ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2750/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosarele conexate nr. x/2019 și nr. y/2019, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare in judecata, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat "anulare rezoluțiilor IJ - Rezoluția nr. C19-3635/07.11.2019 a inspectorului șef și Rezoluția nr. 2998/A/09.09.2019 emisă în dosarul nr. x al IJ-DIJ".

Reclamantul solicită anularea rezolutiilor emise si pe cale de consecinta continuarea verificarilor in vederea tragerii la raspundere a trei judecători de la Curtea de Apel București cu privire la modul de soluționare a dosarului civil (contencios administrativ) nr. x/2016, pentru pronunțarea deciziei civile nr. 6308/16.11.2018.

Prin încheierea de ședință din data de 14 iulie 2020, instanța a introdus în cauză, în calitate de pârâtă, Inspecția Judiciară, la solicitarea reclamantului.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1321 din 02 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, invocată de acest pârât, respingând acțiunea reclamantului în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Deopotrivă, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A. și, invocând dispozițiile art. 304 pct. 1,3,4,5,6,8 și 9 C. proc. civ.. (din 1865), a solicitat admiterea recursului, modificarea și/sau casarea sentinței atacate, în tot sau în parte, potrivit art. 312 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., respectiv modificarea pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8 și 9 Cod procedură civilă și/sau casarea cu reținere sau, după caz, cu trimitere, pentru motivele prevăzute de Art. 304, pct. 1, 3, 4, C. proc. civ., precum și în toate cazurile, în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul, fără a intra în cercetarea fondului sau când modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi ori atunci când sunt găsite întemeiate atât motive de modificare, cât și de casare.

În dezoltarea criticilor sale, recurentul susține în esență că, domnul judecător B. nu s-a prezentat, întrucât, toate documentele, pe care le-a primit de la aceasta instanța de judecată, nu se precizează deloc numele și prenumele judecătorului cauzei, ceea ce nu i se pare legal, mai ales ca dorește să știe, încă de la început, cine este judecătorul, care urmează să judece, pentru a putea ridica obiecții. Informațiile care se găsesc despre un dosar, afișate pe portalul justiției din România, cuprind numele și prenumele pârtilor dintr-un dosar, însă, nu se spune niciodată, alcătuirea unui corpplet de judecată, cu nume și prenume.

Invocă si faptul ca nu a cunoscut numele judecătorului, potrivit legii, și, nici cariera sa, cariera care nu s-a desfășurat la Curtea de Apel București, în domeniul contenciosului administrativ și fiscal, ci mai mult pe la Președinția României, Senatul României, Ministerului Afacerilor Externe, Direcția Penitenciarelor, Proiectul ABC, etc, in calitate de jurist, probabil.

Invocă și faptul ca nu cunoaște felul în care s-a decis ca domnul judecător B. să judece în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii și abia ulterior și împotriva inspecției Judiciare solicitând astfel verificarea modalității de atribuire a acestui dosar, în sensul ca vrea să i se confirme faptul ca judecătorul a fost desemnat prin tragere la sorți, potrivit procedurii. Susține faptul ca instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legate, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de Art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Deopotrivă, recurentul invocă și încălcarea, prin hotărârea dată, a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de Art. 105 alin, (2) C. proc. civ. si motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, nu i s-a comunicat niciodată și nu a fost informat despre documentul denumit "întâmpinare", transmis instanței de judecată, de către pârâta inspecția Judiciară, după ce instanța a acceptat introducerea in cauza a acestei pârâte, recurentul fiind lipsit de posibilitatea de a se apăra și de a fi informat, drepturi pe care le are, potrivit Constituției României, Art. 24, alin. (1} și Art. 31, alin. (1) și alin. (2).

Într-o altă critică recurentul invocă și faptul că hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competentei altei instanțe de judecată, potrivit Art. 304, pct. 3 C. proc. civ., în sensul că partea a depus la dosar, probe, respectiv înscrisuri, prin care dovedea faptul ca Hotărârea nr. 810/01.07.2010, emisă de către Prefectura Municipiului București nu a fost niciodată modificată, pe calea dreptului comun și nici de către emitentul ei, in favoarea C., iar acestea nu au fost luate în considerare. C. și cei de la A.N.R.P. au întocmit un mic plan și C. a apelat la BEJ D., pentru a-i cere o cota de/3, pe baza Hotărârii nr. 810/01.07.2010, care însă, nu prevede asa ceva.

Pentru a se crea aparența de legalitate s-a apelat la acest executor judecătoresc, care era faimos pe internet, pentru faptul, ca avea o metodă, prin care anumiți români, precum C., puteau să obțină cota dorită și visată, fără să mai cheltuiască bani și timp, pe la instanțele de drept comun.

Executorul judecătoresc a întocmit dosarul de executare și a cerut aprobare de la un judecător. Despre acest document s-a tot vorbit în dosarul nr. x/2016, dar, nu s-a prezentat niciodată instanțelor de judecată și nici aceste instanțe, specializate in contencios administrativ și fiscal, care au invocat acest act, nu l-au cerut de la A.N.R.P.

Acest document a fost prezentat Inspecției Judiciare, atunci când a făcut plângerea inițială, fiindcă nu-l deținea si a sperat, faptul ca judecătorii din cadrul acestei instituții prestigioase vor cerceta faptele din dosar, controlând efectiv și temeinic dosarul nr. x/2016, în interesul legii.

De aceea, nu consideră, faptul ca se atinge independența judecătorilor, mai ales a celor din domeniul contenciosului administrativ, care sunt obligați, de către Constituția României, să verifice, cu maximă atenție și profesionalism, toate actele administrative din dosare și să ceara prezentarea actelor, atunci când sunt invocate in fata instanței, fără a se prezenta. Acest act a fost extrem de invocat, in dosarul nr. x/2016, dar, nu exista în dosar.

Dat fiind faptul că, prin toate sentințele pronunțate ulterior acestei încheieri, din data de 14 mai 2012 și prin faptul ca Inspecția Judiciara nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect, precum nu s-a pronunțat nici instanța de judecată din dosarul nr. x/2019, de la Curtea de Apel București, secția a IX-a C.A.F. și nici instanța de judecata din dosarul nr. x/2016, de la Curtea de Apel București, secția a Vlll-a C.A.F., recurentul susține că s-au depășii atribuțiile judecătorești ale acestor specialistiin drept și i s-a încălcat grav dreptul de proprietate, doar, prin ignorarea acestui document.

Instanța și-a depășit atribuțiile judecătorești și prin faptul că, în mod greșit a constatat aceasta instanța dreptul Inspecției Judiciare de a nu cerceta disciplinar un complet de judecată, pe motiv că judecătorii pot fi independenți, și, de aceea, nimeni nu se poate atinge de ei in România, unde, nici măcar nu răspund juridic, nepăstrandu-se egalitatea între cetățeni, deși, acești judecători au putut încălca Constituția României,

Statul Român i-a acordat niște bani, avea o creanță fata de recurent, certă, sigură și exigibila, iar, niște judecători români și-au permis, să îi confiște averea, numai pentru ca acesta era un plan al C., A.N.R.P. și BEJ D., plan, prin care s-au plătit mulți mai mulți bani de către Statul Român, decât se cuveneau, creându-se aparența de legalitate, aceștia s-au acoperit juridic, cu multe sentințe judecătorești, in care nu se respectă adevărul judiciar, și, ca din greșeala, se trec lucruri neadevarate. Aceste fapte le-a expus pe larg Inspecției Judiciare, care nu le-a cercetat și doar a căutat, să apere niște judecători, clasând plângerile sale.

Nici instanța de judecată, de la Curtea de Apel București, secția a Vlll-a C.A.F., care a pronunțat decizia civila nr. 6308/16.11.2018, in dosarul nr. x/2016, precum nici instanța de judecată, care a pronunțat sentința civila nr. 1321/02.12.2020, Curtea de Apel București, Secta a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019 nu au dreptul direct sau indirect, să îi confiste o parte substanțială din averea acordată de către Statul Român, prin Hotărârea nr. 810/01.07.2010, potrivit Constituției României, Art. 44, alin. (1) și alin. (8), prin care se spune foarte clar, faptul ca dreptul de proprietate și creanțele asupra statului, sunt garantate, iar, averea dobândita licit nu poate fi confiscată, prezumandu-se caracterul licit. In căzu! meu nici nu trebuie prezumată dobândirea licita a unei sume din partea Statului Român, fiind menționat in Hotărârea nr. .810/01.07.2010, la Art. 1, cu nume și prenume.

Mai susține recurentul că instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, potrivit Art. 304, pct. 6, C. proc. civ., reținând în motivarea sentinței civile nr. 1321/02.12.2020, pagina a unsprezecea, paragraful al patrulea: " Curtea constata, de altfel, ca dosarul din 2012 a fost soluționat in defavoarea A.N.R.P., iar obiectul cauzei ii reprezenta o altă problema juridica - anume contestație la executare silită- prin comparație cu cea ce a făcut obiectul judecății in dosarul pentru care petentul a formulat plângerea disciplinara, anume dosarul civil x/2016" Nu este un alt obiect, ci doar o altă exprimare, in opinia sa.

A.N.R.P. a emis Decizia de actualizare nr. 4273/02.09.2015, pe care recurentul a cerut să fie anulata, in dosarul nr. x/2016, bazându-se pe acest obiect, adică, pe ceea ce îi platise C., din cauza acestei executări silite.

Recurentul s-a plâns Inspecției Judiciare, despre faptul ca un judecător din completul de judecată, de la Curtea de Apei București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, respectiv doamna judecător E. a făcut parte și din completul de judecata, in calitate de președinte, de la Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civila, care a pronunțat sentința civila nr. 17479/12.12.2012, dosar care privea numai Hotărârea nr. 810/01.07.2010, executarea acestui titlu executoriu, precum se exprimase judecătorul, care a aprobat executarea silită, fără a modifica Hotărârea nr. 810.01.07.2010 în care recurentul era parte, astfel că au fost numai C. vs. A.N.R.P. si deși, recurentului i se confisca o parte din avere, nu a fost citat sau informat de către A.N.R.P. despre acest dosar.

Judecătorul E. trebuia, potrivit legislației, să ceara recuzarea din oficiu si/sau colegele sale, doamnele judecător F., în calitate de președinte ai completului de judecată și doamna judecător G. trebuia, să îi ceara acest lucru, întrucât, exista un mare conflict de interese și s-a produs un mare abuz de putere si/sau neglijență in serviciu.

Exprimarea eliptică din sentința nr. 1321/02.12.2020, cu privire la acest aspect nu modifica faptele.

In sentința Civila nr. 17479/12.12.2012, pronunțată de către doamna președinte E., se spun niște mari neadevăruri, cu privire la Hotărârea nr. 810/01.07.2010, în sensul ca prin încuviințarea executării silite, prin încheierea, din 14 mai 2012, din dosarul nr. x/2012, de la Judecătoria Sectorului 2 București i s-a acordat C., suma de 406.462,71 RON, incluzandu-se și cheltuielile de executare, spunându-se, asa, de către doamna judecător E.: "implicit, fiind aprobat și procesul-verbal din data de 22 mai 2012".

Acesta este un mare neadevăr iar recurentul a demonstrat prin înscrisuri, dovedind faptul ca numai un executor judecătoresc și-a permis, să treacă o cotă, nu un judecător. Recurentul susține că nici nu are certitudinea faptului ca la dosarul acestei instanțe de judecată, care a aprobat executarea silită este același proces-verbal, pe care BEJ D. l-a prezentat ulterior la a A.N.R.P.

Doamna judecător E., tot in acest dosar, mai sus menționat, a trecut intenționat faptul ca doua persoane ar fi cerut executarea silită a A.N.R.P.-ului, în pagina a doua, ca și cum și recurentul as fi cerut acest lucru, fiindcă, sunt doar două persoane menționate in Hotărârea nr. 810/01.07.2010, pentru a se păstra o aparentă legalitate. Recurentul susține că nu a cerut niciodată asa ceva, și nici a știut, de la A.N.R.P., faptul că i se confisca din avere, prin metode neortodoxe, prin existența acestor dosare dintre C. și A.N.R.P.

In acest dosar, din 2012, doamna judecător E. a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv Hotărârea nr. 810/01.07.2010, precum și aprobarea executării silite, în limitele acestei hotărâri, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, pentru ca mai apoi in 2018, să se procedeze la fel in dosarul nr. x/2016, printr-o exprimare eliptica și extrem de alambicată.

Cel puțin un judecător din completul de judecată de la Curtea de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, care a pronunțat decizia civila nr. 6308/16.11.2018. respectiv E. a fost de rea credința, având intenția de a manipula legea în mod conștient, obținând prin aceasta o vătămare a interesului său, parte in acel dosar, întrucât, pierduse procesul încă din 2012, în fata aceluiași judecător, într-un dosar in care nici măcar nu fusese parte.

Într-o altă critică recurentul susține faptul că instanța de judecată din dosarul nr. x/2016, de la Curtea de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal a interpretat greșit actul dedus judecății, respectiv Decizia de actualizare nr. 4273/02.09.2015, emisă de către A.N.R.P., a cărei anulare recurentul o solicita, schimbând natura sau înțelesul lămurit și neîndoielnic al acesteia, nici măcar observând, faptul că în dosar, A.N.R.P. a depus același document, dar, care prezenta un număr de 5 semnături, spre deosebire de documentul, pe care mi-l transmisesera mie și care prezența, doar o singura semnătura. Mai mult decât atât, această instanță de judecată i-a cerut, să prezint niște lucruri absurde, cum ar fi calcule matematice, bazate pe aceasta decizie de actualizare, care nu cuprindea decât o sumă și o persoană, ceea nu conduce spre niciun calcul matematic. Ce se împarte la unu, da același rezultat, în matematică.

Deopotrivă, mai invocă și faptul că instanța de judecată din dosarul nr. x/2019 scrie foarte clar, faptul ca, în ceea ce privește competenta de a decide direct cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, potrivit Art. 133 alin. ultim din Constituția României, aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin mecanismul statuat tot de Art. 133 din Constituția României, anume prin Consiliul Superior al Magistraturii, iar, pe altă parte, aceasta instanța acceptă și admite lipsa calității procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, invocată de către acest Consiliu, deși recurentul, în calitate de reclamant solicită răspunderea disciplinară a cel puțin un judecător român, acesta fiind și motivul pentru care s-a și adresat Consiliului Superior al Magistraturii și nu s-a adresat Inspecției Judiciare direct.

Susține că este foarte posibil ca instanța de judecată, din dosarul nr. x/2019, să se fi pronunțat cu privire la acest aspect, hotărârea fiind lipsită de temei legal, invocând astfel și motivul de nelegalitate prevăzut de Art. 304 pct. 8, C. proc. civ.

Are o bănuială cu privire la felul cum s-au desemnat judecătorii, din dosarul nr. x/2016, atât la judecata de fond, unde recurentul a câștigat, cât și judecata de la Curtea de Apel București, unde a pierdut, neavând certitudinea faptului ca judecătorii au fost desemnați prin tragere la sorți, solictând ca acest aspect să fie verificat de către instanța de judecată, pentru ambele faze ale acestui dosar.

Într-o altă critică recurentul invocă și faptul că sentința Civila nr. 1321/02.12.2020 i-a fost comunicata prin Poșta Română, la domiciliul unei persoane in vârstă de 77 de ani, care nu îi este rudă și care acum refuză, să mai primească corespondenta sa, întrucât, îi este frică de virusul chinezesc, iar aceasta sentința nu este nici semnată și nici stampilată, de către completul de judecată, care a emis-o, ceea ce nu i se pare legal, nefiind asumată, prin semnătură, de către completul de judecată, care a emis-o.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, fără a invoca excepții, a solicitat, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

La rândul său, intimatul -pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că își menține toate excepțiile și apărările formulate la instanța de fond, sens în care solicită a se menține soluția de respingere a acțiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu această autoritate, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Răspunsul la întâmpinări

Recurentul - reclamant a combătut apărările intimaților - pârâți în cadrul unui Răspuns la întâmpinări, în cuprinsul căruia arată că își întemeiază recursul pe baza prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 1, art. 2, art. 6, art. 7, art. 8, art. 10, art. 17, art. 19, art. 29, art. 30, ale Constituției României, art. 16, alin. (1) și (2), art. 17, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) și (2) și alin. (4), art. 28, art. 31 alin. (1) și (2), art. 44, alin. (1) și (8), art. 52 alin. (1) și (3),art. 57, art. 124 alin. (1), (2) și 3, art. 125 alin. (2), art. 126 alin. (1) și (6), art. 133 alin. (1), art. 134 alin. (2) și (3) și, în ultimul rând pe dispozițiile art. 488 alin. (5) și (6) Cod procedură civilă.

Procedura de soluționare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit cu soluționarea dosarulu din data de 07.09.2020, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în ședință publică, cu citarea părților, la acel moment procesual judecata cauzei fiind amânată pentru data de 17 mai 2023, față de neîndeplinirea procedurii de citare cu recurentul -reclamant.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de criticile formulate în cadrul recursului, de apărările din cuprinsul întâmpinărilor și de prevederile legale incidente în cauza de față, constată că recursul promovat de recurentul A. este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Mai întâi, Înalta Curte analizează dacă cererea formulată de recurentul - reclamant "privind excepțiile de necostituționalitate" îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Instanța reține că art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale are următorul conținut:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare*), care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

(4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ:

- excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

- excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale obișnuite, și, în principiu, invocarea ei trebuie să reclame justificarea unui interes, motiv pentru care prin dispozițiile art. 29 (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 s-au stabilit condițiile de sesizare a Curții Constituționale iar verificarea acestor condiții a fost stabilită în competența instanței în fața căreia a fost ridicată această excepție,

Există astfel o structură a oricărei excepții de neconstituționalitate și aceasta cuprinde 3 elemente necesare efectuării controlului de constituționalitate, respectiv:

a) legea sau ordonanța/dispoziția/dispozițiile dintr-o lege sau dintr-o ordonanță a căror neconstituționalitate se invocă;

b) indicarea dispoziției/dispozițiilor constituționale pretins încălcate;

c) motivarea pretinsei neconstituționalități.

Înalta Curte constată că, în cazul în care excepția de neconstituționalitate este ridicată de părțile din proces, acestea trebuie să-și motiveze excepția ridicată, ceea ce implică obligația părții de a menționa în concret atât articolul/articolele a căror neconstituționalitate o invocă, dar și prevederile și/sau principiile din Constituție pretins a fi încălcate de dispozițiile de lege/ordonanță criticate și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a statuat că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă, ce va cuprinde 3 elemente, și anume: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat.

Conform jurisprudenței Curții Constituționale "indiscutabil, primul element al excepției se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituțional, fie menționării conținutului său normativ, iar cel de-al doilea indicării textului sau principiului constituțional pretins încălcat.

Sintagma " punctele de vedere ale părților" prevăzută la art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, presupune pentru autorul excepției de neconstituționalitate existența celor trei elemente anterior menționate.

Instanța are în vedere și dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ce prevăd că " (2) Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate", textul legal fiind foarte clar, neechivoc, impunand atât conditia formularii cererii de sesizare în scris, cât si conditia motivarii acesteia.

Or, analizând conținutul cererii depuse la dosar de recurentul - reclamant, constată Înalta Curte că, în cadrul acesteia partea s-a limitat a susține că formulează cerere " pentru a se analiza încălcarea Constituției României, adică cerere privind excepții de neconstituționalitate", fără a menționa niciunde în conținutul acesteia norma legală pe care o apreciază a fi neconstituțională.

Astfel, desi invocă dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2), art. 17, art. 20, art. 21, art. 25 alin. (2), art. 31, art. 124, art. 126 alin. (1) din Constituția României, susținând că nu i se respectă și nu i s-a respectat dreptul la un proces echitabil, limitându-i-se accesul liber la justiție, respectiv că nu i s-a acordat dreptul de a studia dosarul prin modalitatea electronică și că nu cunoaște niciodată componența nominală a niciunui complet de judecată, partea nu indică norma legală pretins neconstituțională și nici legătura acesteia cu soluționarea prezentei cauze.

Din evaluarea conținutului cererii instanța nu poate decela, în mod real, obiectul excepției de neconstituționalitate, caracterul inform făcând dificilă o analiză ori o identificare a dispozițiilor legale pretins neconstituționale.

Or, neîndeplinirea acestei condiții de formă a cererii conduce la anularea acesteia, ca informă, chiar daca această sancțiune nu este prevăzută în mod expres, cu aceasta denumire, în cuprinsul Legii nr. 47/1992.

Această soluție se impune deoarece, neindicându-se norma legală pretins neconstituțională și legătura cu soluționarea cauzei, nici intimatul -pârât nu este în măsură să formuleze punct de vedere și nici instanța nu-și poate exprima opinia, astfel cum impun dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Prin urmare, din moment ce recurentul- reclamant nu a indicat legea sau ordonanța, ori o anumită dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare pretins a fi neconstituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei, instanța nu poate realiza o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, lipsindu-i elementele cerute de Legea nr. 47/1992, astfel că nu se poate considera că, prin critica adusă s-a ridicat o veritabilă excepție de neconstituționalitate, motiv pentru care ea nu va fi dedusă judecății, urmând a fi anulată, ca informă.

Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 1.603 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 26 ianuarie 2011, prin care instanța constituțională a statuat că " neindicarea de către autorul excepției a normei constituționale pentru care consideră că textul legal atacat este neconstituțional constituie un motiv de respingere a excepției, întrucât ea nu constituie o veritabilă excepție de neconstituționalitate, în sensul constituțional al termenului. Această consecință se impune, întrucât jurisdicția constituțională nu se poate substitui părții în privința invocării motivului de neconstituționalitate, pentru că, un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea excepției de neconstituționalitate".

Astfel, Curtea Constituțională a arătat că " în absența indicării vreunui text constituțional încălcat, instanța de judecată ar fi trebuit să fie cea care să califice în final cererea părții ca fiind sau nu o veritabilă excepție de neconstituționalitate în sensul art. 146 lit. d) din Constituție. În lipsa indicării unui text constituțional încălcat, ca cerință minimă, era evident că cererea părții nu putea fi calificată ca fiind o excepție de neconstituționalitate în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar instanța de judecată nu ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituțională, …... ".

Cum în prezenta cauză autorul excepției de neconstituționalitate s-a limitat a reda doar niște norme constituționale (16 alin. (1) și (2), art. 17, art. 20, art. 21, art. 25 alin. (2), art. 31, art. 124, art. 126 alin. (1) din Constituția României), fără a menționa legea sau ordonanța, ori o anumită dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare pretins a fi neconstituțională/e și fără a arătă în ce măsură dispozițiile legale contestate nu corespund cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate nu a fost motivată și, nefiind motivată, instanța nu poate verifica nici legătura cu soluționarea cauzei, neputând, așadar, identifica în mod rezonabil nici o critică de neconstituționalitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, raportat la structura excepției de neconstituționalitate, redată chiar de instanța constituțională, dacă lipsește vreunul din primele două elemente, instanța de judecată este îndrituită să anuleze, ca informă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, urmând a dispune, ca atare.

Trecând la analizarea cererii de recurs, prealabil analizei concrete a criticilor formulate de recurentul - reclamat în prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că eronat recurentul își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 din C. proc. civ. din 1865, în condițiile în care, raportat la data introducerii acțiunii -21.10.2019 - în speță sunt aplicabile dispozițiile Noului C. proc. civ., intrat în vigoare încă din data de 15.02.2013.

Astfel, Înalta Curte subliniază caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, prin intermediul căruia instanța de control judiciar nu poate fi învestită să analizeze temeinicia hotărârii recurate, ci numai legalitatea acesteia.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile(art. 483 alin3 C. proc. civ.)

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, recursul poate fi exercitat doar pentru motivele expres și limitativ reglementate la art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă.

Remarcă Înalta Curte că recurentul - reclamant nu și-a prezentat criticile separat pe fiecare motiv de recurs invocat ci, listând generic, motivele de recurs pe care le consideră aplicabile, a prezentat în bloc criticile formulate împotriva sentinței recurate.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor formulate.

Astfel, într-o primă critică întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 1 din codul vechi de procedură civilă, ce corespunde articolului 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, arătând că nu are certitudinea că judecătorul fondului a fost desemnat prin tragere la sorți, potrivit procedurii.

În ceea ce privește acest motiv de casare amintește instanța de control judiciar că are în vedere ipoteza în care instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Nelegalitatea hotărârii judecătorești, decurgând din alcătuirea nelegală a instanței vizează deficiențele legate de compunerea completului de judecată, în sensul că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Astfel, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie din 2 judecători și 2 asistenți judiciari (art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004). Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Conform aceleiași legi, la Înalta Curte de Casație și Justiție, completele de judecată se compun din trei judecători ai aceleiași secții (art. 31 alin. (1).

Totodată, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale în situația în care completul nu a fost constituit cu toate organele și persoanele cerute de lege (grefier, procuror). Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și atunci când judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere sau de recuzare, niciuna din aceste situații nefiind incidente în prezenta cauză, neexistând nici o dovadă că judecătorul de fond, titularul completului căruia i-a fost repartizat aleatoriu și dosarul de față s-ar fi aflat în vreuna din situațiile de incompatibilitate reglementate de art. 41, 42 din C. proc. civ., sau că a formulat cerere de abținere de la judecata cauzei, ori că împotriva acestuia a fost formulată vreo cerere de recuzare, admise ulterior de o altă instanță.

Această critică a recurentului se încadrează, mai degrabă la pct. 2 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., iar instanța constată netemeinicia acesteia, completul care a pronunțat sentința recurată fiind compus dintr-un singur judecător, corespunzător soluționării cauzei în primă instanță, desemnat aleatoriu, dosarul fiind repartizat acestui complet tot aleatoriu prin sistemul Ecris, completului de judecată nr. 4F, al cărui titular a fost domnul judecător ce a pronunțat hotărârea recurată.

Într-o altă critică recurentul a mai susținut că hotărârea recurată s-a dat cu încălcarea competenței alte instanțe de judecată, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă. În dezvoltarea acestei critici, în esență, recurentul s-a arătat nemulțumit de faptul că instanța nu a analizat și nu a făcut nici o referire la încheierea din data de 14 mai 2012 pronunțată în dosarul nr. x/2012 de către Judecătoria Sectorului 2 secția civilă.

Or, raportat la aceste argumente, Înalta Curte constată că această critică se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează situația când " prin hotărârea data instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurentul necontestând competența Curții de Apel București, secția de contencios administrativ de a analiza și a se pronunța cu privire la contestația formulată împotriva rezoluției inspectorului șef al Inspecției Judiciare și împotriva rezoluției de clasare, în temeiul art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Analizând, astfel, critica recurentului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată netemeinicia acesteia, în considerarea faptului că este atributul instanței de primă juridiscție de a aprecia asupra admisibilității probelor. Sunt avute în vedere dispozițiile art. 264 Cod procedură civilă, conform cărora " 1. Instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor.

Se constată astfel că instanța este suverană în a aprecia, din ansamblul înscrisurilor depuse de părți la dosar, care sunt relevante pentru stabilire situației de fapt, fără a fi obligată să se pronunțe cu privire la fiecare înscris în parte.

Înalta Curte reține în sarcina instanței de judecată, obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă administrate, fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument ori probă administrată în parte, obligație pe care instanța de primă jurisdicție a îndeplinit-o în cauză, motiv pentru care critica recurentului, în sensul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la la încheierea din data de 14 mai 2012 pronunțată în dosarul nr. x/2012 de către Judecătoria Sectorului 2 secția civilă, nu poate fi primită.

În ceea ce privește critica referitoare la necomunicarea întâmpinării formulate de Inspecția Judiciară, care se circumscrie tot ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C .pr.civ, Înalta Curte reține că, deși este confirmată de actele dosarului, nu poate atrage casarea sentinței.

Potrivit textului legal, casarea unor hotărâri se poate cere când instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C .pr.civ.)

Potrivit art. 174 C .pr.civ: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat."

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) C .pr.civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C .pr.civ. este însă condiționată de producerea unei vătămări.

Întrucât necomunicarea întâmpinării nu este o nulitate de ordine publică, ocrotind un interes privat, nu face parte dintre nulitățile necondiționate de existența unei vătămări, prevăzute de art. 176 Cod procedură civilă, nu este prevăzută expres de lege, fiind o nulitate relativă condiționată, astfel că, în această situație reclamantul putea invoca nulitatea doar în condițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., respectiv dacă i s-a adus o vătămare și doar la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond, termen care a fost la data de 15 septembrie 2020, când niciuna dintre părți nu s-a prezentat la dezbateri.

Prin urmare, faptul că întâmpinarea nu a fost comunicată recurentului - reclamant, nu atrage sancțiunea nulității hotărârii recurate, neexistând o dispoziție legală care să reglementeze nulitatea absolută sau necondiționată a hotărârii pentru necomunicarea acesteia.

Înalta Curte areîn vedere și dispozițiile art. 10 din C. proc. civ., ce prevăd că " 1. Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

Cum reclamantul, legal citat pentru termenul de judecată din data de 15 septembrie 2020 nu a invocat la acel termen o nulitate, primul după presupusa neregularitate privind comunicarea întâmpinării, în raport de normele procedurale anterior indicate nu poate invoca direct în recurs o astfel de nulitate, fiind depășit termenul prevăzut de art. 178 alin. (3) lit. c) C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recurentul-reclamant a ales să nu se prezinte la niciunul din termenele de judecată, solicitând judecarea cauzei în lipsă, invocarea direct în recurs a faptului că nu i s-a comunicat întâmpinarea, nu mai este posibilă.

În plus, dat fiind faptul că, prin întâmpinarea depusă, Inspecția Judiciară nu a formulat cereri noi, nu a invocat excepții, desi reală susținerea recurentului, în sensul că nu i-a fost comunicată această întâmpinare, nu poate atrage casarea sentinței, în lipsa invocării și dovedirii vreunei vătămări.

Deopotrivă, nici critica conform căreia hotărârea nu este nici semnată și nici ștampilată de către completul de judecată care a emis-o, nu poate fi reținută, în considerarea faptului că, deși, potrivit dispozițiilor art. 426 alin. (3) C. proc. civ.. hotărârea judecătorească trebuie semnată, sub sancțiunea nulității, de către membrii completului de judecată și de grefier, potrivit art. 426 alin. (6) Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la mapa de hotărâri al instanței. Totodată, potrivit art. 427 Cod procedură civilă, hotărârea se comunică părților doar în copie. Prin urmare, nu constituie o încălcare a niciunei norme de procedură comunicarea hotărârii nesemnate de către judecător și de grefier.

Înalta Curte reține și dispozițiile art. 131 din Hotărâre nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești potrivit cărora:,,(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință.

(8) Grefierul de ședință comunică părților sau, după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de la data la care a fost redactată și semnată.".

Se constată, așadar, că semnăturile judecătorului și grefierului există numai pe hotărârea din dosarul cauzei și pe exemplarul atașat la mapa de hotărâri a instanței, iar exemplarele comunicate părților nu cuprind respectivele semnături, legea neprevăzând obligativitatea existenței acestora.

Instanța va comunica părților întotdeauna numai copii ale hotărârilor (care nu sunt semnate), copii pe care părțile le pot legaliza, la cerere, cu plata taxei de timbru aferente, în condițiile stabilite de Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, respectiv:,,(2) La cerere se pot elibera copii verificate pentru conformitate, care vor purta ștampila instanței pe fiecare filă și se va percepe taxa judiciară de timbru aferentă copiilor legalizate. În acest caz, copiile de pe hotărârile judecătorești sau alte acte emise de instanță vor purta mențiunea "conform cu originalul", iar copiile de pe alte înscrisuri vor purta mențiunea "conform cu înscrisul aflat la dosar". Pentru hotărârile judecătorești nedefinitive sau desființate se menționează acest aspect pe copia eliberată. Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.".

Nefondată este și critica conform căreia instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, greșit încadrată de recurent în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii, în conformitate cu dispozițiile art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. neputând fi reținut nici sub acest aspect.

În consecință, Înalta Curte constată că toate criticile recurentului subsumate motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Nici critica conform căreia instanța de primă jurisdicție și-a depășit atribuțiile judecătorești, încadrabilă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nu se confirmă.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecă­torești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

Ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., cu titlu de exemplu, următoarele situații, în care s-ar putea considera că instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești, respectiv atunci când:

- săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face;

- consfințește cu valoare legală texte abrogate;

- aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare;

- se pronunță pe cale de dispoziții generale;

- iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești;

- refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);

Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus. Faptul că instanța a menținut rezoluția Inspectorului Șef și implicit rezoluția de clasare a sesizării formulate de recurentul - reclamant, nu poate fi interpretat în sensul depășirii atribuțiilor judecătorești.

Este corectă reținerea primei instanțe, în sensul că, în speța de față nu s-a pus în discuție răspunderea disciplinară a magistraților, ci doar verificările prealabile efectuate de instituția pârâtă sub aspectul abaterilor disciplinare invocate de reclamant în cauză, limitele judecății în prezenta cauză oprindu-se la etapa de evaluare a plângerii, respectiv a rezoluțiilor emise de instituția pârâtă, fără a se proceda la o examinare judiciară asupra dosarului care face obiectul plângerii reclamantului, întrucât o asemenea operațiune excedează competențelor de judecată ale instanței de judecată de fond.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu se impune a fi reformată nici din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în considerarea faptului că instanța de fond a prezentat argumentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția pronunțată, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivul de recurs analizat privește situațiile în care instanța de control judiciar nu poate desluși starea de fapt reținută de prima instanță sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluției, din cauza motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii, iar nu situațiile în care instanța citează dispoziții legale, iar ulterior realizează o interpretare a acestora, considerată de partea interesată a fi contradictorie sau insuficient argumentată.

Instanța de fond a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, astfel că au fost respectate cerințele unui proces echitabil. Obligația instanțelor naționale de a își motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Acestea pot fi analizate grupat, iar răspunsul poate fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.

Instanța de fond a respectat atât forma, cât și conținutul pe fond al unei hotărâri judecătorești, în totală concordanță cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul - reclamant fiind nemulțumit de soluția adoptată.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (din 1865), astfel cum a fost menționat de recurentul - reclamant, similar cu motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din Noul C. proc. civ., aplicabil în cauză, astfel cum s-a reținut anterior, Înalta Curte constată că a fost invocat doar formal, recurentul nedezvoltând critici privind încălcarea autorității de lucru judecat de către judecătorul fondului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurent, că instanța de fond a realizat o analiză judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, fiind prezentate argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, motiv pentru care nici criticile recurentului subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot conduce la reformarea hotărârii.

Reține instanța de control judiciar că, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea s