ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 891/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22.11.2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirii în sumă de 62.330,22 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor autoturismului cu nr. de înmatriculare x în dosarul de daună x deschis de B.. S.A. și a penalităților de întârziere aferente acestui debit, conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017 de la data de 03.03.2019 până la plata integrală a debitului datorat, precum și a cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul litigiu.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâta nu a achitat integral despăgubirea cuvenită persoanei păgubite în dosarul de daună x și nici nu a comunicat motivele respingerii parțiale a cererii de despăgubire, înțelegând să diminueze nejustificat suma acordată cu titlu de despăgubire.

De asemenea, s-a precizat că persoana păgubită a cesionat creanța deținută împotriva debitoarei B.. S.A. către reclamanta A. S.R.L.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 132/2017, Norma ASF 18/2017, Norma ASF 20/2017, art. 1470 din C. civ.

Prin încheierea din 2 februarie 2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a constatat că este competent să soluționeze litigiul, respingând ca neîntemeiată excepția necompetenței sale materiale, invocată de pârâtă.

Prin hotărârea arbitrală nr. 57 din 5 aprilie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Sediul Zonal Târgoviște a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată pin întâmpinare de pârâta B. S.A.; a admis acțiunea reclamantei A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A., pe care a obligat-o să achite reclamantei suma de 62.330,22 RON reprezentând diferența de despăgubire neachitată privind contravaloarea reparațiilor, aferentă dosarului de daună x. Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate raportat la debitul de 76.717,23 RON, de la data de 03.03.2019 până la plata integrală a debitului principal, precum și suma de 5.362,38 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale efectuate de reclamantă privind prezentul litigiu.

Prin cererea înregistrată la 14.06.2022, pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. civ., anularea încheierii din data de 2.02.2022 și a hotărârii arbitrale nr. 57/05.04.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2021 și trimiterea cauzei spre judecată instanței competente să o soluționeze, și anume Judecătoria Sectorului 2 București, conform art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

Totodată, reclamanta a formulat cerere de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 57/05.04.2022 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, arătând că lipsa convenției arbitrale justifică pe deplin acest demers, neputându-se ajunge la punerea în executare a unui titlu executoriu obținut în mod nelegal.

Prin sentința nr. 81 din 7 iulie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis acțiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a anulat încheierea din data de 2.02.2022 și hotărârea arbitrală nr. 57/5.04.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2021 și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 2 București. Totodată, a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale ca rămasă fără obiect și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 7.148 RON, achitată conform recipisei de consemnare nr. x din data de 22.06.2022, emisă de C. S.A. Sucursala Lipscani, către petentă.

Împotriva acestei decizii, la 30 august 2022, reclamanta arbitrală A. S.R.L., prin avocat, a declarat, în termen legal, recurs, solicitând desființarea hotărârii recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea acțiunii în anulare formulată de către intimată.

În motivare, recurenta a susținut incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a susținut că instanța de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei nr. 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel național prin Norma Autorității de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum și dispoziții ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu dorește soluționarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluționarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susținut că sentința este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce atât legiuitorul european, cât și cel național, au prevăzut ca oricare dintre părțile unui litigiu de natura celui de față să poată utiliza un mijloc alternativ de soluționare, care poate fi procedura SAL-FIN sau arbitrajul, într-o situație ca cea de față. Recurgerea la aceste mecanisme materializează dreptul exclusiv de opțiune al reclamantului, fiind indiferent consimțământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidența Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaște dreptul de a apela la metode alternative de soluționare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanțelor judecătorești.

Recurenta a arătat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerința încheierii convenției arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuiește, în viziunea recurentei, convenția arbitrală, stabilind îndrumarea părților spre utilizarea modurilor alternative de soluționare a disputelor.

În susținerea afirmațiilor sale, a citat dispozițiile art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (4), art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, reiterând că arbitrajul permite soluționarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate și costuri reduse, cu efectul degrevării instanțelor judecătorești.

Subsecvent, autoarea recursului a citat și dispozițiile art. 542 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în anumite limite.

Totodată, evocând noțiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. și de "petiție" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susținut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanței statale cu cea a instanței arbitrale.

În continuare, invocând dispozițiile art. 115 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că, sub rezerva încălcării art. 115 alin. (1) din același Cod, într-un litigiu de asigurări, părțile pot sesiza fie instanța statală, fie instanța arbitrală.

Susținând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greșită concluzia că, în lipsa unei convenții arbitrale, instanța arbitrală nu poate soluționa cererea de arbitrare. Citând dispozițiile art. 23 alin. (5) și (6) din Legea nr. 132/2017, care fac referire expres la soluționarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenție sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

Autoarea recursului a arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicției sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică și de dispozițiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forță juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiția arbitrajului din art. 203 al Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului, evocând și art. 11 din Constituția României, care stabilește prioritatea dreptului european față de dreptul național, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei nr. 2009/138/CE, este adjudecată competența tribunalului arbitral în soluționarea petițiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenții și proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secțiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluționarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, în opinia sa, derogă de la forța obligatorie a contractului, sprijinindu-și concluzia pe dispozițiile art. 1270 alin. (2) C. civ.

Referindu-se expres la dispozițiile Legii nr. 132/2017 și ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale și speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluționarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Sintetizându-și susținerile, recurenta a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părțile semnatare, deși au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenție arbitrală încheiată între asigurat și asigurător.

Față de aspectele expuse, recurenta a subliniat că, în cazul litigiilor izvorâte din contractul RCA, lipsa convenției arbitrale în formă scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 alin. (3) din Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce privește arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 alin. (1) C. proc. civ., în care arbitrajul nu este permis.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 28 octombrie 2022, intimata B. S.A., prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus dovezi.

La 16 februarie 2023, recurenta a depus o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a răspunde la trei întrebări preliminare ce privesc interpretarea Directivei nr. 97/2016 referitoare la soluționarea litigiilor din asigurări prin procedura arbitrală.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, precum și cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine menționat faptul că recursul îndreptat împotriva unei sentințe pronunțate în temeiul art. 613 C. proc. civ. rămâne supus exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același act normativ, iar cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

În speță, recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmărește obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârșirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.

Soluționând excepția necompetenței materiale (prin încheierea din 02.02.2022), tribunalul arbitral a reținut că, între părți, nu s-a încheiat o convenție arbitrală în formă scrisă, nefiind, însă, necesară, deoarece în prezenta cauză sunt aplicabile prevederile Normei nr. 18/2017 a A.S.F. privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și a brokerilor de asigurare, care îmbracă forma unei legi speciale ale cărei dispoziții au prioritate față de dispozițiile art. 548 C. proc. civ.

În acest sens, tribunalul arbitral a reținut dispozițiile art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din Normă, precum și faptul că soluționarea litigiului prin arbitraj a fost solicitată de consumator, iar reclamanta este persoană juridică, iar Norma nr. 18/2017 a A.S.F. transpune în legislația internă dispozițiile art. 203 din Directiva 2009/138/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și reasigurare.

Pe cale de consecință, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat a constatat că este competent să soluționeze litigiul, iar prin sentința arbitrală, cererea reclamantei a fost admisă.

Ulterior, învestită fiind cu judecarea acțiunii în anulare, Curtea de Apel Ploiești a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că tribunalul arbitral a soluționat cauza în lipsa unei convenții arbitrale, motiv pentru care a anulat atât încheierea din 02.02.202, cât și hotărârea arbitrală nr. 57/05.04.2022 și a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 2 București.

În esență, prima instanță a reținut că printr-un act normativ cu forța juridică a normei nu se poate deroga de la dispoziții de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, fiind de esența procedurii arbitrale, astfel încât, rezolvarea categoriei de litigii derivate din asigurarea RCA prin intermediul arbitrajului este posibilă doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale.

Procedând, în continuare, la analiza cererii de sesizare a C.J.U.E. pentru a răspunde la trei întrebări preliminare ce privesc interpretarea Directivei nr. 97/2016 referitoare la soluționarea litigiilor din asigurări prin procedura arbitrală, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare cu întrebările preliminare, reținând că prevederile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene instituie obligația instanțelor naționale, care judecă în ultim grad de jurisdicție, să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene numai atunci când apreciază că este necesară o dezlegare asupra unei norme de drept european.

Or, în prezenta cauză, nu este necesară o astfel de dezlegare, deoarece Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului privind distribuția de asigurări (reformare), transpusă în legislația națională prin Legea nr. 236/2018, este inaplicabilă raportului juridic dedus judecății.

Această concluzie se desprinde din dispozițiile art. 1 alin. (1) din Directivă, potrivit cărora directiva stabilește norme privind accesul la activitățile de distribuție de asigurări și reasigurări în Uniune, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) pct. 1 din Directivă, potrivit cărora "distribuție de asigurări" înseamnă orice activitate care constă în consultanță cu privire la contracte de asigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfășurarea altor acțiuni pregătitoare în vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea unor astfel de contracte sau în asistență pentru gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de despăgubiri, inclusiv furnizarea de informații privind unul sau mai multe contracte de asigurare în conformitate cu criteriile selectate de consumatori pe un site web sau prin alte mijloace de comunicare și alcătuirea unui clasament al produselor de asigurare, inclusiv comparații de preț și de produse, sau o reducere la o primă, în cazul în care consumatorul are posibilitatea de a încheia în mod direct sau indirect un contract de asigurare prin utilizarea unui site web sau a altor mijloace de comunicare.

Părțile litigiului nu sunt "intermediari de asigurări" în sensul definit de art. art. 2 alin. (1) pct. 3 din Directivă, care să inițieze sau să desfășoare, în schimbul unei remunerații, activități de distribuție de asigurări.

Litigiul are ca obiect despăgubirea de către asiguratorul RCA a cesionarului persoanei prejudiciate printr-un accident rutier, în temeiul Legii nr. 132/2017.

Așadar, norma de drept european a cărei interpretare se solicită nu este relevantă în cauză.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal, întrucât recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative (lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei).

Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la lipsa necesității convenției arbitrale sunt nefondate.

Instanța supremă constată că cererea de arbitrare a fost inițiată de un profesionist și întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017.

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluționare a petițiilor privind activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, iar nu soluționarea litigiilor derivând din dispozițiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenți este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică și juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislației din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluționarea litigiului prin intermediul entității de soluționare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acționa pe calea instanței de judecată".

Chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 a A.S.F., conducerea executivă a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor asigură participarea la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziții nu derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 și următoarele C. proc. civ.

În altă ordine de idei, deși art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere și la "acordul entității de soluționare a litigiului", litigiul de față nu este plasat în sfera celor care pot fi soluționate de o atare entitate, nici titularul inițial al creanței și nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituția arbitrală ca "entitate de soluționare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, și reține, în acord cu prima instanță că, prin raportare la prevederile O.G. nr. 38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre consumatori și comercianți, care definește în art. 3 alin. (1) lit. a) consumatorul ca fiind "orice persoană fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociații, așa cum sunt definite la art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare" și la art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 a A.S.F. (care face referire la solicitarea făcută de consumator), reclamanta din acțiunea arbitrală nu este consumator, iar în lipsa unei convenții arbitrale, competența de soluționare a litigiului revine instanței judecătorești.

Prin urmare, stabilind că petenții pot apela la "metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu face decât să le semnaleze existența, fără a exonera petenții de obligația respectării condițiilor prevăzute de lege, dacă optează pentru respectiva modalitatea de soluționare a litigiului.

În concluzie, pentru toate considerentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, ca atare.

Referitor la cererea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, raportat la art. 452 și art. 453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat (în sumă de 3570 RON), respectiv raportul emis de D. în data de 27.10.2022, privind plata efectuată de intimata B. S.A., către Cabinetul de Avocat E., aflat la dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei, în sensul obligării recurentei A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3570 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la interpretarea Directivei UE 2016/97, formulată de recurentă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 81 din 7 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3570 RON către intimata B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.