ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 371/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Asupra cauzei penale de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, printre altele, a fost respinsă cererea contestatorului condamnat A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru inițierea unei proceduri de întrebare preliminară.

Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a judecății contestației.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Contestatorul condamnat A., prin avocat, a arătat că, cererile de sesizare a CJUE au fost formulate cu privire la posibilitatea dacă dreptul Uniunii se opune unei legislații sau a unei jurisprudențe naționale care ar permite, practic, înlăturarea beneficiului suspendării sub supravegherea unei pedepse cu închisoarea dispuse de către două instanțe diferite, în situația cazului pendinte și anume în situația în care cea de-a doua instanță care a pronunțat această hotărâre cu suspendarea cunoștea faptul că, la acel moment, inculpatul din acel dosar se afla deja sub termenul de supraveghere pronunțată de o altă instanță anterior, în mod evident. Prin urmare, s-a susținut că se impune și mai mult decât atât, tot în cazul situației pendinte, contestatorul, executase chiar și parțial mandatul stabilit prin prima sentință, context din nou avut la cunoștință de a doua instanță care a pronunțat cea de-a doua hotărâre de condamnare, dispunând din nou suspendarea sub supraveghere, practic cunoștea această instanță, a înțeles să nu revoce și nici să pronunțe o pedeapsă cu executarea, asumându-și această situație de a exista două suspendări sub supraveghere care îl privesc pe contestatorul A..

Cea de-a doua cerere pentru sesizarea Curții Europene de Justiție, se referă, referă la faptul dacă, conform dreptului Uniunii, s-ar opune acest drept, ca atunci când un justițiabil exercită o cerere bazată pe unul dintre drepturile prevăzut de drepturile Uniunii, să nu aibă posibilitatea să atace un posibil refuz împotriva cererii pe care condamnatul o depune, în comparație cu dreptul național, atunci când se întemeiază cereri având la bază drepturile naționale, există tot timpul cale de atac împotriva unui potențial refuz și ne referim în concret chiar și la chestiunea excepției de neconstituționalitate a cărei încheiere de respingere poate fi atacată.

Curtea, a constatat că textele aplicabile în cauză art. 583 C. proc. pen. și art. 595 C. proc. pen., nu ridică îndoieli cu privire la modul de interpretare și aplicare al acestora, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cel puțin una din cele trei cerințe impuse de cauza CILFIT, astfel că nu se impune sesizarea Curții cu întrebările preliminare formulate de către contestator.

Curtea de Justiție a statuat în jurisprudența sa (amintim hotărârea din data de 06 octombrie 1982, S.R.L. CILFIT) care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de cerere, pentru a fi admisibilă, iar instanța națională să poată dispune sesizarea cu o întrebare preliminară. Astfel prin hotărârea mai sus arătată s-a statuat, în sensul că, o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu următoarele excepții:

Curtea de Justiție a mai subliniat faptul ca existența unei astfel de posibilități trebuie sa fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudența din cadrul Comunității. Într-adevăr, dispozițiile art. 267 din Tratat prevăd obligativitatea instanței naționale de a adresa întrebarea preliminară, atunci când, o astfel de întrebare este formulată în fața instanței naționale ale cărei decizii nu pot fi supuse unei căi de atac în dreptul intern (așa cum este cazul speței dedusă judecății, aflată, în calea de atac a contestației în etapa executării). Însă, instanța națională în fața căreia se formulează o astfel de solicitare de sesizare a CJUE, reprezintă un filtru de verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de jurisprudența Curții. Astfel, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a statuat deja că principiul securității juridice - invocat în susținerea cereri de sesizare - face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile comunitare, cât și de statele membre, atunci când acestea își exercită prerogativele conferite de directivele comunitare(Cauza C-381/97, Belgocodex, Culegere 1998, p. I-8153, par. 26,). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa, de exemplu în cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979, importanța respectării principiului securității juridice, considerat ca fiind în mod necesar inerent atât dreptului Convenției, cât și dreptului comunitar. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, acest principiu este consacrat în mod explicit în legătură cu unul dintre drepturile fundamentale reglementate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv dreptul la un proces echitabil. În numeroase cauze împotriva României, de exemplu cauza Brumărescu împotriva României, această instanță a statuat că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție.

Însă în cauză, prin hotărârea pronunțată, respectiv sentința penală nr. 283/D din 08.11.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Bacău, atacată cu calea de atac a contestației, nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri definitive. Prin articolul 583 și art. 585 din C. pen. nu se aduce atingere principiului securității juridice, cum nefondat susține contestatorul, întrucât prin reglementarea celor două instituții, a anulării sau revocării suspendării sub supraveghere a executării unei pedepse, pentru ca apoi să se poată efectua contopirea unor pedepse pentru infracțiuni aflate în stare de concurs sau recidivă, nu se urmărește schimbarea unor hotărâri definitive, nu se aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârii definitive. În acest sens, s-a arătat că în cursul executării unei hotărâri definitive în materie penală pot apărea împrejurări de natură a determina schimbări în modul de executare a acestei hotărâri judecătorești. În categoria acestor împrejurări, care nu aduc atingere autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, respectând și principiul non bis in idem, se înscrie și instituția revocării sau anulării suspendării pedepsei, prev. de art. 583 C. proc. civ. penală, instituție aplicabilă în cauză de față de obiectul sesizării promovate de către Serviciul de Probațiune București. De altfel, așa cum s-a reținut și în deciziile CCR. Prin Decizia nr. 358 din 17 martie 2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2009), raportat la vechiul art. 447 și art. 449 C. proc. pen., s-a arătat că prin instituția anulării/revocării prev. de art. 583 C. proc. pen. sau a modificării pedepselor în faza executării, potrivit art. 585 C. proc. pen., nu se încalcă principiul autorității de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat în materie penală legitimează aspectele referitoare la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, or prin posibilitatea revocării ori anulării unei modalități de executare nu se aduce atingere principiului non bis in idem, astfel că dispozițiile legale criticate nu contravin principiului securității juridice deoarece revocarea sau anularea suspendării - ca și aplicarea ei - nu antamează niciodată aspectele referitoare la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia . Prin urmare, orice modificări ale pedepsei pronunțate sau a modalității de executare - în condițiile stabilite de prevederile legale supuse controlului de constituționalitate, respectiv art. 583 C. proc. pen. și/sau art. 585 C. proc. pen. - sunt specifice fazei de executare și nu sunt menite să reformeze ori să retracteze conținutul unei hotărâri judecătorești definitive. Cu alte cuvinte, instanța - învestită cu o asemenea cerere de anulare/revocarea suspendare și contopire pedepse - nu se pronunță asupra vinovăției ori asupra individualizării pedepsei, ci efectuează un procedeu tehnic de contopire a două sau a mai multor pedepse stabilite prin hotărâri judecătorești definitive. Eventualele schimbări care ar interveni în executarea unor hotărâri judecătorești au ca funcție proprie adaptarea executării lor la situațiile reale care impun o schimbare. Astfel, considerăm că textele de lege criticate sunt în deplină concordanță cu dispozițiile constituționale invocate de către contestator.

Astfel, s-a apreciat că sub aparența unor critici referitoare la ambiguitatea și neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenței CJUE. De aceea, Curtea a constatat că susținerile autorului sesizării nu reprezintă veritabile critici de neconvenționalitate, fiind criticat, în realitate, modul de interpretare și aplicare a normelor de procedură penală - art. 583 și art. 585C. proc. civ. penală - ce reglementează regimul anulării/suspendării suspendării executării pedepsei dispusă prin hotărâri definitive și contopirii pedepselor pentru infracțiuni concurente, prin prisma efectelor principiului securității juridice.

Însă, existența unor probleme de interpretare și aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Așa cum remarca și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de exemplu în cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, 200731, "din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și evident previzibilă."

O cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare, nu pentru a completa sau a interpreta articole din legislația națională. Practic, ce se invocă de către contestator reprezintă chiar motivele de contestație. Ceea ce dorește acesta prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, așa cum ea este formulată, se urmărește practic ca această instanță pe cale de interpretare să emită o hotărâre privitoare la un aspect pe care contestatorul îl consideră ca nefiind reglementat corect în legislația internă, substituindu-se legislativului. Or, acest lucru nu este permis. În acest context, admite că, în sensul dorit de contestator, prin cererea de sesizare practic, se solicită ca Instanța Uniunii Europene să se transgreseze din poziția de interpret al dreptului european în poziția unei instanțe naționale.

Curtea a mai avut în vedere faptul că Competența Curții de Justiție a Uniunii Europene vizează interpretarea dreptului Uniunii sau validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, iar nu interpretarea normelor dreptului național sau examinarea aspectelor de fapt invocate în litigiul principal în care se formulează întrebări cu titlu preliminar. De asemenea asupra cererii de pronunțare a unei decizii preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se poate pronunța numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil în cauză și numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanței naționale pentru a pronunța o hotărâre în cauza cu care este investită, situație care nu este incidentă în speță.

Mai mult decât atât, trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu pot constitui prin însele temeiul unei asemenea sesizări, în lipsa invocării și existența unei alte norme de drept al Uniunii decât cea prevăzut din Carta și care să fie aplicabilă cauzei principale.

În plus, Curtea a apreciat că nu este necesară sesizarea CJUE, având în vedere existența unei jurisprudențe consacrate a instanțelor naționale în materia anulării suspendării executării pedepselor sub supraveghere.

În consecință, s-a apreciat că nu este îndeplinită cerința premisă, instituită de articolul 267, paragraf 1 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, în această situație nefiind vorba despre interpretarea unui act de drept european și nici condiția pertinenței.

Față de soluția de respingere a sesizării CJUE a fost respinsă și cererea de suspendare a judecății contestației formulată de contestatorul condamnat A. împotriva sentinței penale nr. 283/D din 08.11.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Tribunalului Bacău.

Sesizarea privind neconvenționalitate dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Lg. nr. 340/2009 deoarece prev. art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 "restrâng" această cale de atac, recursul nefiindu-i "asigurat și celui căruia i s-a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene."

Conform art. 2 al Legii nr. 340/2009:

... (5) încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă.

Astfel, încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs în condițiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009. Același text de lege este criticat în prezenta cauză cu motivarea că "restrâng" această cale de atac, recursul nefiindu-i "asigurat și celui căruia i s-a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene."

Contrar susținerilor contestatorului, și în concordanță cu paragraful 14 din Decizia CCR nr. 548/2016 s-a apreciat că nu este necesară sesizarea CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prev. art. 35 paragraful (2) din TUE (respinsă), deoarece dispoziția legală internă este clară și previzibilă, sens în care Curtea a constatat că această cale de atac a recursului este circumscrisă exclusiv măsurii suspendării, (aceeași lege prevede la art. 2 alin. (5) că este supusă recursului la instanța superioară, în termen de 72 ore de la pronunțare, încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, suspendare care operează facultativ - în cazul în care este sesizată o instanță ce nu este instanță de ultim grad - și obligatoriu - atunci când instanța ce dispune trimiterea întrebărilor preliminare este una ale cărei hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac) - fără a se referi și la soluția pe care instanța o pronunță în sensul admiterii, respectiv respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Curtea de Apel Bacău a arătat că legiuitorul conferă expres dreptul la recurs numai în cazul în care instanța dispune prin încheiere suspendarea judecății procesului. Textul criticat nu cuprinde nicio dispoziție discriminatorie. Regimul juridic este același atât în cazul în care instanța se pronunță în sensul admiterii, respectiv respingerii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Totodată, textul legal criticat nu contravine nici principiului priorității dreptului comunitar - invocat de către autorul excepției și prev. de art. 148 din Constituție, întrucât, deși soluțiile pronunțate de instanțe cu privire la sesizarea Curții Constituționale a României pentru soluționarea unei excepții de neconstituționalitate ridicate în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt supuse căii de atac a recursului, dacă instanța decide respingerea sesizării și fără legătură cu o eventuală dispoziție privind suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, procedura invocării excepției de neconstituționalitate nu este o acțiune similară solicitării trimiterii preliminare .

Legea nr. 340/2009 - lege specială - deschide calea recursului numai împotriva încheierii prin care prima instanță s-a pronunțat asupra suspendării judecății, concomitent sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce nu prevede în situația admiterii sau respingerii unei cereri de sesizare a CJUE., aceasta fiind opțiunea legiuitorului român. De altfel și în practica judiciară recentă - civilă și penală- s-au dispus soluții de respingere a recursului, ca inadmisibil, instanțele au precizat că nici dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, nici art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dispoziții invocate de unii recurenți ca temei de drept al cererii de recurs, nu justificau admisibilitatea căii de atac exercitate, întrucât dreptul la o instanță nu este absolut, ci statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, având libertate în alegerea mijloacelor proprii, pentru a permite sistemului judiciar să răspundă exigențelor dreptului la un proces echitabil. Concluzionând, considerăm că lipsa unei căi de atac specifice, echivalentă celei din materia contenciosului constituțional, nu încalcă nici principiul echivalenței. Aplicarea prioritară a reglementărilor dreptului Uniunii Europene cu caracter obligatoriu este de necontestat, conform art. 148 din Constituția României. Însă, Curtea a considerat că principiul echivalenței nu impune admisibilitatea unei căi de atac (cum ar fi cea invocată, a recursului în termen de 48 de ore, ce va fi judecat în trei zile), la refuzul de realizare a unei trimiteri preliminare de către o instanță ce este ultimă în grad. Astfel s-a apreciat că instanța națională nu poate ca, în temeiul normelor de drept unional, al principiului echivalenței, să lase neaplicate reglementările interne privind căile de atac, valorificându-și, astfel, competențele de legiuitor negativ față de normele de procedură naționale și aplicând, în același timp, dispozițiile procedurale incidente situațiilor similare. De aceea, s-a considerat că o cale de atac, cum este cea a recursului, reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nu poate fi recunoscută în privința hotărârilor prin care instanțele naționale admit/resping solicitarea de interpelare a CJUE. Altfel spus, nu ne aflăm în prezența unei eventuale omisiuni legislative cu relevanță constituțională care să atragă, potrivit distincțiilor realizate în jurisprudența Curții Constituționale, competența instanței de contencios constituțional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituționalitate, ci a unei opțiuni a legiuitorului ce dă expresie prevederilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Prin încheierea din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023 în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată s-a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 583 și art. 585 din C. proc. pen., și a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, raportat la art. 1 și art. 148 din Constituția României, excepții ridicate de către contestatorul condamnat A., în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curții de Apel Bacău.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în esență, că excepțiile de neconstituționalitate invocate îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv au fost ridicate în fața unei instanțe - în fața Curții de Apel Bacău, de către o parte din proces, respectiv de către contestatorul condamnat A., în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curții de Apel Bacău, prin excepția invocată se pune în discuție constituționalitatea unei dispoziții din C. proc. pen., respectiv art. 583 și 585 din C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, acte normative ce îndeplinesc condiția unui act de reglementare primară, care nu a fost abrogat nici expres și nici tacit, fiind în vigoare la data sesizării instanței, și au legătură cu soluționarea cauzei - având ca obiect anulare beneficiului suspendării sub supraveghere a executării pedepselor, cauză aflată în calea de atac a contestației, dosar în care s-a formulat și o sesizarea a CJUE cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privind conformitatea celor două articole din C. proc. pen. cu dreptul comunitar, sesizare respinsă, fără cale de atac.

Prevederile art. 583 și art. 585 din C. proc. pen., și a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009 nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Aceste prevederi au mai făcut obiectul unor cereri de sesizare a Curții Constituționale, pe textul echivalent din C. pen. 1969 (art. 447 și 449 C. proc. pen.), însă excepțiile de neconstituționalitate invocate au fost respinse.

În ceea ce privește examenul legăturii cu cauza, Curtea - în acord și cu practica judiciară relevantă în materie - a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are asupra soluției ce poate fi pronunțată în speță. În acest sens, Curtea a constatat că aceste prevederi legale au legătură cu soluționarea prezentei cauze, în condițiile în care, obiectul cauzei este reprezentat de sesizarea Serviciului de Probațiune București cu anularea beneficului suspendării sub supraveghere a executării unor pedepse aplicate pentru infracțiuni concurente, fiind astfel aplicabile direct prev. art. 583 și 585 din C. proc. pen.

Împotriva deciziei nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023 și a încheierii din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023 a formulat recurs persoana condamnată A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 07 mai 2024 sub nr. x/2023, acordându-se termen de judecată la data de 15 mai 2024, când reprezentantul Ministerului Public a invocat excepția inadmisibilității căii de atac.

Examinând recursul declarat de persoana condamnată A. prin prisma excepției invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru motivele arătate în continuare:

Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Așadar, revine părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Referitor la procedura de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că este guvernată de prevederile Legii nr. 340/2019 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menționat:

"(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.

(4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene, instanța poate cere, odată cu solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, conform prevederilor alin. (1) și (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgență în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene.

(5) încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă.

(6) În cauzele penale în care instanța a dispus suspendarea cauzei, art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător.

(7) Judecarea cauzei suspendate se reia după comunicarea hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

(8) În cazul în care cauza nu a fost suspendată, instanța poate continua judecata pe alte aspecte decât cele semnalate Curții de Justiție a Comunităților Europene. Instanța nu poate încheia dezbaterile înainte de pronunțarea Curții de Justiție a Comunităților Europene.

(9) În cauza în care s-a solicitat Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar, hotărârea acesteia în ceea ce privește stabilirea validității sau interpretarea dată unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană este obligatorie."

Așadar, din conținutul textului de lege redat mai sus, rezultă că doar încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, iar nu și încheierea prin care se admite ori se respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta deoarece, legiuitorul european a stabilit că instanța națională chemată să dea o rezolvare în cauză este singura abilitată să aprecieze dacă, pentru justa soluționare a speței este sau nu necesară pronunțarea unei hotărâri preliminare care să vizeze interpretarea sau, după caz, validitatea actelor normative ale Uniunii, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene neputând fi realizată direct de procuror sau de părți.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că, în cauză, prin încheierea atacată, printre altele, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de persoana condamnată A., astfel încât Înalta Curte constată că, potrivit textului de lege sus menționat, aceasta nu este supusă niciunei căi de atac.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, legiuitorul a stabilit, în art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, că recursul poate fi promovat doar împotriva încheierii prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății, în ipoteza admiterii cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, situație ce nu se regăsește în speță.

Se constată, așadar, că persoana condamnată A. a formulat recurs împotriva unei hotărâri definitive, învestind Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea unei căi de atac care nu întrunește cerințele textului de lege menționat și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În ceea ce privește recursul formulat de persoana condamnată A. împotriva încheierii prin care a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 583 și art. 585 din C. proc. pen., și a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte reține că, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, "dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Așadar, din interpretarea dispozițiilor legale incidente în cauză rezultă că pot fi atacate cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare la instanța imediat superioară numai hotărârile prin care s-a dispus respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Or, în cauză, prin încheierea din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată s-a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 583 și art. 585 din C. proc. pen., și a dispozițiilor art. 2 alin. (5) din Legea nr. 340/2009, raportat la art. 1 și art. 148 din Constituția României, excepții ridicate de către contestatorul condamnat A., în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curții de Apel Bacău.

De aceea, recursul este inadmisibil având în vedere că pot fi atacate cu recurs doar dispozițiile instanței prin care este respinsă o cerere de sesizare a Curții Constituționale, precum și faptul că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

În consecință, în temeiul art. 2 din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de persoana condamnată A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene din cuprinsul deciziei nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023 și în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, precum și împotriva dispoziției de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cuprinsă în încheierea din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-persoană condamnată, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de persoana condamnată A. împotriva deciziei nr. 18/C din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023 și a încheierii din data de 22 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul-persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-persoană condamnată, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2024.