ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 464/2023
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 464/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 2 martie 2023
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute parțiale a contractului de prestări servicii nr. x/03.04.2017, respectiv a dispozițiilor art. 5.1 lit. m) și a) anexei nr. 4 la acesta. În subsidiar, a solicitat constatarea acelorași dispoziții contractuale ca fiind nescrise.
În drept, s-au invocat dispozițiile C. civ., ale C. proc. civ., H.G. nr. 1256/2011 privind condițiile de funcționare, precum și procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu completările și modificările ulterioare.
Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1134 din 13 aprilie 2018, a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.
Prin sentința civilă nr. 6322 din 19 iunie 2018, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 4231 din 10 octombrie 2018, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.
Prin sentința civilă nr. 1071 din 22 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.
Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1509/2020 din 9 noiembrie 2020, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentința civilă nr. 1071 din 22 aprilie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare.
Prin sentința civilă nr. 793/2021 din 19 martie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea privind pe reclamanta A. S.A. și pe pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate și admiterea cererii introductive astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 1992 din 16 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 793 din 19 martie 2021 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.
La data de 17 martie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1992 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.
A arătat că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât aceasta a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 85 din H.G. nr. 1425/2006, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța de apel a analizat în mod străin de cauză existența unui obiect ilicit al unei clauze/contract, iar nu cauza ilicită a clauzelor contractuale cum a fost dedus judecății prin acțiunea introductivă.
În plus, a menționat că instanța de apel nu a analizat/aplicat și dispozițiile art. 93 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1425/2006, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Cu privire la acest motiv de casare, a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente străine de prezenta cauză.
Autoarea căii de atac a învederat că prin acțiunea introductivă a susținut faptul că prevederile contractuale contestate sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită sub forma fraudei la lege [art. 1236 alin. (2) și art. 1238 din C. civ..], însă instanța de apel a analizat un alt element al contractului, obiectul clauzei/contractului, iar nu cauza:
"nulitatea absolută, ca formă de sancțiune a încălcării unei norme imperative de drept, trebuie (ca orice altă sancțiune civilă) interpretată restrictiv, iar nu extensiv.
Cu atât mai mult este valabilă această aserțiune în cazul invocării unui motiv de nulitate foarte grav, respectiv obiectul ilicit al unei clauze/unui contract. Interpretarea contrară ar permite eludarea unui principiu civil esențial (efectul obligatoriu al contractelor - art. 1270 C. civ.) urmare a unor interpretări extensive, chiar imaginative, a unor clauze contractuale".
În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că se impune casarea deciziei atacate pentru nemotivare și rejudecarea cauzei.
A mai arătat că în motivarea hotărârii, instanța de apel nu a ținut cont de toate dispozițiile legale invocate, printre care dispozițiile art. 93 alin. (2) din H.G. nr. 1425/2006 și dispozițiile art. 88 alin. (1) din Codul muncii.
Astfel, hotărârea recurată este nemotivată și din prisma necorelării dispozițiilor legale aplicabile în cazul unui raport tripartit de muncă care atrage specificitățile acestuia (dispozițiile anterior menționate care sunt de esența dezlegării problemei deduse judecății și nu se regăsesc în raționamentul logico-juridic al instanței de apel).
Atâta timp cât în cuprinsul hotărârii instanței de apel nu se regăsește analiza acestor dispoziții legale, se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru o analiză completă și pentru a fi pronunțată o hotărâre care să respecte toate exigențele în privința motivării.
Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut următoarele:
Instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 85 din H.G. nr. 1425/2006.
A reiterat faptul că în cauză s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor prevederi din contractul de prestări servicii încheiat între reclamantă și pârâta B. S.R.L., pentru cauză ilicită, arătând că obligațiile care în mod imperativ trebuiau stabilite în sarcina B., au fost transferate în sarcina reclamantei (agent de muncă temporară) prin acele clauze contractuale.
Potrivit dispozițiilor legale, obligațiile de efectuare a instructajului salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă, precum și în domeniul comunicării/cercetării accidentelor de muncă și al incidentelor periculoase sunt în sarcina utilizatorului B., iar nu a reclamantei.
În acest sens, art. 85 din H.G. nr. 1425/2006 prevede că:
Instruirea introductiv-generală se face de către:
a) angajatorul care și-a asumat atribuțiile din domeniul securității și sănătății în muncă; sau
b) lucrătorul desemnat; sau
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire și protecție; sau
d) serviciul extern de prevenire și protecție;
Cu privire la aceste dispoziții, instanța de apel a reținut, în mod greșit, în cadrul considerentelor:
"Astfel, cum a observat și Tribunalul, în mod evident, interpretarea strictă a textului de lege nu numai că permite, dar pune în principal în sarcina angajatorului din punct de vedere juridic (în speță reclamanta) instruirea din domeniul securității și sănătății în muncă, acesta fiind primul indicat în enumerarea de la art. 85 din H.G. nr. 1425/2006. Angajatorul nu se poate deroba de această obligație prin invocarea unei culpe proprii (necunoașterea sau incapacitatea de a face o astfel de instruire de calitate) din moment ce, în calitate de profesionist care activează în acest domeniu, este evident că trebuia să aibă capacitatea de a face o astfel de instruire și disponibilitatea, dacă era necesar, să se deplaseze la locul desfășurării activității și să verifice toate aspectele necesare efectuării unui instructaj corect (instalații, utilizarea acestora, amplasarea acestora, utilizarea și amplasarea sistemelor de alarmare și evacuare, etc.)".
Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a aplicat și a interpretat greșit dispozițiile anterior menționate, întrucât nu a avut în vedere specificitatea raportului tripartit de muncă.
Dispozițiile legale au fost instituite în domeniul securității muncii pentru a proteja salariatul, în sensul ca instructajul în domeniul sănătății să fie efectuat de angajator (persoana care cunoaște specificitățile domeniului muncii sale).
Legiuitorul a ales termenul "angajator", din raportul bipartit de muncă (raport angajator-angajat, fiind vorba de un raport direct cu angajatul), cu referire la utilizatorul din cadrul raportului tripartit din speță, respectiv B. (fiind cel care are un raport direct cu angajatul), întrucât trebuia ca instruirea să fie realizată de cel care cunoaște domeniul muncii sale cu toate specificitățile acestuia.
De esență în executarea obligațiilor prevăzute în clauzele contractuale deduse judecății, este persoana care are un raport direct cu angajatul (fie că e angajatorul din raportul bipartit sau utilizatorul din raportul tripartit).
Potrivit dispozițiilor art. 93 alin. (2) din H.G. nr. 1425/2006 (care nu au fost avute în vedere de instanța de apel), instruirea la locul de muncă va cuprinde cel puțin următoarele:
a) informații privind riscurile de accidentare și îmbolnăvire profesională specifice locului de muncă și/sau postului de lucru;
b) prevederile instrucțiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă și/sau postul de lucru;
c) măsuri la nivelul locului de muncă și/sau postului de lucru privind acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor și evacuarea lucrătorilor, precum și în cazul pericolului grav și iminent;
d) prevederi ale reglementărilor de securitate și sănătate în muncă privind activități specifice ale locului de muncă și/sau postului de lucru;
e) demonstrații practice privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfășura și exerciții practice privind utilizarea echipamentului individual de protecție, a mijloacelor de alarmare, intervenție, evacuare și de prim ajutor, aspecte care sunt obligatorii.
În conformitate cu dispozițiile legale și pentru ca acestea să fie respectate, utilizatorul B. (deși terminologic nu poate fi numit angajator) este cel la care s-a referit legiuitorul, fiind cel care are un raport direct cu angajatul (aceasta este însăși rațiunea textului de lege) și care trebuia să efectueze instructajul sau un lucrător desemnat de acesta, fiind cel care cunoaște domeniul muncii sale cu toate specificitățile acestuia.
Prin raportare la dispozițiile redate, rezultă că spiritul legii este în sensul ca instructajul să fie realizat de o persoană avizată în domeniul respectiv, care să cunoască specificitățile locului de muncă.
În situația din speță, utilizatorul este cel care poate efectua instructajul, fiind cel care cunoaște domeniul muncii sale cu toate specificitățile acestuia.
Așadar, este contrar legii să se aprecieze că intră în sarcina reclamantei obligația de a efectua instructajul privind aspecte ce țin strict de utilizator și pe care reclamanta nu le poate cunoaște.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.
Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând că recurenta-reclamantă a indicat, în mod formal, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.
Conform art. 493 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.
Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.
Prin încheierea din 19 ianuarie 2023 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 2 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din contractul de prestări servicii nr. x/03.04.2017 încheiat între reclamanta A. S.A. (în calitate de agent temporar de muncă) și pârâta B. S.R.L. (în calitate de utilizator al serviciilor) având ca obiect "punerea la dispoziție de către agentul de muncă temporară în favoarea utilizatorului de personal calificat și/sau personal necalificat pentru realizarea unor misiuni, sub supravegherea și conducerea acestuia din urmă, în schimbul plății unui comision și a remunerației salariaților temporari la termenul agreat de părți", conform prevederilor art. 2 pct. 2.1.
În ceea ce privește obligațiile părților, art. 5 pct. 5.1. lit. m) din contract prevede că "agentul de muncă temporară se obligă să respecte toate condițiile stabilite în activitatea prestată: (…) m) să efectueze instructajul de securitate și sănătate în muncă".
Art. 10 pct. 10.1.3. din contract are următorul conținut:
"părțile declară și garantează că (…) au citit integral contractul împreună cu toate anexele acestuia, că acestea au făcut obiectul negocierii și că sunt de acord cu toate clauzele astfel stabilite, inclusiv cu cele prevăzute la art. 3, 5, 6 și 7 pe care nu le consideră abuzive sau contravenind dispozițiilor Legii nr. 72/2013 și nici C. civ..".
Anexa 4 la contractul de prestări servicii nr. x/03.04.2017 este reprezentată de "Convenția de securitate și sănătate în muncă și de apărare împotriva incendiilor", convenție în care sunt evidențiate obligațiile părților prin raportare la asigurarea securității și sănătății în muncă, dar și la apărarea împotriva incendiilor .
Reclamanta A. S.A. a invocat nulitatea absolută a prevederilor art. 5 pct. 5.1. lit. m), dar și a anexei 4 la contractul încheiat cu pârâta B. S.R.L., arătând că potrivit dispozițiilor art. 85, respectiv art. 116 din H.G. nr. 1425/2006 obligațiile de efectuare a instructajului salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă, precum și al comunicării/cercetării accidentelor de muncă și al incidentelor periculoase sunt în sarcina utilizatorului. În subsidiar, reclamanta a solicitat constatarea acelorași dispoziții contractuale ca fiind nescrise, conform art. 1255 din C. civ.
În speță, prin hotărârile instanțelor devolutive, a fost validată opinia intimatei.
Prin urmare, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele procesuale anterioare, instanțele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părți.
Recurenta-reclamantă a susținut, în primul rând, faptul că instanța de apel a analizat în mod străin de cauză existența unui obiect ilicit al unei clauze/contract, iar nu cauza ilicită a clauzelor contractuale cum a fost dedus judecății prin acțiunea introductivă.
În plus, a menționat că instanța de apel nu a analizat/aplicat și dispozițiile art. 93 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 1425/2006, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Cu privire la acest motiv de casare, a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente străine de prezenta cauză.
Autoarea căii de atac a învederat că prin acțiunea introductivă a susținut faptul că prevederile contractuale contestate sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită sub forma fraudei la lege [art. 1236 alin. (2) și art. 1238 din C. civ..], însă instanța de apel a analizat un alt element al contractului, obiectul clauzei/contractului.
Această susținere nu este fondată.
Conform prevederilor art. 1235 din C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, iar potrivit art. 1236 C. civ., aceasta trebuie să existe, să fie licită și morală, cauza fiind ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice, respectiv imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act și care, împreună cu consimțământul, formează voința juridică.
Potrivit art. 1225 alin. (1) din C. civ., "obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale" (spre exemplu, vânzarea unui bun în schimbul unui preț plătit în bani în cazul contractului de vânzare), art. 1226 alin. (1) din același cod stipulând că "obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul" (spre exemplu, în materia vânzării, vânzătorul se angajează să transfere dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul să plătească prețul).
Ca cerințe de valabilitate ale obiectului actului juridic civil, art. 1225 alin. (2) din C. civ. prevede că "obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute", iar obiectul obligației trebuie să fie, sub aceeași sancțiune, determinat sau cel puțin determinabil și licit (art. 1226 alin. (2) C. civ.).
Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că nulitatea absolută, ca formă de sancțiune a încălcării unei norme imperative de drept, trebuie (ca orice altă sancțiune civilă) interpretată restrictiv, iar nu extensiv.
Reclamanta A. S.R.L. a invocat un motiv de nulitate foarte grav, respectiv obiectul ilicit al unei clauze/unui contract. Interpretarea contrară ar permite eludarea unui principiu civil esențial (efectul obligatoriu al contractelor - art. 1270 C. civ.) urmare a unor interpretări extensive, chiar imaginative, a unor clauze contractuale.
Curtea de Apel București a observat mai întâi că toate textele de lege invocate (unele direct în apel, cum ar fi art. 101 Codul muncii) vizează eminamente protecția salariatului, angajatului, iar nu protecția unui prestator de servicii (cocontractant persoană juridică) față de beneficiarul serviciului prestat. De aceea, pe lângă faptul că sunt invocate în speță de un netitular al presupusului drept protejat, trebuie observat că rațiunea lor nu este de a stabili un anumit echilibru contractual între prestator și beneficiar, ci a asigura condiții optime, corecte, exercitării dreptului la muncă. Or, o astfel de rațiune a legii nu este în nici un fel încălcată prin obligațiile stipulate de art. 5.1 lit. m) din contractul dintre părți și a anexei nr. 4 la acesta.
În mod evident, interpretarea strictă a textului de lege nu numai că permite, dar pune în principal în sarcina angajatorului din punct de vedere juridic (în speță reclamanta) instruirea din domeniul securității și sănătății în muncă, acesta fiind primul indicat în enumerarea de la art. 85 din H.G. nr. 1425/2006. Angajatorul nu se poate deroba de această obligație prin invocarea unei culpe proprii (necunoașterea/incapacitatea de a face o astfel de instruire de calitate) din moment ce, în calitate de profesionist care activează în acest domeniu, este evident că trebuia să aibă capacitatea de a face o astfel de instruire și disponibilitatea, dacă era necesar, să se deplaseze la locul desfășurării activității și să verifice toate aspectele necesare efectuării unui instructaj corect (instalații, utilizarea acestora, amplasarea acestora, utilizarea și amplasarea sistemelor de alarmare și evacuare, etc.).
De altfel, este evident că apelanta-reclamantă nu a avut, cel puțin inițial, o altă interpretare a obligațiilor sale contractuale și legale; acest aspect rezultă, pe de o parte, din faptul că, deși profesionist în domeniu, nu a înțeles să conteste în nici un fel respectivele obligații contractuale pe perioada negocierilor, iar pe de altă parte (aspect afirmat de partea adversă și necontestat de aceasta) din faptul că nu a trimis fișele de aptitudine și/sau carnetele de instructaj în domeniul sănătății și securității în muncă ale lucrătorilor temporari înainte/cel târziu la data începerii activității de aceștia, pentru ca intimata să poată fi prezumată a fi în culpă cu privire la neîndeplinirea vreunei obligații.
În acest context, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante în sensul că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe argumente străine de natura pricinii.
Și aceasta, întrucât, așa cum reiese din considerentele hotărârii recurate, instanța de prim control judiciar a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, motivarea constituindu-se într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății.
În aceeași măsură, hotărârea relevă o analiză concretă și coroborată a normelor legale incidente, cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța.
Autoarea recursului a mai arătat că, în motivarea hotărârii, instanța de apel nu a ținut cont de toate dispozițiile legale invocate, printre care dispozițiile art. 93 alin. (2) din H.G. nr. 1425/2006 și dispozițiile art. 88 alin. (1) din Codul muncii.
Astfel, în opinia recurentei, hotărârea recurată este nemotivată și din prisma necorelării dispozițiilor legale aplicabile în cazul unui raport tripartit de muncă care atrage specificitățile acestuia (dispozițiile anterior menționate care sunt de esența dezlegării problemei deduse judecății și nu se regăsesc în raționamentul logico-juridic al instanței de apel).
Și această critică este nefondată, urmând a fi înlăturată în condițiile în care, după cum se poate lesne observa din analiza considerentelor deciziei recurate, curtea de apel a realizat o examinare judicioasă și completă a argumentelor de fapt și de drept, ridicate de părțile litigante în legătură cu aspectul sesizat. Susținerea recurentei-reclamante nu este justificată față de împrejurarea că raționamentul logico-juridic al instanței devolutive este explicat adecvat, suficient și reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii în discuție.
Cu privire la incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 85 din H.G. nr. 1425/2006, potrivit cărora "instruirea introductiv-generală se face de către:
a) angajatorul care și-a asumat atribuțiile din domeniul securității și sănătății în muncă; sau
b) lucrătorul desemnat; sau
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire și protecție; sau
d) serviciul extern de prevenire și protecție".
A reiterat faptul că în cauză s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor prevederi din contractul de prestări servicii încheiat între reclamantă și pârâta B. S.R.L., pentru cauză ilicită, arătând că obligațiile care în mod imperativ trebuiau stabilite în sarcina B., au fost transferate în sarcina reclamantei (agent de muncă temporară) prin acele clauze contractuale.
Potrivit dispozițiilor legale, obligațiile de efectuare a instructajului salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă, precum și în domeniul comunicării/cercetării accidentelor de muncă și al incidentelor periculoase sunt în sarcina utilizatorului B., iar nu a reclamantei.
În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.
Înalta Curte constată că, în virtutea contractului legal încheiat între părți, recurenta-reclamantă A. S.R.L. are, în raport cu pârâta B. S.R.L., calitatea de agent de muncă temporară, așa cum este aceasta definită de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (art. 88 alin. (3), iar în raport cu salariații temporari utilizați de pârâtă, societatea reclamantă are calitatea de angajator. În considerarea calității pe care aceasta o are în raport cu salariații temporari, reclamanta este obligată să efectueze instructajul de securitate și sănătate în muncă. Instituția muncii prin agent de muncă temporară, așa cum este aceasta reglementată de legiuitor, nu absolvă agentul de muncă temporară de obligații în domeniul sănătății și securității în muncă, deoarece acesta nu este un simplu interpus între un salariat temporar și un terț cu atribuții de angajator, ci este însuși angajatorul salariatului temporar. Mai mult, având în vedere contractul valabil încheiat între părți, recurenta-reclamantă a consimțit la asumarea obligațiilor prevăzute în Anexa 4 - Convenția de securitate și sănătate în muncă și de apărare împotriva incendiilor - fără a ridica vreo obiecție în acest sens.
Recurenta-reclamantă se află într-o gravă eroare cu privire la atribuirea calității de "angajator", care în speța dedusă judecății, indubitabil aparține acesteia, iar nu pârâtei. Faptul că legiuitorul acordă o oarecare libertate cu privire la multiplele posibilități și/sau entități care pot efectua instruirea introductiv-generală nu înseamnă că legiuitorul instituie în sarcina utilizatorului obligații imperative care absolvă de obligații angajatorul - agent de muncă temporară.
În contractul de prestări servicii nr. x/03.04.2017 părțile au stabilit responsabilitatea securității și sănătății în muncă în sarcina reclamantei, iar prin raportate la dispozițiile art. 1270 din C. civ., contractul are putere de lege între părți, coroborat cu declarația expresă a părților semnatare potrivit căreia toate clauzele contractului au fost negociate și nu sunt considerate abuzive.
Așadar, se poate concluziona că societatea reclamantă și-a asumat în cunoștință de cauză efectuarea completă a instructajului în domeniul sănătății și securității în muncă pentru salariații temporari angajați ai acesteia pe toată perioada derulării contractului individual de muncă al salariaților, independent de locul unde își desfășoară misiunile salariații temporari și independent de persoana utilizatorului.
În consecință, criticile ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii nu invalidează raționamentul instanței de apel privind netemeinicia pretențiilor reclamantei, ci exprimă propria construcție juridică a recurentei-reclamante relativă la obligațiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată.
Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale și a pronunțat decizia în acord cu dispozițiile contractuale.
Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1992 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2023.