Decizia nr. 844/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1357/2022 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 04 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin DGFP Timișoara, S.C. S. S.R.L., T. și U., au solicitat: identificarea în teren a amplasamentului casei situate pe terenul cu nr. top. x, CF nr. x, Timișoara; obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul constând în casă înscrisa sub nr. top. x, CF nr. x, Timișoara și terenul aferent acesteia și pe cale de consecință, ca efect ai acțiunii în revendicare, evacuarea pârâților din imobilul înscris în CF nr. x, Timișoara, nr. top. x; cu cheltuieli de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1357 din 29 noiembrie 2022, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului O.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul O., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timișoara; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timișoara, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâților P., Q., R.; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții: C., D., E., F., G., H., I., J., V., K., L., M., N., P., Q., R., Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, S.C. S. S.R.L., T. și U., având ca obiect revendicare imobiliară; a obligat reclamanții la plata către pârâții F., G. sumei de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocet; a obligat reclamanții la plata către pârâții H. și V. sumei de 3.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat; a obligat reclamanții la plata către pârâții R., P. și Q. sumei de 4500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocet; a luat act de faptul că pârâții M., N. și O. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în apel: Prin decizia civilă nr. 177 din 30 iunie 2023, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1357 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații pârâți C., D., E., F., G., T., U., V., M., N., O., P., Q., R., H., I., J., K., L., Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și S.C. S. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. Timișoara, având ca obiect revendicare imobiliară; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român și O.; a menținut în rest dispozițiile hotărârii primei instanțe; a respins apelul incident formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1357 din 29 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2020; a obligat pe apelanții-reclamanți la cheltuieli de judecată către pârâții intimați F., G. și V. în sumă de 4500 RON; a obligat pe apelanții-reclamanți la cheltuieli de judecată către pârâții R., Q. și P. în sumă de 4.522 RON. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 177 din 30 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs principal reclamanții A. și B.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 13 septembrie 2023, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 25 septembrie 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs principal formulată de reclamanții A. și B. cuprinde mențiunile privind numele, prenumele și domiciliul, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convențional - avocat W. (împuternicire avocațială la dosarul de recurs), recurenții-reclamanți au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru datorează taxa judiciară de timbre în cuantum de 4.171,51 RON. La data de 10 octombrie 2023, prin poștă, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus recurs incident împotriva aceleiași decizii. II.1. Motivele de recurs: II.1.1. Recursul principal declarat de reclamanții A. și B.: Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Sub acest aspect, au menționat prima instanță a încălcat principiul disponibilității părților, în sensul în care a apreciat că pârâții R. și Q. și P. au calitate procesuală pasivă, deși reclamanții au solicitat ca aceștia să fie scoși din cauză, în urma efectuării expertizei, având dreptul de a stabili cadrul procesual, însă instanța de apel a considerat în mod inexplicabil faptul ca apelul formulat în acest sens este nejustificat și că acești pârâți sunt cei care ar fi trebuit să formuleze apel. Nimic mai greșit, pentru că o primă consecință a acestei calități procesuale are consecință directă asupra cheltuielilor de judecată la care au fost obligați să le achite acestor pârâți nu doar în primă instanță, ci și în apel. O a doua încălcare a normelor de drept procesual este cea legată de faptul că în apel nu se pot schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Instanța de apel s-a pronunțat asupra contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți cu societatea X. S.A., analizând identitatea între imobilul din contract și imobilul pretins de reclamanți, ajungând la concluzia, ca și prima instanța, că chestiunea litigioasă vizează o îndreptare a unor erori de înscriere în cartea funciară și nu o comparație de titluri, operațiune specifică acțiunii în revendicare. Or, atât timp cât obiectul cererii de chemare în judecată este acțiune în revendicare, respectiv identificarea imobilului proprietatea reclamanților, conform contractului de vânzare-cumpărare și eliberarea lui din posesia pârâților, instanța de apel nu avea dreptul să analizeze, fără un capăt de cerere în acest sens, valabilitatea vreunei document prezentat în probațiune sau să procedeze la identificarea pe cont propriu, a acestui imobil, neavând competența necesară, astfel că pentru o astfel de identificare era necesară opinia unui specialist topograf, ceea ce s-a și întâmplat. În condițiile în care expertiza topografică, la care nici instanța de fond și nici cea de apel nu fac referire, a identificat imobilul constând în casa înscrisă sub nr. top. x, CF nr. x, Timișoara și terenul aferent acesteia din contractul de vânzare-cumpărare ca fiind cel posedat de către pârâți, fără titlu, deoarece contractele acestora de vânzare-cumpărare vizează un alt imobil, altă CF, instanța de apel nu puteau reține în motivare, în respingerea acțiunii, pe baza proprilor aprecieri, existența unor erori de înscriere în cartea funciară, fără a argumenta în ce constau acestea sau care sunt erorile de măsurare. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., au arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat atașată decizei civile nr. 453R/23.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2006, prin care s-a reținut că nu se poate admite o acțiune în rectificare împotriva unui proprietar înscris în cartea funciară înainte de a se dispune anularea sau constatarea nulității titlului său, iar reclamanții sunt proprietarii înscriși în cartea funciară asupra imobilului revendicat, o altă susținere neputând fi făcută decât dacă ar exista o hotărâre judecătorească care să desființeze actul de dobândire (contractul de vânzare cumpărare), ceea ce nu este cazul în speță. Or, instanța de apel a apreciat că chestiunea litigioasă din cauza pendinte vizează mai degrabă o îndreptare a unor erori de înscriere în cartea funciară și nu o comparație de titluri, operațiune specifică acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, instanța de apel a sugerat că nu acțiunea în revendicare este procedura ce ar trebui urmată în speță, ci mai degrabă procedura îndreptării unei erori de înscriere în cartea funciara, adică rectificarea de carte funciară. Este de remarcat că instanța de apel nu a făcut vreo referire la faptul că o astfel de rectificare a fost deja soluționată printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care s-a arătat ca pentru a se efectua o astfel de rectificare este necesară desființarea actelor în baza cărora acestea s-au făcut. Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale cu privire la voința părților promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată de aceștia. Instanța de apel a încălcat art. 480 vechiul Cod vechi și art. 563 noul C. civ., în sensul în care a stabilit că acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. În timp ce recunoașterea unui drept de proprietate se referă la situația în care acest drept există, el trebuind doar a fi confirmat de către instanță, în baza probelor, stabilirea dreptului de proprietate presupune o obținere/o acordare de către instanță a dreptului de proprietate, ceea ce nu poate fi cazul în speță. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 565 C. civ., perspectivă în raport de care au arătat că sunt proprietarii construcției situate pe terenul proprietatea Statului Român, ambele înscrise în CF nr. x, Timișoara, nr. top. x, aspect ce rezultă din extrasul de carte funciară, reprezentând dovada dreptului de proprietate al reclamanților. Trecând peste acest aspect, instanța de apel a apreciat că prin titlu, se înțelege, în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu tilu gratuit. În speță, titlul este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.12.2004 de către Biroul Notarului Public Y., prin care reclamanții au cumpărat de la societatea X. S.A. dreptul de proprietate asupra construcțiilor componente ale imobilului situat în Timișoara, județul Timiș, înscris în CF nr. x, nr. top. x, compus din casa și curte în suprafață de 559 mp; adresa corectă a imobilului era Timișoara, județul Timiș, în conformitate cu adresa x din 29.07.2001 a Primăriei municipiul Timișoara, Direcția Urbanism, Serviciul Banca de date urbane în care se arată că numărul de conscriere corect și actual al imobilului înscris în CF nr. x (în prezent, prin convertire, CF nr. x), Timișoara, nr. top. x este nr.

În ciuda acestor dovezi (extras de carte funciară și contract de vânzare-cumpărare valabile și necontestate sau deființate de vreo hotărâre judecătorească), instanța de apel a considerat în mod greșit că ar fi de competentă și să decidă dacă există identitate între imobilul pretins de reclamanți și cel avut în vedere de părți la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ținând cont și de principiul nemo dat quod non habet. Astfel, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată), dar și norma de drept material referitoare la modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate în sistem de carte funciară, reprezentând o consecință a încălcării dispozițiilor art. 270 și art. 273 C. proc. civ. referitoare la forța probantă a înscrisurilor autentice și a celor sub semnătura privată, art. 294 C. proc. civ. referitoare la cazurile de respingere de prezentare a înscrisului, art. 301-308 C. proc. civ. referitoare la procedura de verificare a înscrisurilor, precum și a dispozițiilor art. 330-340 C. proc. civ. referitoare la expertiză. Chiar dacă astfel de probe au fost administrate în prezenta cauză, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au ignorat existența acestora, soluționând cauza pe prezumții (nu legale), încălcarea acestor norme de drept procesual ducând la încălcarea normei de drept material prevăzuta de art. 565 C. civ. referitoare la dovada dreptului de proprietate în sistem de carte funciară. Instanța de apel a încălcat art. 555 C. civ., art. 480 vechiul C. civ., inclusiv art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Legii nr. 112/1995, inclusiv art. 1270 C. civ., precum și a aplicat greșit art. 481 vechiul C. civ. Contrar celor reținute de instanța de apel, adresa poștală a imobilul în cauză a fost str. x, iar apoi a fost modificată în str. x (la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare adresa poștală era în str. x, fără ca acesta să fie înscris și în CF, deoarece la acel moment primăria nu înscria automat aceste schimbări ale CF); imobilul pretins de reclamanți și naționalizat de la Z. a fost dat în administrarea operativă a Întreprinderii Județene de Producție Industrială și Prestări Servicii Timiș-IJPIPS, prin decizia nr. 690/29.04.1981, prin care a fost înființată, iar prin procesul-verbal aferent acestei decizii din 12 mai 1981, această societate a primit în inventar, printre alte bunuri, și atelierul de producție, identificat la punctul 2 din secțiunea B din acest proces-verbal ca fiind situat în str. x, Timișoara și înscris în CF nr. x, care în prezent este CF nr. x, Timișoara, nr. Top. x - exact imobilul proprietatea reclamanților. Au arătat că societatea X. S.A. a rezultat ca urmarea a reorganizării întreprinderii Județene de Producție Industrială și Prestări Servicii Timis - IJPIPS (decizia 43/21.05.1991), iar ca anexă la această decizie se încheie procesul-verbal nr. x/14.03.1991, prin care X. preia bunurile IJPIPS, iar în acest proces-verbal se identifică la punctul 43 atelierul de producție din strada x nr.

În consecință, societatea X. S.A. este parte a IJPIPS prin reoganizarea acesteia din urmă și a deținut în administrare operativă, încă din 1981, imobilul situat in str. x, Timișoara și înscris în CF nr. x, care în prezent este CF nr. x. Timișoara, nr. Top. x - imobilul reclamanților. Contrar celor reținute de prima instanță, contractele de vânzare au ca temei juridic Legea nr. 112/1995, întrucât imobilul se afla în proprietatea Statului Român din 1921, pârâții nu dețin legal imobilul în care locuiesc, adică imobilul proprietatea reclamanților, doar plecând de la faptul că imobilul vândut reclamanților nu poate fi cel din CF x, nr. top. x - actual CF x, titlul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare) nu are doar în aparență ca obiect imobilul aflat în proprietatea pârâților, ci dreptul de proprietate al reclamanților vizează imobilul înscris în CF x, nr. top. x - actual CF x. Recurenții-recamanții au solicitat instanței să dea curs și să acorde efecte juridice situației de drept, consfințită prin acte, nicidecum situației de fapt, însă instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 481 C. civ., privându-i astfel de proprietatea lor, fără vreo justă despăgubire, confirmând astfel motivarea primei instanței; pârâții sunt proprietarii imobilului din CF x, iar reclamanții sunt proprietarii imobilul din CF x, expertiza a stabilit că imobilul din CF x se află lângă imobilul proprietatea reclamanților (și ca o stare de fapt sau posesie care nu este consfințită printr-un acte nu da niciun drept de proprietate pârâților asupra imobilului respectiv, din contră), însă prima instanță a omis să facă referire la faptul că acest imobil este ocupat de S. S.R.L. care nu are deține niciun titlu asupra acestui imobil, ci un contract de vânzare-cumpărare încheiat de Primăria Timișoara pentru același imobil pe care în 2000 l-a vândut pârâților. În atare condiții, au considerat că este ilegal ca reclamanții să fie astfel expropriați fără justă despăgubire de proprietatea lor ca urmare a respingerii acestei acțiuni făcând trimitere la art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Drepturilor Omului, al jurisprudența C.E.D.O. sub aspectul definirii conținutul proiecției dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea în cauza Sporrong și Ldnnroth contra Suedia din 23 septembrie 1982) și a noțiunii de bun în sensul Convenției. Reclamanții au răsturnat prezumația potrivit căreia pârâții ar fi proprietarii imobilului revendicat, conform art. 1169 C. civ., prin depunerea la dosar a contractualui de vânzare-cumpărare și extrasului de carte funciară asupra imobilului revendicat. În plus, aceste acte emană de la adevăratul proprietar, întrucât X. S.A. a dobândit acest imobil în baza actelor întocmite încă din 1981 care conțin nr. de CF al imobilului, pe când niciunul din documentele prezentate de către pârâți nu conțin acest număr de carte funciara, ci numere de stradă și contracte de închiriere care nu reprezintă dovezi ale dreptului de proprietate. În literatura de specialitate s-a arătat că în regiunile în care a functionat sistemul de publicitate prin cărți funciare problema dovedirii dreptului de proprietate este simplificată, în sensul că această dovadă se face cu extrasul de carte funciară. Au invocat încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 115/1938, a celor din Legea nr. 7/1996, inclusiv ale art. 878 și art. 876 C. civ., chiar dacă acestea sunt aplicabile doar din 2011 sunt în concordanță cu dispozițiile anterioare aplicabile în speță. În referire la art. 1, art. 17, art. 32-art. 35 din Legea nr. 115/1938, art. 22 (1), art. 23, art. 33 din Legea nr. 7/1996 (în varianta în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților - 08.12.20004) au menționat că un drept de proprietate înscris în CF se prezumă a fi înscris în folosul persoanei pe care s-a înscris dreptul până la proba contrară; atât timp cât acest drept nu a fost radiat, rectificat prin acordul ppărților sau prin hotărâre judecătorească, acest drept rămâne în continuare înscris în CF, act ce care reprezintă dovada acestui drept; rectificarea unei înscrieri/intabulari se poate face doar dacă se cere desființarea titlului în baza căruia s-a făcut înscrierea/intabularea. Or, expertiza topografică efectuată în cauză a indicat care este imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare și care este înscris în CF nr. x (CF vechi x), nr. top. x, compus din casă și curte în suprafață de 559 mp; acest imobil este cel în care locuiesc parte din pârâți, astfel încât în baza acestor probe și cu ignorarea dispozițiilor legale, judecătorul să stabilească lipsa de identitate între imobilul cumpărat de reclamanți și cel din teren, lipsa de identitate nefăcând obiectul cererii, plecând de la destinația imobilului care nu este menționată în niciuna din cele două cărți funciare învecinate și care nu poate avea influența asupra dreptului de proprietate înscris în cartea funciară. Cu privire la aprecierea instanței de apel, în sensul că îndreptarea erorilor de înscriere în cartea funciară reprezintă în realitate o rectificare de carte funciară posibilă doar dacă actele care au stat la baza acestor înscrieri ar fi modificate, la rândul lor, au susținut că nu au nici interesul și nici calitatea să formuleze o atare solicitare cât timp localizarea pârâților în imobilul proprietatea lor este în mod exclusiv culpa Statului Român, prin autoritatea locală, municipiul Timișoara. II.1.2. Recursul incident declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara: Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului incident, modificarea hotărârii atacate și, în rejudecare, constatarea lipsei de citare a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în fața instanțelor de fond și justețea excepțiilor invocate, având drept consecință respingerea acțiunii față de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, reprezentarea Statului Român revenind autorităților locale, invocaând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanța de apel, la fel ca și prima instanță, a făcut o confuzie între Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (D.G.R.F.P. Timișoara), instituție cu personalitate juridică aflată în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu competențe exclusive în ceea ce privește fiscalitatea, conform H.G. nr. 520/2013, și Ministerul Finanțelor, instituție care reprezintă Statul Român în cauzele civile. Așadar, calitate de pârât în cauză o putea avea Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, doar în situația în care Ministerul Finanțelor ar fi acordat un mandat convențional de reprezentare în acest dosar către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara ar fi putut reprezenta Ministerul Finanțelor, însă parte în dosar ar fi fost tot Ministerul Finanțelor, Direcția putând exercita mandatul doar în numele Ministerului Finanțelor și în limitele acordate de această instituție, conform dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Astfel, calitatea procesuală poate avea doar Ministerul Finanțelor și nu mandatarii Ministerului Finanțelor, acest mandat fiind strict limitat la procedurile din fața instanței de judecată într-un anumit dosar, în rest acesta trebuie citat în nume propriu, la sediul său, nu la sediul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, astfel că, în condițiile art. 2009 C. civ., mandatarul îndeplinește mandatul pe seama mandantului, mandatarul neavând obligații proprii din îndeplinirea acestuia Faptul că instanța de apel a constatat lipsa de interes a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara în promovarea apelului incident este consecința faptului că prima instanță s-a pronunțat față de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, fără ca această instituție să fie citată în condițiile C. proc. civ. la sediul său, ci doar prin intermediul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara. Or, de vreme ce pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu a fost citat, era imposibilă emiterea mandatului către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, fiind evident faptul că judecata, atât în primă instanță, cât și în apel s-a desfășurat în lipsa citării unuia dintre pârâți, respectiv a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, sub acest aspect hotărârile instanțelor de fond fiind lovite de nulitate. A mai arătat că instanța de apel a statuat greșit asupra normele legale aplicabile, admițând complet eronat apelul părții față de calitatea procesuală a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A precizat că în speță Statul Român este reprezentat de autoritatea locală și nu de cea națională, instanța ignorând faptul că în speța nu sunt incidente dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., în sensul că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu ca titular de drepturi și obligații, Statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, ci sunt incidente dispozițiile speciale date de Codul administrativ, lipsa calității procesuale pasive a recurentei fiind evidentă, reținerile instanței încalcând în mod flagrant principiul specialia generalibus derogant, respectiv normele Codului administrativ. Așa cum s-a stabilit de prima instanță, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, cât din probatoriul din dosar nu rezultă faptul că bunul imobil indicat în acțiune s-ar fi aflat în proprietatea publică a Statului Român. Având în vedere faptul că în CF nu există mențiunea expresă (derogatoare de la dispozițiile generale) că imobilul ar fi în domeniul public al statului, sunt aplicabile dispozițiile art. 286 alin. (2) și (4) Cod administrativ, iar potrivit Anexei nr. 4 indicată în alin. (4) al acestui articol bunul revendicat nu aparține domeniului public de interes național, ci eventual de interes local, dispoziții ce trebuie coroborate și cu cele ale art. 36 alin. (1) și (2) Legii 18/1991, republicată. Așadar, terenul fiind în proprietatea statului la data apariției Legii nr. 18/1991, în intravilanul localității, este în administrarea autorităților locale, care au vocație la dobândirea în proprietate a terenului în discuție, în condițiile dispozițiilor Legii nr. 18/1991, republicată, în baza cărora atribuirea se făcea pe baza propunerii primăriilor, prin ordinul prefectului, consecința fiind că terenul în discuție se circumscrie domenialității (publice ori private) a unității administrativ teritoriale, care, în speță, este Municipiul Timișoara, prin primar, nicidecum a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor. Prin urmare, terenul în discuție, a trecut ope legis din proprietatea Statului Român în proprietatea unității administrativ-teritoriale, legea fiind un mod originar de dobândire a proprietății. În acest context, corect a apreciat prima instanță faptul că nu se justifică împrocesuarea în calitate de subiect procesual pasiv a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, ci a autorității locale indicate, aceasta fiind în fapt și entitatea care încasează impozitele și taxele aferente imobilului în speță, fiind aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. c) și alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001, cu raportare la prevederile art. 30 alin. (1), art. 36 teza I, art. 40 C. proc. civ., concluziile instanței de apel fiind eronate. A menționat că Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, nu poate emite nici un document sau satisface anumite pretenții ale intimaților care să aibă legătură cu cauza pendinte și nici nu poate îndeplini vreun alt act care să implice nașterea calității procesuale pasive a acestui pârât în prezenta cauză, astfel încât între reclamanții-intimați și Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, nu a luat naștere și nici nu poate lua naștere vreun un raport juridic în condițiile stipulate de dispozițiile art. 36 teza I C. proc. civ. Date fiind cele arătate, se impune și exonerarea Ministerului Finanțelor de la plata oricăror cheltuieli de judecată, acestea putând fi eventual stabilite în sarcina reprezentantului Statului Român, respectiv unitatea administrativ teritorială pe teritoriul căreia se găsește imobilul. II.3. Apărările formulate în cauză: La data de 10 octombrie 2023, prin poștă, în termen legal, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus întâmpinare la recursul principal declarat de recurenții-reclamanți, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, reiterând din argumentele expuse în susținerea recursului incident. La data de 29 noiembrie 2023, în termen legal, intimații-pârâți R., Q. și P. au depus întâmpinare la recursul principal declarat de recurenții-reclamanți, prin care au solicitat să se constate nulitatea recursului, precum și cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat. În susținerea poziției lor procesuale, în referire la situația de fapt, au arătat că prin invocarea normelor de drept material ca fiind încălcate de instanța de apel, în pronunțarea deciziei recurate, și prin trimiterea făcută la aprecierea probelor atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel, recurenții tind la rejudecarea fondului, aspect inadmisibil în fața instanței de recurs. Faptul că instanța procedat la verificarea identității dintre imobilul revendicat de către reclamanți și cel cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nu contravine sub nicio formă cu dispozițiile de drept material aferente dovezii dreptului de proprietate. Pe de altă parte, recurenții au invocat încălcarea unor norme de drept procesual de către instanțele de fond, însă dispozițiile legale evocate se circumscriu unor norme de drept material. La data de 02 noiembrie 2023, prin e-mail, și, respectiv, la data de 03 noiembrie, prin poștă electronică, în termen legal, intimații-pârâți M., N., O., G., T., U. și V. au depus întâmpinări la recursul principal declarat de recurenții-reclamanți, prin care au solicitat, în principal, pe cale de excepție, admiterea excepției nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii deciziei atacate și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 488 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la primul motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că hotărârea nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură impuse sub sancțiunea nulității. Astfel, au menționat că prima instanță a respins în mod corect excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Q., P. și R., iar instanța de apel, raportat la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 C. proc. civ., nu s-a pronunțat asupra acestei chestiuni, întrucât aceștia nu au atacat soluția dată excepției. Referitor la cea de-a doua încălcare a regulilor de procedură, au susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra naturii juridice a contractului menționat câtă vreme analiza raportului juridic s-a realizat în contextul verificării stării de fapt raportată la cea de drept, în strânsă legătură cu obiectul dedus judecății. Pe cale de consecință, nu poate fi vorba de vreo schimbare a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, instanța pronunțându-se în limita obiectului cererii cu care a fost investită. Mai mult, aspectele invocate de către recurenți, nu reprezintă o încălcare a regulilor de procedură stricto sensu, o cercetare a acestor motive impunând o cercetare a fondului cauzei. Nu poate fi reținut nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de către recurenți, respectiv acela că prin hotărârea pronunțată în apel s-a încălcat autoritatea de lucru judecat - motiv de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu pct. 6 cum în mod greșit au arătat recurenții. Ceea ce au invocat recurenții reprezintă puterea de lucru judecat al chestiunii reținute în decizia nr. 453/R/2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, însă faptul că instanța de apel a făcut referire la chestiunea litigioasă din prezenta cauză nu corespunde cu o încălcare a autorității de lucru judecat al unei decizii judecătorești. În soluționarea acestei excepții trebuie analizat efectul negativ al acesteia, de natură să oprească o nouă judecată între aceleași părți, cu același obiect și aceeași cauză. Astfel, identitatea de obiect este prima condiție care trebuie îndeplinită pentru invocarea excepției autorității de lucru judecat. Prin obiect al judecății se înțelege pretenția formulată, folosul urmărit de reclamant precum și dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins. Nu poate fi primit nici motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurenți, cu privire la încălcarea art. 480 vechiul C. civ., respectiv a art. 563 noul C. civ. Din lecturarea deciziei atacate, astfel cum a fost motivată, nu rezultă nicio încălcare a normelor de drept material invocate de către recurenți, în doctrină și jurisprudență existând numeroase definiții date acțiunii în revendicare. Dacă reclamanții au făcut trimitere la definiția care le profită, din punct de vedere literal, aceasta nu înseamnă că aceasta poate fi ridicată la rang de normă de drept material, aleator, iar prin invocarea art. 565 din Noul C. civ. se tinde la rejudecarea fondului, reiterând . Faptul că instanța procedat la verificarea identității dintre imobilul revendicat de către reclamanți și cel cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nu contravine sub nicio formă cu dispozițiile de drept material aferente dovezii dreptului de proprietate. Recurenții au invocat încălcarea unor norme de drept procesual de către instanțele de fond, însă dispozițiile legale evocate se circumscriu unor norme de drept material. Mai mult, trimiterea făcută la aprecierea probelor atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel, denotă cât se poate de clar faptul că recurenții tind la cercetarea cauzei pe fond, aspect inadmisibil în fața instanței de recurs. Prin invocarea încălcării art. 555 C. civ., art. 480 C. civ. vechi, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenței Drepturilor Omului, art. 1270 C. civ., art. 481 vechiul C. civ., recurenții au solicitat o nouă rejudecare a fondului cauzei, exprimându-și nemulțumirea raportat la faptul că instanțele de fond, prin soluțiile date, nu confirmă dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului revendicat. Ceea ce pierd din vedere recurenții este faptul că, prin soluția de respingere a acțiunii în revendicare, pronunțată de prima instanță și menționată în apel, nu se contestă dreptul de proprietate al acestora, ci se constată că există mai mulți proprietari a două bunuri diferite, mai exact două imobile care, datorită erorilor săvârșite în momentul întabulării în cartea funciară, se suprapun în fapt. Argumentul în sensul că soluțiile instanțelor de fond ar echivala cu o expropriere a recurenților, nu se verifică în speță, iar prin conduita procesuală adoptată de către aceștia, prin trimiterea în mod constant la soluția, motivarea, aprecierea probelor date atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel, se urmărește a se obține o nouă judecată asupra fondului, aspect inadmisibil în calea de atac a recursului. Cu privire la încălcarea normei de drept material de către instanța de apel referitoare la drepturile tabulare, astfel după cum relevă recurenții, au menționat că în susținerea acestei teze au fost invocate o serie de texte legale care fac trimitere la dovada dreptului de proprietate în sistemul de carte funciară, însă modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, dat fiind că o atare cenzură este inadmisibilă în actuala reglementare legală a recursului. La data de 20 noiembrie 2023 și, respectiv, la data de 20 decembrie 2023, în termen legal, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinările formulate de intimați-pârâți, solicitând respingerea excepția nulității recursului, deoarece această excepție operează doar în cazul în care în formularea recursului nu sunt prezentate argumente care să nu se încadreze în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul recursului au reiterat susținerile circumscrise motivelor de casare invocate prin cererea de recurs principal. II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 04 iunie 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursurilor la data de 27 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. III.1. În prealabil, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept). Așa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. În fapt, ambele instanțe de fond - prima instanță și cea de apel, apelul fiind devolutiv, de natură a deschide o nouă judecată asupra fondului, în fapt și în drept (art. 476 alin. (1) C. proc. civ.) - au reținut că acțiunea în revendicare promovată de reclamanți nu poate fi admisă, întrucât imobilul asupra căruia aceștia au dobândit dreptul de proprietate, pe de-o parte, și imobilul în care se află apartamentele asupra cărora pârâții au dobândit la rândul lor dreptul de proprietate, pe de altă parte, sunt diferite. Ca atare, s-a constatat, sub aspectul situației de fapt relevante, că pârâții nu ocupă în fapt imobilul aflat în proprietatea reclamanților. Curtea de Apel Timișoara a sintetizat această situație de fapt reținută în următorii termeni: "Spațiul primit de Întreprinderea Județeană de Producție Industrială și Prestări Servicii, transferat apoi către X. S.A. și vândut de aceasta din urmă reclamanților, reprezentând atelier de producție, nu poate fi imobilul ocupat în prezent de pârâți, identificat ca fiind imobilul înscris în CF x (actual x Timișoara), cu nr. top. x, care a avut destinația de locuință atât înainte cât și după naționalizare, fiind închiriat de Statul Român pârâților, fiind deținut în mod legal de aceștia. În consecință, curtea constată că doar în aparență titlul prezentat de reclamanți are în vedere imobilul aflat în posesia pârâților, în realitate însă, întrucât reclamanții nu au putut dobândi un alt imobil decât cel transmis de IJPIPS către X. S.A., dreptul de proprietate al acestora nu poate viza imobilul înscris în CF x (actual x Timișoara), cu nr. top. x. De altfel, în acord cu prima instanță și contrar susținerilor reclamanților apelanți, chestiunea litigioasă din cauza pendinte vizează mai degrabă o îndreptare a unor erori de înscriere în cartea funciară și nu o comparație de titluri, operațiune specifică acțiunii în revendicare." III.2. Prin motivele de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acțiune în revendicare, respectiv identificarea imobilului proprietatea reclamanților, conform contractului de vânzare-cumpărare și eliberarea lui din posesia pârâților, instanța de apel nu avea dreptul să analizeze, fără un capăt de cerere în acest sens, valabilitatea vreunei document prezentat în probațiune sau să procedeze la identificarea pe cont propriu, a acestui imobil, neavând competența necesară, astfel că pentru o astfel de identificare era necesară opinia unui specialist topograf, ceea ce s-a și întâmplat. În condițiile în care expertiza topografică, la care nici instanța de fond și nici cea de apel nu fac referire, a identificat imobilul constând în casa înscrisă sub nr. top. x, CF nr. x, Timișoara și terenul aferent acesteia din contractul de vânzare-cumpărare ca fiind cel posedat de către pârâți, fără titlu, deoarece contractele acestora de vânzare-cumpărare vizează un alt imobil, altă CF, instanța de apel nu puteau reține în motivare, în respingerea acțiunii, pe baza proprilor aprecieri, existența unor erori de înscriere în cartea funciară, fără a argumenta în ce constau acestea sau care sunt erorile de măsurare. Această critică are două componente, prima referindu-se la pretinsa depășire a limitelor învestirii instanței prin aprecierile făcute asupra forței probante a înscrisurilor depuse, respectiv asupra valabilității actelor și faptelor juridice exhibate de părțile dintr-o acțiune în revendicare, iar cea de-a doua se referă la neluarea în seamă a expertizei și la stabilirea eronată a situației de fapt, prin raportare la probe. Prima categorie de critici poate fi subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind însă nefondată. Potrivit art. 563 alin. (1) C. civ. în vigoare, proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. Acțiunea in revendicare este acțiunea prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun individual determinat asupra căruia a pierdut posesia cere instanței să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără drept. Admiterea acțiunii presupune stabilirea, respectiv recunoașterea (cele două sintagme fiind echivalente din punct de vedere funcțional) calității reclamantului de proprietar asupra bunului individual determinat care face obiectul revendicării, dar și stabilirea împrejurării decisive că acel bun (și nu altul) este stăpânit în fapt de către pârât, și aceasta indiferent dacă acesta o face în calitate de posesor ori de detentor precar, respectiv indiferent dacă exhibă sau nu la rândul său un titlu opozabil reclamantului, această chestiune fiind una care privește analiza subsecventă, în drept, a poziției juridice preferabile în litigiu. Recurenții-reclamanți susțin fără temei că instanța nu trebuia să analizeze situația în fapt, respectiv nu trebuia să stabilească imobilul pe care intimații-pârâți îl stăpânesc în fapt și dacă acesta este sau nu identic cu imobilul revendicat. Înalta Curte reține însă dimpotrivă că această analiză este definitorie pentru acțiunea în revendicare și ține de esența acesteia, iar lipsa verificării celor două condiții cumulative enunțate ar fi lipsit de suport legal hotărârea recurată. Ca urmare, instanța care judecă acțiunea în revendicare nu se poate rezuma la o analiză formală a înscrisurilor depuse în probațiune, ci trebuie să le aprecieze potrivit liberei sale convingeri, fiecare probă fiind analizată în parte, dar și prin raportare la ansamblul probator, astfel cum dispune art. 264 C. proc. civ. Mai mult, contrar motivelor de recurs, instanța care soluționează acțiunea în revendicare este în drept să verifice pe cale incidentală în ce măsură titlurile exhibate de părți sunt valabile și eficace, fără să fie necesară formularea unui capăt de cerere distinct în acest sens, de vreme ce C. civ. este limpede în sensul că nulitatea poate fi ridicată și pe cale de excepție, respectiv pe cale de apărare de fond (art. 1.249 C. civ.), iar în ceea ce privește eventualele nulități de ordine publică, acestea trebuie verificate și invocate de instanță chiar și din oficiu (art. 1.247 alin. (3) C. civ.). În consecință, instanțele de fond nu au încălcat regulile de drept material, respectiv procesual aplicabile acțiunii în revendicare atunci când au statuat că, în pofida suprapunerii aparente, scriptice, cele două imobile - cel aflat în proprietatea recurenților, respectiv cel în care se află apartamentele cumpărate de intimați - nu se suprapun. Nu doar că nu s-a încălcat principiul disponibilității, ci dimpotrivă, acest principiu ar fi fost nesocotit în măsura în care instanțele de fond ar fi omis să analizeze dacă imobilul asupra căruia recurenții exhibă un titlu de proprietate este același cu imobilul stăpânit în fapt de pârâți, căci această verificare ține de esența acțiunii în revendicare. În cadrul verificărilor specifice acestei acțiuni, înscrisurile care probează modurile translative de proprietate care alcătuiesc titlul de proprietate al părților, în sensul juridic al termenului, ca și celelalte documentații cadastrale, de carte funciară ori altele asemenea nu au și nici nu pot avea o forță probantă absolută, ci trebuie interpretate coroborat de către instanțele de fond, care sunt suverane în ceea ce privește stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului administrat, cu singura condiție să-și motiveze hotărârea. Or, această condiție este îndeplinită în speță, întrucât decizia recurată răspunde în esență argumentelor esențiale ale părților și explică logic și concentrat maniera în care sunt aplicate în speță condițiile acțiunii în revendicare, ceea ce corespunde în esență exigențelor rezultate din art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește a doua componentă a criticilor evocate, aceasta nu poate fi primită, întrucât reprezintă o realitate o chestiune de netemeinicie, care privește interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, singura care poate face obiectul analizei instanței de recurs, pe temeiul art. 488 C. proc. civ. Cu toate că în cadrul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt invocate texte de lege cu privire la care se susține că ar fi fost încălcate, dezvoltarea criticilor respective relevă că, în fapt, recurenții sunt nemulțumiți cu privire la modul în care au fost interpretate probele administrate în cauză, principala lor nemulțumire referindu-se la împrejurarea că instanța de apel a statuat cu privire la situația de fapt, respectiv cu privire la inexistența unor acte de stăpânire materială exercitate de pârâți asupra imobilului aflat în proprietatea reclamanților. În această privință, Înalta Curte face trimitere la considerentele deja expuse, potrivit cărora judecarea pe fond a acțiunii în revendicare presupune cu necesitate verificarea și, dacă este cazul, recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului, ca și constatarea încălcării acestui drept prin exercitarea unor acte de stăpânire materială asupra respectivului bun de către pârât, acte care nu se întemeiază pe un drept opozabil titularului dreptului de proprietate. Stabilind în fapt în mod suveran că intimații-pârâți nu stăpânesc în fapt imobilul proprietatea reclamanților, instanțele de fond nu au făcut decât să verifice condițiile specifice acțiunii în revendicare și nu au încălcat cu nimic dreptul de proprietate recunoscut reclamanților. Din aceleași rațiuni, nu sunt încălcate dispozițiile art. 478 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a schimbat obiectul și cauza cererii, astfel cum fără temei se pretinde, ci a răspuns criticilor formulate din perspectiva condițiilor specifice acțiunii în revendicare. Dispozițiile art. 478 C. proc. civ., ca de altfel și principiul mai larg al disponibilității părților în procesul civil (art. 9 C. proc. civ.) nu sunt încălcate prin statuarea instanței de apel, care a învederat că numai intimații pârâți R. și AA. ar fi fost în măsură să critice respingerea excepției lipsei calității lor procesuale pasive; recurenții-reclamanți afirmă fără temei că au dreptul de a stabili cadrul procesual, însă acest drept se exercită prin indicarea celor chemați în judecată ca pârâți, prin petiția introductivă, ca și, dacă este cazul, prin renunțarea la judecată față de anumiți pârâți, în condițiile art. 406 C. proc. civ. Reclamanții nu se pot însă desista de acțiune față de anumiți pârâți prin simpla susținere potrivit căreia aceștia nu au calitate procesuală pasivă - în condițiile în care pârâții au fost chemați în judecată și și reclamanții nu s-au desistat în ceea ce-i privește, instanța este îndreptățită și obligată să verifice condiția calității procesuale pasive, indiferent de ceea ce susțin părțile în această privință (art. 36 C. proc. civ.). III.3. Contrar motivelor de recurs, nu sunt cu nimic încălcate prevederile art. 555, 563 C. civ. (ca și prevederile parțial echivalente cuprinse în art. 480-481 C. civ. anterior, respectiv ale