ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, B. și S.C. C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1. anularea mărcii naționale "D." (individuală, combinată) pentru clasele de produse 16 și 35, având număr de depozit x și număr de marcă x în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 84/1998; 2. interzicerea utilizării de către pârâți a mărcii/semnului "D." - x și scoaterea de pe piață a produselor oferite spre vânzare/comercializare sub marca/semnul ce formează obiectul prezentei cereri de anulare, având în vedere încălcarea drepturilor de proprietate industrială aparținând reclamantului; 3. obligarea pârâtului Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci să dispună radierea mărcii "D.", având număr de depozit x și număr marcă x. În drept cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 196 din data de 10 februarie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, B. și S.C. C. S.R.L., a dispus anularea înregistrării mărcii naționale "D." pentru clasele produse/servicii 16 și 35, conform clasificării de la Nisa, având nr. de depozit x și nr. de marcă x, a dispus și radierea mărcii din Registrul OSIM și a interzis pârâtei S.C. C. S.R.L. utilizarea mărcii/semnului "JOHNSOMER’’ în vânzarea/comercializarea produselor. Totodată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului OSIM pe capătul doi de cerere și în consecință a respins capătul de cerere în contradictoriu cu acesta. Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel pârâții B. și C. S.R.L.. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 292A din data de 22 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-pârâți S.C. C. S.R.L. și B., împotriva sentinței civile nr. 196/10.02.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci; a fost respinsă cererea intimatului cu privire la cheltuielile de judecată în apel ca nefondată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 292A din data de 22 februarie 2023, pârâții B. și C. S.R.L. au formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală. Recurenții-pârâți au invocat drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și au considerat că hotărârea instanței de apel este netemeinică, întrucât unele aspecte reținute în considerentele acesteia nu sunt conforme situației de fapt astfel cum aceasta rezultă din înscrisuri și regulile de drept aplicabile, pentru că interpretarea nomelor de drept material nu se aplică situației de fapt așa cum aceasta a fost probată. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a reținut eronat în considerente (pagina 13, paragraful 9) că marca D., ce le aparține, este o marcă individuală, deși din Certificatul de marcă D. nr. x, cu nr. de depozit x, probă relevantă în dosar, reiese că marca este una combinată. Instanța de apel nu a avut în vedere că marca D. este înregistrată și protejată atât pentru clasa Nisa 16, cât și pentru clasa Nisa 35, precum nici faptul că este înregistrată și protejată conform clasificării Viena pentru clasele 27.05.01, 27.05.17, 29.01.04. De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere că marca în discuție este o marcă combinată, care cuprinde atât o parte verbală, cât și o parte alcătuită din elemente figurative, revendicată fiind culoarea albastru și nici că protecția acordată este mai mare decât în cazul mărcilor simple, la fel și verificarea elementelor distinctive. A fost publicată ca atare în BOPI din 19 iunie 2020 și nu a fost formulată nicio opoziție. Au mai susținut că mărcile reclamantului se bucură de o protecție redusă, respectiv sunt înregistrate doar pentru clasa Nisa 16, sunt mărci individuale, sunt mărci verbale, adică doar o denumire scrisă cu caractere standard: E., nefiind protejate în forma prezentată de reclamant. Produsul este superglue și este destinat materialelor plastice, metal, piele, sticlă și ceramică (adică o altă clasă Nisa) și nu bandă adezivă din hârtie și carton. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material reprezentate de art. 6, art. 45 și art. 47 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 84/1998. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că marca lor nu este compusă doar dintr-un singur element verbal similar cu marca reclamantului, ci din mai multe elemente verbale, care îi conferă distinctivitate, iar în plus este și o marcă combinată. În acest sens, jurisprudența a statuat că și în situația în care elementul verbal al unei mărci anterioare este inclus în întregime într-o marcă ulterioară, aceasta poate fi înregistrată, dacă prin elementele adăugate capătă identitate proprie, desprinsă de elementul verbal comun cu al mărcii anterioare, fiind deci distinctive. În ceea ce privește riscul de confuzie, au susținut că nu s-a făcut dovada că ar fi comercializat superglue sub marca E. și dovada efectelor riscului de confuzie și asociere, în condițiile în care produsele purtând mărcile în litigiu ar fi chiar aceleași, întrucât indiferent de ce marcă ar purta, ele sunt identice, ieftine și adresate unui public nespecializat. Instanța de apel a reținut în mod greșit că este lipsit de relevanță faptul că marca pârâților este combinată. Dimpotrivă, cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie. Astfel, potrivit jurisprudenței "o marcă cu un caracter slab distinctiv cum este cea a reclamantului, care nu include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor, nu este notorie pentru produsele pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobișnuite sau originale se bucură de un grad de protecție mai mică decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoașterii pe care o are pe piață. (L.Schuhfabrik, paragraful 20 și 23, Sabel paragraful 24, Canon paragraful 17)". Au mai susținut că marca lor, D., conține numele pârâtului persoană fizică B., iar potrivit art. 45 din Legea nr. 84/1998 "(1) Titularul mărcii nu poate cerere să se interzică unui terț utilizarea în activitatea comercială: a) numele sau adresa terțului, în cazul în care terțul este o persoană fizică." Or, contrar acestor dispoziții legale, instanța de apel a argumentat respingerea motivului raportându-se la impactul vizual, figurativ, ignorând însă că mărcile reclamantului sunt protejate doar verbal. S-a făcut dovada că tatăl pârâtului persoană fizică, F., asociat în C. S.R.L., dar și pârâtul B. sunt primii care au comercializat, încă din anul 2007, produse sub marca E. și D.. Acest aspect rezultă din conosamentele cu care au fost livrate mărfurile (contract de transport/titluri de valoare), declarațiile de producători, facturile fiscale de import începând cu anul 2007. În mod greșit a reținut instanța de apel că dovezile depuse în acest sens în apel nu sunt facturi fiscalizate, ci simple declarații pro causa date de terți în favoarea părții și facturi pro-forma din care rezultă cel mult expedierea unor produse sub marca E. însă pe piața chineză. Greșit au fost aplicate normele de drept material (art. 6 și art. 58 din Legea nr. 84/1998). Înscrisurile depuse în cauză sunt conosamente și facturi fiscale de import în România, comercializarea având loc în România, însoțite de declarațiile producătorilor autorizați ai mărfurilor: societățile G. și H., societăți recunoscute la nivel internațional în domeniul producției de bandă adezivă astfel că cel care a dat notorietatea mărcii și vechimea acesteia pe piață în special pentru produsele care se înscriu în clasa Nisa 16 este pârâtul care comercializează produse sub marca D. încă din anul 2007, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Reclamantul comercializează sub mărcile E. și I. în special superglue, gel adeziv, baloane, elastice, produse pentru care nu are protecție în fapt (nu se înscriu în produsele din Clasa Nisa 16) și pe care societatea pârâtă nu le comercializează. În consecință, în mod greșit a reținut instanța de apel că sunt întrunite condițiile prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data înregistrării mărcii pârâților. Baza raționamentului care duce la respingerea riscului de confuzie este faptul cert al diferenței modalității concrete de comercializare/protecție a produselor: mărcile reclamantului sunt verbale, simple, pe când marca pârâtului este vizuală, combinată. Marca pârâților a întrunit toate condițiile prevăzute de art. 6, motiv pentru care a și fost înregistrată și nici nu s-a formulat vreo opoziție din partea reclamantului sau a societății licențiate în termenul prevăzut de lege. Mărcile în discuție nu sunt mărci similare, iar pe de altă parte nu există risc de confuzie pentru public, întrucât din punct de vedere verbal, auditiv, nu prezintă impact major asupra consumatorului pentru produsele comercializate de către pârâți (banda scotch). S-a mai susținut că este greșită reținerea instanței de apel cu privire la similitudinea produselor comercializate: superglue (comercializat de E. și I.) și bandă adezivă (comercializată de D.). Reclamantul nu a răsturnat prezumția de bună-credință la înregistrarea mărcii pârâților, admisă la înregistrare de OSIM și față de care nu a formulat opoziție, deși cunoștea că folosesc marca D. încă din anul 2007. Instanța de apel nu a ținut cont de adresa din 22.02.2022 și de procesul-verbal încheiat cu ocazia controlului ANAF Antifraudă din luna februarie 2020. Astfel, în mod greșit instanța de fond a considerat că deși marca deținută de pârâtul B., la rubrica culori revendicate din certificatul de înregistrare a mărcii este menționată culoarea albastru, totuși acest aspect nu reprezintă un element suficient de puternic încât să ofere distinctivitate mărcii a cărei anulare se solicită, riscul de confuzie între mărcile aflate în conflict putându-se produce în mintea consumatorului. De asemenea, greșit s-a stabilit ab initio că mărcile E. și I. sunt mărci notorii, întrucât acest aspect nu a fost invocat și cu atât mai puțin dovedit. Notorietatea nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Or, reclamantul nu a dovedit acest aspect și nici tribunalul nu a considerat necesar a se apleca asupra acestei chestiuni. Așa cum rezultă din declarațiile celor doi producători, reclamantul sau societatea licențiată nu sunt cunoscuți ca și comercianți ai acestor produse. Cel care a crescut notorietatea mărcii D. este tocmai apelantul. În ceea ce privește reaua-credință, instanța de apel s-a rezumat a menține constatările instanței de fond și anume că între părți au existat acele facturi care fac dovada raporturilor economice între părți, dar care sunt false, fiind anulate de către organele fiscale. Fără temei în fapt și în drept a interpretat intenția titularului la data depunerii cererii de înregistrare, reținând că pârâtul era distribuitor al produselor reclamantului. Pe de altă parte, cel care a fost de rea-credință la înregistrarea mărcii, raportat la vechimea și notorietatea rezultată din producția și comercializarea de produse sub marca D. de către pârât, a fost chiar reclamantul, care cunoștea la momentul înregistrării mărcilor de către fosta sa soție faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere. Tocmai reclamantul, în urma unui conflict de familie, a acționat cu intenția de a împiedica pe pârât în a mai comercializa și utiliza marca în continuare, întrucât momentul în care, imediat după divorț, în urma dobândirii drepturilor asupra mărcilor, a emis acele facturi pro causa, s-a dezis de societatea J. și a intentat prezenta acțiune în condițiile în care nu a probat situația contrară, respectiv intenția pârâților ca prin înregistrarea mărcii lor să îl împiedice în mod real să utilizeze marca în continuare. Reclamantul nu a probat nici elementul subiectiv al presupusei relei-credințe a pârâților, nedovedind cauzarea vreunui prejudiciu. Având în vedere că au cunoscut că reclamantul comercializează superglue sub marca E., elastic, produse din cauciuc care se referă la alte produse din clasa Nisa 2, recurenții-pârâți au acționat în mod legitim la înregistrarea mărcii combinate pe care o folosesc în mod notoriu în sensul legii de mai bine de 15 ani, fără să fie necesară înregistrarea însoțită de semnul distinctiv K. pentru produsele și serviciile din clasa Nisa 16 și 35, combinată și protejată inclusiv clasificării Viena. Contrar celor reținute de instanța de apel, având în vedere că produc și comercializează în mod curent, continuu, de mai bine de 15 ani produsul bandă de ambalare pentru hârtie și carton BOPP, recurenții-pârâți au susținut că au dovedit că au înregistrat marca colectivă și combinată D. tocmai potrivit modalității concrete de folosire a mărcii în sensul prevăzut de lege și anume acela de a distinge anumite produse și servicii de cele ale altor comercianți. După cum societatea pârâtă poartă denumirea de C., și marca pârâților are în denumire numele K., produsele și serviciile pârâților fiind cunoscute de clienți după acest element de diferențiere, K., care este numele de familie al pârâtului persoană fizică. Faptul relevant, adică existența și folosirea unei mărci anterioare, nu este incident în cauză, întrucât pârâții au dovedit că au folosit primii această marcă. De asemenea, nici presupusa intenție frauduloasă nu a fost dovedită de reclamant. Recurenții-pârâți au indicat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 652/22.03.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă definitiv cererea de anulare a unei mărci, pe aceeași clasă de produs, pentru că nu s-a dovedit elementul subiectiv al relei-credințe la înregistrarea mărcii și nici notorietatea mărcii anterior înregistrate. Notorietatea invocată de reclamant nu este relevantă, întrucât contractele comerciale prezentate nu sunt suficiente și sunt expirate. Recurenții-pârâți au mai susținut că, prin anularea înregistrării mărcii naționale D. și pentru clasa de servicii 35, conform clasificării de la Nisa, și radierea mărcii și pentru clasificările Viena, instanța s-a pronunțat pe un aspect care nici nu a fost solicitat, nici dezbătut și nici probat. Față de cele expuse, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., iar pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamant ca netemeinică și nelegală și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. În probațiune s-a solicitat proba cu înscrisuri. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În combaterea recursului, intimatul-reclamant a susținut, în esență, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că din însăși cuprinsul motivelor de recurs depuse de recurenții-pârâți, reies motivele ce au stat la baza pronunțării deciziei recurate. Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect că în cazul ambelor mărci aflate în conflict, elementul distinctiv și determinant este E.. De asemenea, a susținut că intenția frauduloasă la înregistrarea mărcii a reieșit cel puțin din atitudinea subiectivă a recurentului-pârât care, ulterior notificării prin care se solicita încetarea încălcării drepturilor privitoare la marca I., a solicitat înregistrarea unei denumiri cvasiidentice. Scopul înregistrării este evident, și anume inducerea în confuzie a consumatorului, cu privire la proveniența produselor comercializate sub această denumire. Critica adusă deciziei recurate, potrivit căreia caracterul de notorietate recunoscută mărcilor E. și I. este rezultatul unei activități a recurenților-pârâți, echivalează cu o recunoaștere a comercializării acestor produse și, chiar mai mult, cu o cunoaștere deplină a faptului relevant la momentul depunerii spre înregistrare a denumirii I.. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a învederat că susținerilor părților adverse se raportează la interpretarea probatoriului administrat în cauză, iar nu la norma pretins a fi greșit aplicată. Recurenții-pârâți ar fi trebuit să dovedească modalitatea în care dispozițiile de drept material ar fi fost încălcate ori greșit aplicate de către instanța de apel. Or, simpla mențiune referitoare la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 6, art. 45 și art. 47 din Legea nr. 84/1998 nu poate echivala cu motivarea recursului. Criticile recurenților-pârâți sunt, în fapt, argumente pe fondul cauzei, argumente privind interpretarea unor elemente de probatoriu ori aprecieri subiective cu privire la modalitatea de interpretare a analizei asupra mărcii a cărei anulare a fost solicitată. Or, aceste aspecte nu pot fi analizate de calea recursului. Pentru motivele arătate, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenții-pârâți ca fiind nefondat pentru primul motiv de recurs și nemotivat pentru cel de-al doilea motiv de recurs. În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile incidente din Legea nr. 84/1998. În probatoriu s-a solicitat încuviințarea probelor administrate în fazele procesuale anterioare. În probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri și orice alte probe. Intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci nu a formulat întâmpinare. I.6 Răspunsul la întâmpinare Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant a fost comunicată recurenților-pârâți și intimatului-pârât Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci la data de 01.11.2023 așa cum reiese din dovezile de comunicare aflate la dosar, însă aceștia nu au formulat răspunsuri la întâmpinare. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 31 august 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 noiembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 05 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed. Prin memoriul de recurs, recurenții-pârâți au invocat incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au învederat că instanța de apel a reținut eronat că marca D., ce aparține pârâților, este o marcă individuală, consemnând în cadrul considerentelor de la pagina 13, paragraful 9 din decizia recurată: "în cauză, mărcile în conflict fiind mărcile E. și I., pe de o parte, iar pe altă parte, marca D.. Cu privire la aceste mărci, ambele individuale (apelantul susținând contrar probelor de la dosar că marca sa este colectivă), tribunalul a procedat corect când s-a raportat la percepția consumatorului mediu cu un nivel rezonabil de informare, diligență, prudență, inteligenta și perspicacitate, în legătură cu riscul de confuzie". Au mai susținut recurenții-pârâți că instanța de apel nu a indicat proba la care a făcut referire, precum și că în certificatul de înregistrare a mărcii nr. x, nr. de depozit x eliberat de OSIM (proba relevantă în cauză) pentru marca D., este menționat tipul mărcii "combinată" și "individuală", spre deosebire de celelalte două mărci ale reclamantului unde la tipul mărcii apare "verbală" și "individuală" și doar pentru clasa 16. În continuare, recurenții-pârâți au redat o situație comparativă a mărcilor în discuție. În temeiul dispoziției legale menționate - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Or, prin prisma cazului de casare invocat, nu se reproșează instanței de apel argumente contradictorii ori străine de natura cauzei, lipsa motivării, analiza sumară sau superficială a probatoriului sau a chestiunilor contestate. Prin urmare, în lipsa unor argumente concrete, nu se poate reține niciuna dintre ipotezele acestui text de lege, sens în care acest motiv de recurs nu poate fi primit, urmând a fi respins. Ceea ce urmăresc în realitate recurenții-pârâți prin criticile dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs este reaprecierea de către instanța de recurs a similarității mărcilor în litigiu, finalitate care nu poate fi primită, deoarece ar presupune reevaluarea situației de fapt și a probelor, aspect incompatibil cu prezenta cale de atac a recursului, al cărei caracter extraordinar este rezervat exclusiv evaluării legalității deciziei atacate și confirmă excluderea din controlul judiciar al instanței de recurs a modalității de interpretare a probatoriului administrat. Or, cât timp instanța de apel a dat un răspuns argumentat chestiunilor aduse în discuție de recurenți prin intermediului motivului de recurs analizat, cazul de casare invocat nu este incident. Nefondat este și motivul de recurs încadrat de recurenții-reclamanți în cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 6, art. 45 și art. 47 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 84/1998. Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează faptul că în speță este aplicabilă forma Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice în vigoare la data înregistrării mărcii în discuție (19 iunie 2020), respectiv forma modificată prin O.U.G. nr. 28/2014 aplicabilă de la 08 mai 2014 până la 17 septembrie 2020. Prin urmare, în analiza ce va urma, similar instanțelor fondului, și instanța de recurs va avea în vedere dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) și c), care au conținut identic cu cele indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 56 alin. (1) lit. b) și c). Apreciind asupra motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe prin care s-a dispus anularea înregistrării mărcii naționale D., pentru clasele de produse/servicii 16 și 35, conform clasificării de la Nisa, având nr. de depozit x și nr. de marcă x, marcă înregistrată de pârâtul B., pentru motivele de nulitate prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în litigiu. Dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data înregistrării mărcii, prevăd că "(1) Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută în perioada de protecție a mărcii de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) sau (3); c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință." Motivul de nulitate prevăzut de dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) are în vedere nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) sau 3 din același act normativ, potrivit cărora "(1) O marcă este refuzată la înregistrare sau, după caz, este susceptibilă a fi anulată pentru următoarele motive relative: a) dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele și serviciile pentru care marca este solicitată sau a fost înregistrată sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată; b) dacă, din motive de identitate sau de similitudine în raport cu marca anterioară și din motive de identitate sau similitudine a produselor sau serviciilor pe care cele două mărci le desemnează, se poate crea, în percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu marca anterioară. (...) (3) O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă: a) este identică sau similară în raport cu o marcă anterioară înregistrată în România, sau în Uniunea Europeană, în sensul prevederilor alin. (2), indiferent dacă produsele sau serviciile pentru care aceasta este solicitată sau înregistrată sunt identice, similare sau nu sunt similare cu cele pentru care marca anterioară este înregistrată, atunci când marca anterioară se bucură de un renume în România, sau, în cazul mărcii Uniunii Europene, se bucură de renume în Uniunea Europeană și dacă utilizarea mărcii ulterioare ar duce fără motiv justificat la obținerea unor foloase necuvenite din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau ar aduce atingere acestora; b) există o cerere de înregistrare a unei denumiri de origine sau a unei indicații geografice depusă în conformitate cu legislația națională sau cu legislația Uniunii Europene înainte de data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii sau de data priorității invocate în sprijinul cererii, sub rezerva înregistrării sale ulterioare, iar denumirea de origine sau indicația geografică respectivă conferă persoanei autorizate să o folosească dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare în România; c) există un semn asupra căruia au fost dobândite drepturi anterior datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii și dacă acest semn conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci ulterioare în România; d) înregistrarea acesteia este solicitată de către mandatarul sau reprezentantul titularului mărcii, în nume propriu și fără consimțământul titularului mărcii, cu excepția situației în care mandatarul sau reprezentantul titularului își justifică demersul; e) există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la lit. c) și alin. (2), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială; f) marca poate fi confundată cu o marcă anterioară protejată în străinătate, cu condiția ca, la data depunerii cererii, solicitantul să fi acționat cu rea-credință." Pe de altă parte, motivul de nulitate prevăzut de lit. c) a art. 47 din Legea nr. 84/1998 are în vedere solicitarea cu rea-credință a înregistrării mărcii. Criticile evocate de recurenții-pârâți prin cererea de recurs se referă la ambele motive de nulitate a înregistrării mărcii D., susținându-se, în esență, că marca a întrunit toate condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care a și fost înregistrată, iar reclamantul nu a formulat vreo opoziție în termenul prevăzut de lege. În ceea ce privește condiția similarității, recurenții-pârâți au susținut că mărcile în litigiu nu sunt similare (mărcile reclamantului sunt mărci verbale, simple, individuale), chiar dacă se suprapun parțial (doar pentru a fi aplicate produselor și/sau serviciilor din clasa 16, mărcile reclamantului nefiind protejate pentru produsele și serviciile din clasa Nisa 35). Au mai susținut că nu există risc de confuzie pentru public, întrucât, din punct de vedere verbal, auditiv, mărcile reclamantului nu prezintă impact major asupra consumatorului cu privire la produsele comercializate de către recurenții-pârâți. Înalta Curte observă că analiza instanței de apel referitoare la similaritatea semnelor comparate și la aprecierea riscului de confuzie și de asociere s-a raportat la criteriile și etapele statuate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, similaritatea mărcilor în litigiu fiind analizată în plan vizual, fonetic și conceptual, cu reținerea impresiei globale, de ansamblu și a percepției consumatorului mediu cu un nivel rezonabil de diligență, prudență, informare, inteligență și perspicacitate în legătură cu riscul de confuzie. De principiu, pentru a determina similaritatea între mărci, a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, analiza comparativă impune și interpretarea situației de fapt și a probelor. Cu alte cuvinte, cercetarea similarității semnelor și produselor sau serviciilor, precum și a riscului de confuzie, dacă este cazul, este o operațiune ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului exclusiv prin prisma criteriilor efectiv aplicate de instanța de apel în examinarea comparativă a mărcilor în litigiu și a regulilor de apreciere ce se pot decela din jurisprudență, ori, dacă este cazul prin prisma absenței aplicării unor astfel de criterii, care să contureze o carență a motivării hotărârii. În schimb, rezultatul unei astfel de cercetări desfășurate cu respectarea regulilor de principiu la care ea se poate raporta scapă controlului instanței de recurs, care nu este îndreptățită a realiza o evaluare proprie a similarității, ci numai a cenzura din perspectiva legalității această operațiune. Astfel, Înalta Curte constată că analiza instanței de apel referitoare la similaritatea mărcilor în litigiu comparate a evaluat elementele de asemănare, cu scopul de a determina impresia de ansamblu produsă de fiecare dintre mărci în percepția publicului relevant. O astfel de evaluare corespunde regulilor desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene formată în interpretarea prevederilor din directiva de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, transpusă în Legea nr. 84/1998 prin integrarea unor norme echivalente celor ale directivei. Atare jurisprudență nu poate fi ignorată în interpretarea și aplicarea legii naționale prin care a fost transpusă directiva, în sensul că semnificația dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene unor noțiuni autonome din directivă, dar și din regulamentul mărcii Uniunii Europene, se impune instanței naționale în aplicarea legii la circumstanțele particulare ale speței. Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-591/12 Bimbo, cauza C-193/06 Nestlé, cauza C-251/97 Sabel, cauza C-334/05 Shaker), aprecierea individuală a impresiei de ansamblu produse publicului vizat, în lumina căreia se va proceda la aprecierea riscului de confuzie, ținând cont de toți factorii relevanți din cauză, presupune analiza componentelor care contribuie la această imagine globală a mărcii și a ponderii lor în memoria publicului respectiv, luându-se în considerare elementele distinctive și dominante. Aprecierea similarității se va putea face exclusiv pe baza elementului dominant numai dacă toate celelalte componente ale mărcii sunt neglijabile. Similaritatea mărcilor în conflict nu se realizează prin stabilirea diferențelor dintre semne, ci prin analiza, în cadrul fiecăreia dintre mărcile comparate, a caracterului dominant și distinctiv al elementelor componente, precum și a impactului lor în percepția publicului, cu finalitatea determinării impresiei de ansamblu produse de semnele în cauză în memoria publicului vizat. Compararea mărcilor, în integralitatea lor, se realizează din punct de vedere vizual, fonetic și semantic sau conceptual, luându-se în considerare forma în care acestea au fost protejate. De asemenea, pentru examinarea comparativă, nu este necesar ca mărcile pretins încălcate să fie reproduse într-un mod identic de celălalt semn, dacă impresia de ansamblu produsă în memoria publicului conduce la concluzia similarității semnelor. Or, în situația particulară a cauzei, raportat la aceste aspecte, instanța de apel, asemenea celei de fond, a stabilit că elementul verbal E. este esențial în evaluarea mărcilor în litigiu și este elementul dominant și în cazul mărcii combinate a pârâtului care conține un element figurativ simplu constând în scrierea denumirii D. cu caractere relativ uzuale și cu o culoare uniformă albastru închis, astfel încât riscul de confuzie care se poate naște pentru consumator este unul ridicat. De asemenea, instanța de apel a mai reținut și faptul că elementul verbal E. este comun și poate induce cu ușurință confuzia, fiind vorba în principal despre aceeași clasă de produse Nisa (clasa 16), în care a apreciat produsele ca fiind similare, fără ca legea ori jurisprudența să impună un caracter distinctiv superior al mărcii combinate, așa cum consideră recurenții. În situațiile în care se compară mărci compuse atât din elemente figurative, cât și din elemente verbale, cum este cazul de față, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, acestea din urmă sunt cele distinctive, deoarece consumatorul mediu face referire la un produs mai degrabă prin evocarea denumirii, decât prin descrierea elementului figurativ, pe care îl percepe în mod normal cu rol decorativ. Acest lucru este valabil cu atât mai mult dacă elementul figurativ este plasat într-o poziție mai puțin vizibilă (cauza T 312/03 Wassen International Ltd, par. 37). S-a mai reținut în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene și faptul că riscul de confuzie trebuie înțeles ca fiind riscul ca publicul să creadă că produsele sau serviciile vizate de marca solicitată provin de la aceeași întreprindere sau, dacă este cazul, de la întreprinderi legate economic. Existența unui asemenea risc trebuie apreciată global, ținând seama de toți factorii pertinenți din cauză (cauza C-115/19P, China Construction Bank Corp./EUIPO, paragraf 54; cauza C-766/18P, Foundation for the Protection of the Traditional Cheese of Cyprus named Halloumi/EUIPO, C-766/18 P, EU:C:2020:170, paragrafe 63 și 67, OAPI/Shaker, C-334/05 P, EU:C:2007:333, paragraf 33, Bimbo/OAPI, C-591/12 P, EU:C:2014:305, paragraph 19 și Hansson, C-705/17, EU:C:2019:481, paragraf 40). Se constată că instanța de apel a valorificat în mod corespunzător aceste reguli de analiză și a stabilit că riscul de confuzie este unul ridicat pentru orice consumator mediu tocmai din pricina suprapunerii obiectului protecției (produsele din clasa 16) și a identității elementului verbal principal din mărcile comparate (respectiv elementul E.) indiferent de componenta vizuală. Tot în valorificarea regulilor de analiză mai sus amintite, instanța de apel a reținut și faptul că elementul vizual, figurativ, reprezentat de scrierea numelui D. cu caractere relativ comune și cu o culoare uniformă, albastru închis, nu este de natură să identifice marca pârâtului în mod categoric și să o facă recognoscibilă, ci unicul element principal și esențial rămâne cel verbal, respectiv denumirea E., care este atipică și nedescriptivă pentru produsele din clasa 16, astfel că poate crea o asociere puternică între titularul mărcii și produsele protejate, cu risc de confuzie față de alte produse din aceeași clasă care poartă marca D.. A mai reținut Curtea de apel că plasarea denumirii K. după particula E. reflectă accentul care nu poate să cadă în mod definitoriu pentru recognoscibilitatea mărcii decât asupra acestei menționate particule (E.), iar nu asupra numelui K.. În consecință, considerentele deciziei recurate relevă că instanța de apel s-a raportat la regulile de analiză rezultate din jurisprudența pe care a evocat-o, întrucât a stabilit cu prioritate care este elementul dominant al ambelor semne aflate în conflict (respectiv elementul E.), apreciind și cu privire la marca combinată înregistrată de recurentul-pârât, în cadrul căreia au fost examinate atât componenta verbală, cât și cea figurativă, dar și ansamblul mărcii. Astfel, nu se poate reține că instanța de apel a ignorat criteriile de determinare a similarității semnelor și a riscului de confuzie, incluzând și riscul de asociere, sau că ar fi aplicat criterii greșite, câtă vreme din considerentele deciziei atacate rezultă că acestea au fost valorificate în analiza similarității celor două mărci. De asemenea, nicio nelegalitate nu se identifică legat de analiza similarității produselor și serviciilor, cât timp Curtea de apel a consemnat că între produsele pentru care este protejată marca reclamantului din clasa 16 și produsele pentru care este protejată marca a cărei anulare se cere (din clasa 16 și clasa 35) există similaritate, argumentând inclusiv cu privire la atașarea serviciilor de publicitate întocmai produselor pentru care s-a obținut protecția din clasa 16. Nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material reprezentată de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, întrucât înregistrarea dreptului de marcă a fost solicitată cu bună-credință, pârâtul persoană fizică acționând în mod legitim. Sub acest aspect, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel s-a rezumat a menține constatările instanței de fond, în sensul că între părți au existat raporturi economice. De asemenea, au susținut că cel care a fost de rea-credință la înregistrarea mărcii, raportat la vechimea și notorietatea rezultată din producția și comercializarea de produse sub marca D. de către pârât, este însuși reclamantul, întrucât cunoștea faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere. Au mai învederat că nu este îndeplinită în cauză condiția faptului relevant, întrucât au dovedit că au fost primii care au folosit marca. Înalta Curte reține că, pentru a stabili dacă titularul a dat dovadă de rea-credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate elementele relevante ale cazului individual. În acest sens, în cadrul situației de fapt, instanța de apel a reținut că pârâtul B. a avut cunoștință, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii "D.", că reclamantul este titularul mărcilor E. și I., având în vedere că din probele administrate a reieșit faptul că părțile au desfășurat relații comerciale; de asemenea, a reținut că părțile persoane fizice sunt rude, iar eventuale animozități în cadrul familiei fac credibilă tocmai intenția frauduloasă a pârâtului, care tocmai grație faptului că a cunoscut existența și notorietatea mărcilor reclamantului, a intenționat să și le aproprieze. În aceste circumstanțe de fapt, instanța de apel a concluzionat că pârâții nu au oferit nicio explicație alternativă și credibilă pentru alegerea mărcii cu denumirea D., dovedită fiind deja condiția cunoașterii utilizării mărcii E. de către reclamant și, dat fiind și contextul personal al celor implicați, a considerat că numai intenția frauduloasă poate explica înregistrarea mărcii D., iar faptul că reclamantul nu a formulat opoziție cu privire la marca pârâtului nu reprezintă o dovadă a pasivității celui dintâi și nici a bunei-credințe a celui de al doilea. Astfel, în analiza relei-credințe la înregistrarea unei mărci este necesară stabilirea elementului obiectiv constând în cunoașterea de către titularul cererii de înregistrare a faptului relevant, respectiv a împrejurării utilizării semnului de către un terț, în virtutea căreia a dobândit o anumită cunoaștere pe piață, dar și a elementului subiectiv, constând în intenția neloială a solicitantului înregistrării, întrucât nu este suficientă simpla cunoaștere de către solicitant a utilizării semnului de către un terț la data cererii de înregistrare. Aceste elemente au fost avute în vedere de instanța de apel, care a stabilit cunoașterea dreptului concurent al unei alte persoane și înregistrarea mărcii în scopul fraudulos al blocării utilizării acesteia. Câtă vreme pentru stabilirea relei-credințe la înregistrarea mărcii, instanța de apel a avut în vedere criteriile arătate mai sus, aprecierea elementelor de fapt care au determinat concluzia că în cauză este întrunit atât elementul obiectiv cât și elementul subiectiv al relei-credințe presupune o raportare la circumstanțele factuale ale cauzei, instanța de apel dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Chiar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C 529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG) a recunoscut rolul instanței naționale în aprecierea valorii probatorii a tuturor factorilor relevanți și mai ales în aprecierea lor globală față de circumstanțele cauzei, mărginindu-se la a califica (neexhaustiv) anumite împrejurări de fapt apte a proba una sau alta dintre condițiile necesar a fi îndeplinite pentru a se constata reaua-credință la înregistrare. Astfel, susținerile recurenților-pârâți vizând circumstanțele de fapt ale cauzei, cum ar fi: împrejurarea că reclamantul sau societatea licențiată, așa cum rezultă din declarațiile celor doi producători, nu sunt cunoscuți drept comercianți ai produselor în discuție, cel care a dezvoltat notorietatea mărcii D. fiind tocmai pârâtul; faptul că facturile care fac dovada raporturilor economice dintre părți sunt false, fiind anulate de organele fiscale; împrejurarea că reclamantul, în urma unui conflict de familie, a acționat cu intenția de a-l împiedica pe pârât să mai comercializeze și să mai utilizeze marca în continuare, respectiv a emis facturi pro causa și a intentat prezenta acțiune, deși nu a probat intenția pârâților de a-l împiedica în mod real în a utiliza marca; aspectul că au procedat la înregistrarea mărcii combinate pe care o folosesc în mod notoriu în sensul legii de mai bine de 15 ani, întrucât au avut cunoștință de faptul că reclamantul comercializează superglue sub marca E., elastic, produse din cauciuc care se referă la alte produse din clasa Nisa 2; chestiunea că au dovedit că au înregistrat marca colectivă și combinată D. tocmai pentru a distinge produsele pe care le produc și comercializează în mod curent, continuu de mai bine de 15 ani (produsul bandă de ambalare pentru hârtie și carton BOPP), de cele ale altor comercianți, reprezintă împrejurări de fapt a căror verificare excedează controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs. Astfel, respectivele argumente nu relevă niciun aspect de nelegalitate, recurenții-pârâți expunând circumstanțe de fapt care, în opinia acestora, ar determina excluderea relei lor credințe. Mai mult, aceste aserțiuni expuse în combaterea motivului de nulitate privind reaua-credință la înregistrarea mărcii reprezintă, de fapt, o reluare a argumentelor cu același conținut formulate prin motivele de apel relativ la aspectele de fapt și la probele pe care pârâții și-au întemeiat apărările în cursul procesului în fața instanțelor de fond, chestiuni cărora instanța de apel le-a răspuns argumentat și pertinent. Criticile astfel formulate exprimă doar nemulțumirea față de modul în care instanța a analizat și interpretat materialul probator și elementele de fapt ale litigiului, fără a releva, în concret, modalitatea în care au fost încălcate dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998. Or, verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză pentru instanța de control judiciar, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia. De asemenea, nu poate face obiect de analiză în coordonatele recursului nici susținerea recurenților-pârâți potrivit căreia, cu ocazia anulării mărcii D. și pentru clasa de servicii 35, instanța s-a pronunțat cu privire la un aspect care nu a fost solicitat. Această critică referitoare la depășirea limitelor învestirii de către prima instanță a fondului reprezintă o reiterare a motivului de apel cu același conținut, cu privire la care instanța de apel a dat deja o dezlegare, în sensul că reclamantul a învestit instanța cu o cerere privind anularea în tot a mărcii naționale D. pentru clasele de produse 16 și 35 (principiul disponibilității fiind astfel respectat de tribunal) iar pârâții nu au adus critici concrete în apel cu privire la anularea pentru clasa de produse 35. Or, pentru a putea fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs, critica respectivă ar fi trebuit să vizeze în concret argumentele instanței de apel cu privire la dezlegarea dată acestui motiv de apel. În ceea ce privește susținerea recurenților-pârâți cu privire la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data înregistrării mărcii), Înalta Curte constată că aceste dispoziții legale au fost invocate pentru prima dată direct în această fază procesuală, cu ignorarea astfel a principiului procesual non omisso medio, consacrat inclusiv de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., sens în care nu pot fi primite, opunându-se impedimentul procesual de analiză menționat. În consecință, în aceste circumstanțe, reținând că motivele de recurs invocate de recurenții-pârâți nu justifică casarea deciziei recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat împotriva deciziei nr. 292 A din 22 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.