ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1274/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 132/2017, Normelor ASF nr. 18/2017 și nr. 20/2017, art. 1470 C. civ. și art. 541 C. proc. civ.

Prin hotărârea arbitrală nr. 61 din 07 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta la plata sumei de 34.922,20 RON reprezentând contravaloarea reparației autoturismului și a penalităților de întârziere de 0,2%/zi aferente debitului principal în cuantum de 18.296,64 RON.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata sumei de 7.254,65 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Totodată, pârâta a solicitat suspendarea executării hotărârii arbitrale nr. 61 din 07.04.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, în dosarul nr. x/2021.

Prin sentința nr. 122/2022 din 22 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis acțiunea formulată de pârâta B., a fost anulată hotărârea arbitrală atacată și a fost trimisă cauza spre soluționare Judecătoriei Sector 1 Bucuresti.

De asemenea, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 61/07.04.2022, pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2021, ca rămasă fără obiect.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de judecată în mod greșit a reținut incidența motivului de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în condițiile existenței unei dispoziții speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluționarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală.

În aprecierea recurentei Norma A.S.F. nr. 18/2017 reprezintă norma specială, derogatorie de la norma generală, prin care consumatorul poate solicita litigiul în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea de asigurare și reasigurare fără a fi necesară o convenție arbitrală.

Recurenta menționează că în considerarea dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 și art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015 Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept românesc cu cel unional în aria de soluționare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Însă, instanța de judecată prin constatarea lipsei convenției arbitrale nu a aplicat corect dispozițiile Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum), care sunt aplicabile speței în mod direct.

Potrivit recurentei, din coroborarea art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator. Prin urmare, aceasta susține că lipsa convenției arbitrale este complinită de dispozițiile evocate din Norma ASF nr. 18/2017, normă cu caracter special și care derogă de la legea generală.

În continuare, recurenta subliniază că Norma ASF nr. 18/2017 se completează cu prevederile din Legea nr. 132/2017 si Norma ASF nr. 20/2017 privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului, în funcție de statutul juridic al acestuia.

Prin întâmpinarea înregistrată la 20 ianuarie 2023, intimata B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 5 decembrie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 13 februarie 2023, s-a fixat termen de judecată la 16 martie 2023.

Prin încheierea de ședință din 16 martie 2023 s-a încuviințat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de reprezentantul convențional al recurentei și s-a acordat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Înalta Curte subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desființată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluționarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulate în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 și nesoluționate de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluționarea conflictului generat de temporizarea soluționării cererii, în lipsa unei convenții arbitrale.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de judecată în mod greșit a reținut incidența cazului de desființare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în condițiile existenței unei dispoziții speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluționarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj fără a fi necesară o convenție arbitrală.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, întrucât instanța a avut în vedere faptul că arbitrajul, potrivit dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reține și prin Decizia Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidența în cauză a acestui motiv de desființare a hotărârii arbitrale, în absența unei convenții arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicata de recurentă în complinirea lipsei convenției arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menționată se prevede că, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligația conducerii executive a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor de a asigura participarea la procedurile de soluționare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispozițiile art. 7 alin. (3) și (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu instituie o clauză compromisorie de drept. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menționează că în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuși, aceasta nu semnifică și faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acțiunea arbitrală să fie de acord cu soluționarea litigiului de o instanță arbitrală.

În acest sens sunt dispozițiile art. 548 și urm. C. proc. civ., potrivit cărora existența unei convenții arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenții separate este esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței în soluționarea litigiului, iar în situația în care această convenție nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza și desfășura valabil.

Așadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenției arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală și că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis tribunalului arbitral să se considere competent să soluționeze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părți. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situația în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situație similară cu cea dedusă judecății în fața instanței arbitrale, aceasta să poată fi soluționată de arbitraj în lipsa unei convenții arbitrale.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, de esența procedurii arbitrale fiind compromisul părților.

Criticile vizând nerespectarea de către curtea de apel a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum), care este aplicabilă în mod direct, vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile astfel cum au fost calificate sunt nefondate.

Invocarea efectului direct al unei directive a Uniunii Europene este permisă numai în situația netranspunerii sau transpunerii incorecte în dreptul național a actului unional și numai în litigiile ce opun o persoană statului membru; or, litigiul de față este între două persoane, astfel că efectul direct nu poate fi invocat.

Dar mai mult, dispozițiile art. 1 al Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2013, invocate de recurentă, contrazic interpretarea acesteia, întrucât actul normativ unional stabilește, de fapt, posibilitatea soluționării diferendelor prin proceduri de soluționare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, fără însă a aduce atingere legislației naționale care reglementează aceste proceduri.

În aceste condiții, Înalta Curte, astfel cum a expus anterior, a constatat că procedura inițiată de recurentă și finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel, nu este una care să respecte dispozițiile naționale.

În concluzie, se reține că în soluționarea acțiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile".

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 122/2022 din 22 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Având în vedere că nu au fost depuse dovezi privind existența cheltuielilor de judecată, pretinse de intimată, potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea acesteia privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 122/2022 din 22 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.