarea și necomunicarea acesteia confom dispozițiilor legale. În privința hotărârii primei instanțe, recurentul a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, se poate observa că hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri, întrucât aceasta are aplicată ștampila rotundă a Curții de Apel București și una dreptunghiulară cu numele "judecător S.", dar este semnată de T. în calitate de președinte. Recurentul a criticat și soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C. fost președinte A.N.R.P. și a directorului Direcției Juridice și Contencios din cadrul A.N.R.P., apreciind că există suspiciuni rezonabile că aceste persoane au constituit un grup infracțional organizat pentru diminuarea suprafeței de teren în discuție, tăinuid și transmiterea documentelor aferente către A.N.R.P. pentru a influența negativ modul de soluționare a dosarelor privind despăgubirile solicitate. S-a arătat, totodată, că întâmpinările prin care acești pârâți au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive nu au fost comunicate recurentului-reclamant, cea formulată de către B. nu a fost semnată de acest și a fost depusă tardiv, instanța ignorând precizările ulterioare ale obiectului acțiunii, precum și "munca titanică" desfășurată pentru aflarea adreselor acestora, necesare pentru citarea lor în cauză. De asemenea, în analiza fiecărui capăt de cerere, Curtea de Apel București a părut că încearcă să nu altereze reputația judecătorilor de la Tribunalul Brăila, Curtea de Apel Galați sau din cadrul Inspecției Judiciare, acționând ca un apărător al acestora, astfel că nu se mai poate vorbi despre imparțialitate. În același timp, întrucât în cuprinsul sentinței se menționează faptul că unele dintre solicitările reclamantului excedează competențelor instanței reglementate de art. 45 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, recurentul a apreciat că instanța trebuia să le disjungă și să le înainteze organelor/autorităților competente să cerceteze infracțiunile comise. A mai arătat recurentul și faptul că rezoluția de clasare nr. 1407/29.04.2020 contestată în prezenta cauză, precum și cea a Inspectorului șef sunt emise tardiv, cu nerespectarea termenului de 45 de zile, reglementat de art. 45 1 din Legea nr. 317/2004, astfel încât se impune admiterea contestației formulate și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Recurentul-reclamant a mai invocat drept motive de nelegalitate a hotărârii primei instanțe: - emiterea unor citații care purtau ștampila dreptunghiulară cu numele "judecător S.", deși judecătorul desemnat aleatoriu să soluționeze cauza este T.; - soluționarea cauzei la un singur termen de judecată, în absența celor 18 persoane citate în calitate de pârâți; - redactarea și comunicarea hotărârii cu nerespectarea termenului de 35 de zile.

Apărările formulate de intimați Intimații Inspecția Judiciară, B. și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de pct. 2 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., conform căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 2. dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii", fiind nefondate criticile evocate de recurent. Din rezoluția existentă la fila x a vol. I al dosarului de fond rezultă că repartizarea aleatorie a cauzei a fost realizată la data de 14.09.2020, cauza fiind atribuită Completului nr. 12 F din cadrul secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Conform procesului-verbal de înmânare către recurentul-reclamant a citației pentru termenul din data de 15.04.2021, recurentul-reclamant a fost chemat în fața Completului 12 F al secției a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București pentru soluționarea dosarului nr. x/2020 Din încheierea de ședință din data de 15.04.2021 rezultă că la dezbaterea fondului cauzei a luat parte doamna judecător T., care este același judecător care a pronunțat sentința civilă nr. 749 din 13 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal . Pe cale de consecință, din actele dosarului de fond rezultă că hotărârea recurată a fost pronunțată de același judecător care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului și de același complet de judecată precum cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei. Faptul că, pe actele de procedură comunicate recurentului-reclamant este aplicată, în dreptul mențiunii "Președinte", o ștampilă cu textul "Judecător S." nu reprezintă un element apt a genera incidența cazului de casare reglementat de pct. 2 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., câtă vreme aplicarea sus indicatei ștampile privește doar actele de comunicare sus indicate, iar nu însăși hotărârea recurată. Nefondate sunt și argumentele subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, recurentul a învederat, pe de o parte, că admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., C., fost președinte A.N.R.P. și a directorului Direcției Juridice și Contencios din cadrul A.N.R.P s-ar fi realizat, în opinia recurentului, în condiții de nelegalitate procedurală, câtă vreme întâmpinările prin care acești pârâți au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive nu ar fi fost comunicate recurentului-reclamant, iar cea formulată de către pârâtul B. nu ar fi fost semnată de acesta și ar fi fost depusă tardiv. De asemenea recurentul a afirmat că instanța de fond ar fi ignorat precizările ulterioare ale obiectului acțiunii și nu ar fi dat dovadă de imparțialitate și nu a disjuns acele solicitări ale reclamantului, despre care a afirmat că ar exceda competențelor instanței reglementate de art. 45 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004. Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a mai invocat drept motive de nelegalitate a hotărârii primei instanțe: - emiterea unor citații care purtau ștampila dreptunghiulară cu numele "judecător S.", deși judecătorul desemnat aleatoriu să soluționeze cauza este T., soluționarea cauzei la un singur termen de judecată, în absența celor 18 persoane citate în calitate de pârâți și redactarea și comunicarea hotărârii cu nerespectarea termenului de 30 de zile. Cu titlu prealabil se reține că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Cât privește primul set de critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că vătămarea indicată anterior presupune analiza unor elemente concrete, iar în cuprinsul cererii de recurs partea recurentă nu a învederat care ar fi fost prejudiciul care i-ar fi fost produs, cu atât mai mult cu cât la filele x ale vol. III al dosarului de fond se regăsește răspunsul la întâmpinare formulat de reclamantul A. față de întâmpinarea pârâților B., C. și a directorului Direcției Juridice și Contencios din cadrul A.N.R.P, prin care a fost invocată excepția lipsei calității procesuale a acestora. De asemenea, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la termenul din data de 15.04.2021, reclamantul a afirmat personal că a primit sus indicata întâmpinare. De asemenea, la filele x ale vol. III al dosarului de fond se găsește întâmpinarea pârâtului B. semnată, iar prin răspunsul la întâmpinare recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârât doar ca neîntemeiate și admiterea cererii sale de chemare în judecată. Excepția tardivității a fost invocată de reclamant doar în privința posibilității formulării unei întâmpinări de către inspectorul șef L., iar nu față de întâmpinarea formulată de pârâtul B., astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 15.04.2021 . Nu se poate reține nici o încălcare, de către prima instanță, a prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., câtă vreme instanța a avut în vedere inclusiv cererile precizatoare formulate de reclamant. Cât privește modul de verificare a aspectelor asupra cărora instanța se poate pronunța, în temeiul art. 45 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, acestea reprezintă critici subsumabile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate cu ocazia examinării acestui motiv de recurs, chestiunile în discuție neintrând în sfera de reglementare a art. 99 C. proc. civ., astfel încât nu se impunea disjungerea acestora. De asemenea, câtă vreme prevederile art. 157 lit. k) C. proc. civ. dispun că citația va cuprinde ștampila instanței și semnătura grefierului, iar nu semnătura judecătorului ce face parte din compunerea completului căruia cauza i-a fost distribuită spre soluționare, aplicarea ștampilei dreptunghiulară cu numele "judecător S." reprezintă doar o formă de punere în aplicare a sus indicatelor prevederi normative, neatrăgând nulitatea actelor de procedură invocată de recurent. Se mai reține că lipsa pârâților de la termenul de judecată la care cauza a fost soluționată nu reprezintă un impediment pentru soluționarea cauzei, câtă vreme aceștia au fost legal citați în cauză (în acest sens fiind prevederile art. 153 C. proc. civ.). Totodată, redactarea și comunicarea hotărârii ulterior termenului de 30 de zile, nu reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, cu atât mai mult cu cât termenul reglementat de prevederile art. 426 alin. (5) C. proc. civ. este unul de recomandare. Pe cale de consecință, nu se poate reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nici argumentele recurentului-reclamant referitoare la pretinsa incidență a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi valorificate în sensul solicitat de acesta. Cât privește obligația de motivare ce incumbă instanței, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., această obligație se referă la prezentarea argumentelor părților, stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raționament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluției date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Curtea de Apel București a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, fiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., și a arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza hotărârii pronunțate. În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția EDO. Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României), potrivit cărora "..., deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x)… Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)". Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare. În cauza pendinte, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor circumscrise motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât sentința recurată cuprinde argumente pe care și-a fundamentat Curtea de Apel București soluția pronunțată. Examinând, în continuare, sentința atacată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocat de recurent, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluției din data de 20.08.2020 a Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției de clasare nr. 1407/29.04.2020, emisă de Direcția de inspecție pentru judecători din cadrul Inspecției Judiciare în lucrarea nr. x (filele x ale vol. I al dosarului de fond - prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul - reclamant pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, față de judecătorii M., Q. și F. de la Tribunalul Brăila și judecătorii H., N., E., U., D., V., W. și X. de la Curtea de Apel Galați, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, față de judecătorii F. și M. de la Tribunalul Brăila și judecătorii H. și N. de la Curtea de Apel Galați și pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 față de judecătorul V. de la Curtea de Apel Galați). Prevederile normative incidente cauzei pendinte sunt cele ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004 și Legii nr. 317/2004. Instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua. Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004). Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților. Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului. Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa. Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate". Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat. Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual. Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității. De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă intimata - pârâtă a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004). Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauză, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurent sentinței atacate, câtă vreme instanța de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. i), r) și t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează pe de o parte abaterea disciplinară constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății, pe de altă parte, pe cea constând în neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege și pe de altă parte în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență). Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că prima instanță a analizat și concluzionat corect că judecătorii și-au îndeplinit obligația de a formula cereri de abținere, în situațiile în care au apreciat că se află în ipoteze de incompatibilitate, inspectorul judiciar efectuând o analiză detaliată a fiecărui caz în parte, sens în care a concluzionat în mod argumentat, în fapt și în drept, prin raportare la situațiile din dosarele respective, că nu există indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare sus indicate. Cât privește abaterea reglementată de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, în raport, ce vizează comunicarea deciziei civile nr. 149/A/06.11.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Galați, Inspecția Judiciară a stabilit că aceasta a fost redactată cu respectarea termenului legal, reglementat de art. 426 alin. (5) C. proc. civ., câtă vreme data redactării a fost 04.12.2019. În privința abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție. Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că recurentul - reclamant a evocat săvârșirea de către magistrații judecători vizați de sesizarea sa din perspectiva literei t) a art. 99 din Legea nr. 303/2004, a faptei pe care o reclamă în ambele modalități. Referitor la modalitatea de instrumentare a dosarelor vizate de sesizarea recurentului-reclamant, se reține că, potrivit art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Or, după cum corect a învederat și judecătorul fondului, astfel de aspecte nu pot fi reținute în cauză cu privire la magistrații vizați de sesizarea reclamantului. Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora, aspecte ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză. Nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluția pronunțată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, în mod contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte consideră că prin aspectele evocate de acesta, se tinde, în realitate, la o repunere în discuție a soluțiilor pronunțate de magistrați. Acestui demers i se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuție, în procedura disciplinară, a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești. Astfel, aprecierea materialului probator sau interpretarea ori aplicarea legii la situația de fapt reprezintă atribute esențiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat și judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluția pronunțată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecția judiciară este îndreptățită să le realizeze (inspecția judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative). De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanță este una corectă, faptele invocate de recurent neîndeplinind astfel de condiții. Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției și își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză. De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici grava neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că, prin faptele clamate, magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45 1 din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. i), r) și t), coroborate cu art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.