ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1835/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 28 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut cu garanție imobiliară intervenit între părți, autentificat sub nr. x din data de 22 iulie 2011 de BNP C., D. și Asociații, pentru lipsa cauzei, cauză falsă și cauză ilicită, raportat la dispozițiile art. 966 C. civ. anterior.

În subsidiar, a solicitat să se dispună anularea contractului menționat mai sus, motivat de vicierea consimțământului reclamantei la încheierea lui, prin dol, raportat la art. 953 C. civ. anterior.

Totodată, a mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

La data de 6 iunie 2017, reclamanta a depus cerere completatoare prin care a solicitat să se constate nulitatea absoluta a aceluiași contract, pentru cauză ilicită și fraudă la lege, raportat la dispozițiile art. 966 și art. 968 C. civ. anterior. A solicitat, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., să se aibă în vedere soluția reținută de Curtea de Apel București, secția I penală în decizia penală nr. 1887/A dată în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță, în primul ciclu procesual.

Prin sentința civilă nr. 649 din data de 27 februarie 2018, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. x/22.07.2011 de BNP C., D. și asociații și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 16.493,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 373/A din data de 7 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 649 din data de 27 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., și l-a obligat pe apelantul-pârât la plata sumei de 13.837,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

I.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 711 din data de 11 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 373/A din data de 7 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și sentința primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Ilfov, secția civilă.

I.5. Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin sentința civilă nr. 1672 din data de 9 iunie 2022, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta să plătească pârâtului cheltuieli de judecată constând în taxe judiciare de timbru achitate în apel și recurs, în cuantum total de 11.226 RON, luând act de faptul că pârâtul a solicitat cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat pe cale separată.

I.6. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 996 din data de 20 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1672 din data 9 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât B., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 996A din data de 20 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 28 septembrie 2023 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 3 octombrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin aceeași rezoluție s-a stabilit în sarcină recurentei-reclamante obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 5.513 RON.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2023, a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenta-reclamantă și a dispus reducerea taxei judiciare de timbru de la suma de 5.513 RON la suma de 2.000 RON, eșalonând plata acesteia în 4 rate lunare egale, a câte 500 RON fiecare, ce urmau a fi achitate în data de 15 a fiecărei luni calendaristice, începând cu luna decembrie 2023.

La data de 14.02.2024 recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus la dosarul cauzei dovezile de plată a taxei judiciare de timbru în sumă totală de 2.656 RON .

Prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2024 a fost admis în principiu recursul formulat de recurenta-reclamantă și a fost fixat primul termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării pe fond a căii de atac.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a respins apelul pe care l-a declarat, menținând soluția tribunalului, fără a stărui în aflarea adevărului, astfel cum prevede art. 22 C. proc. civ., prin îndeplinirea rolului său activ.

Sub un prim aspect, a criticat dispoziția instanței de apel de respingere a probei testimoniale, susținând că aceasta nesocotește dispozițiile art. 249-250 și pe cele ale art. 255 raportat la art. 22 C. proc. civ.

Recurenta consideră că respingerea cererii de audiere a martorului, care a putut constata direct activitatea de camătă, i-a încălcat un drept esențial, respectiv acela de a administra o probă relevantă, legată direct de un aspect dedus judecății cu privire la nulitatea contractului.

Legiuitorul, prin art. 22 C. proc. civ., a impus instanței să exercite un control și să aprecieze efectiv, în lumina dispozițiilor legale și a bunelor moravuri, asupra probelor propuse, astfel încât să poată efectua o judecată corectă, respectând principiul unei judecăți echitabile.

Recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel motivat de faptul că a fost pronunțată fără să se cerceteze dacă proba testimonială nu era cumva indispensabilă exercițiului efectiv al dreptului său la o judecată echitabilă în contextul în care respingerea ca neutilă a probei testimoniale poate ridica probleme chiar pe tărâmul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, mai ales când circumstanțele cauzei sunt de așa natură încât nu permit un alt mijloc de probă și o astfel de probă devine singura sursă de informații despre un pretins fapt.

Recurenta-reclamantă susține că respingerea singurei probe care putea demonstra fapta ilicită și fraudarea legii, îi încalcă dreptul la apărare și la un proces echitabil. Natura activității de împrumut cu camătă implică imposibilitatea dovedirii acesteia cu înscrisuri, persoanele care desfășoară o asemenea activitate luându-și toate măsurile de precauție pentru a nu fi identificată activitatea ilicită, iar modul de acționare al acestor persoane face ca la încheierea contractului să nu participe terțe persoane ce ar putea confirma luarea împrumutului cu camătă, contrar legislației ce reglementează dobânda. Persoana care a determinat direct și incontestabil faptul că împrumutul a fost cu camătă, respectiv cu dobândă nelegală, a fost persoana care s-a ocupat parțial de cercetări, singurul motiv pentru care nu a fost aplicată o pedeapsă fiind lipsa incriminării faptei la data săvârșirii acesteia. Lipsa incriminării nu înlătură însă cauza de nulitate a contractului, astfel că în mod injust instanța de apel a respins audierea martorului propus, iar menținerea unui astfel de contract este contrară însuși principiului de înfăptuire a justiției și înlătură încrederea în apărarea reală a drepturilor cetățenilor.

Recurenta consideră că admisibilitatea probei testimoniale cu martorul propus trebuia analizată prin prisma motivelor de apel și a motivelor din cererea de chemare în judecată, raportat și la celelalte probe din dosar, astfel încât să poată fi aflat adevărul. Mărturia unei persoane corelată cu răspunsurile la interogatoriu, înregistrările și actele provenite din dosarul penal ar fi condus la o judecată corectă a cauzei.

Recurenta a arătat că în speță este vorba despre un împrumut cu camătă, suma înscrisă în contract fiind mai mare deoarece includea dobânda. Chiar intimatul-pârât a afirmat deseori că ar mai fi avut nevoie de 100.000 Euro, însă suma de 174.800 Euro, menționată în contract, nu acoperă suma la care se face referire, dacă se ține cont că ar fi trebuit să îi restituie suma de 80.000 Euro lui E..

În realitate, a împrumutat suma de 50.000 Euro de la E. și a fost nevoită să îi restituie suma de 80.000 Euro. Suma avea dobândă de 7% pe lună, urmând ca dobânda pentru 10 luni să fie 30.000 Euro, împrumutul fiind acordat pentru perioada iulie 2011-mai 2012, aspect care reiese din modul de restituire a împrumutului stipulat în contract.

În ceea ce privește împrumutul luat de la intimatul-pârât B., recurenta-reclamantă indică faptul că acesta a fost acordat cu aceeași dobândă de 7%, fiindu-i restituită numitei E. doar suma de 51.400 Euro și nu suma de 80.000 Euro deoarece aceasta a fost restituită mai repede decât termenul prevăzut prin contractual de împrumut. La această sumă s-a adăugat și suma de 100.000 Euro de care avea nevoie recurenta pentru ritual, plus suma necesară taxelor notariale și de publicitate imobiliară.

Raportat la situația de fapt a speței, recurenta a solicitat să se constate că dobânda a fost calculată la suma de 151.400 Euro, la care se adăugau taxele notariale de aproximativ 1.513 Euro; prin adăugarea dobânzii se ajungea la suma de 174.321 Euro, diferența până la suma de 174.800 Euro fiind alte taxele pe care le-a achitat la acea dată, tot la notar, dar care nu rezultă din contractul de împrumut.

Pe tot parcursul cercetărilor dar și pe parcursul prezentului dosar a arătat că dobânda a fost de 7% și a precizat că nu a pus mâna pe bani, presupunând că suma respectivă se afla în pungile ce trebuiau utilizate în ritual.

Concluzionând, recurenta consideră că respingerea probei testimoniale a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor art. 249, 250 și 255 C. proc. civ.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel pentru greșita interpretare a dispozițiilor legale aplicabile, respectiv a art. 1576 C. civ. vechi, motivat de faptul că din administrarea probelor nu a rezultat remiterea sumei înscrise în contract.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 1576 din vechiul C. civ. și ale art. 5 din O.G. nr. 9/2000, potrivit cărora "în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.", recurenta a arătat că din calculul anterior prezentat rezultă că dobânda depășea dobânda prevăzută de O.G. nr. 9/2000, acesta fiind motivul pentru care contractul a fost încheiat pe o sumă ce cuprindea dobânda, asigurându-se în acest fel și achitarea datoriei către F., concubinul lui G..

Recurenta-reclamantă susține că din înscrisurile depuse la dosar se poate observa că intimatul-pârât avea datorii către F., concubinul lui G., astfel că, în realitate, intimatul-pârât era ajutat să își plătească datoria către F. prin inserarea unei sume mai mari în contract, ceea ce îi permitea să facă rost de bani fără a acorda în realitate un împrumut.

Instanța de apel a reținut în mod eronat că ar fi fost remisă integral suma de bani înscrisă în contract deoarece în cazul încheierii contractului a cărui anulare o solicită nu s-a procedat la fel ca în cazul primului contract când suma de bani a fost împachetată în pungi de plastic și aruncată în lac. Recurenta susține că soluția instanței de apel nu se sprijină pe niciun mijloc de probă, nici măcar pe declarația martorului propus de intimatul-pârât, H., care nu a afirmat niciodată că recurenta a primit respectiva sumă de bani.

Or, atât timp cât nu se poate afirma că a fost remisă exact suma înscrisă în contract iar în cauză există indicii că a fost un împrumut cu camătă, încheiat cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, deși s-a simulat un contract legal, poate fi reținută frauda la lege, împrumutul contractat fiind o modalitate de eludare a dispozițiilor imperative din materia obligațiilor civile privitoare la plată.

Fraudarea legii este unul din scopurile pentru care este utilizată simulația, în speță simularea împrumutului sumei de 174.800 Euro, doctrina statuând că, în acest caz, simulația este sancționată cu nulitatea absolută.

Intimatul-pârât nu a putut face dovada că deținea suma de bani ce ar fi fost acordată recurentei cu titlu de împrumut astfel că, în lipsa unei dovezi, este discutabilă afirmația martorului audiat, mai ales că, din probatoriul administrat în dosarul penal, reiese contrariul celor afirmate de acesta. Totodată, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că intimatul pârât avea o datorie la F., concubinul lui G., rezultând o legătură strânsă între aceștia și intimatul pârât, anterioară încheierii contractului a cărui anulare se solicită.

Prin cea de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă critică hotărârea instanței de apel pentru interpretarea greșită a dispozițiilor art. 966 C. civ., precum și a celor ale art. 953 din vechiul C. civ.

În susținerea acestui motiv, recurenta arată că, deși clauzele contractuale s-au format aparent prin consimțământul părților, au fost fondate pe o cauză falsă, iar, în acord cu prevederile art. 966 C. civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă nu poate avea niciun efect.

Vicierea consimțământului atrage sancțiunea nulității contractului; pentru constatarea acestei vicieri instanța trebuia să analizeze și să țină cont de toate probele administrate în dosar, chiar dacă dovezile proveneau din dosarul penal, acele probe putând fi valorificate de instanța civilă, câtă vreme au fost câștigate în dosarul penal și au fost obținute cu respectarea principiului loialității administrării probelor, principiu prevăzut de art. 101 C. proc. pen.

Probele sunt obținute legal în dosarul penal, iar acestea, prin natura lor, nu pot fi readministrate de către instanța civilă, respectiv transcrierea convorbirilor telefonice și procesele-verbale întocmite ce redau activitatea de supraveghere a intimatului-pârât, probe ce sunt încheiate de către o autoritate competentă, cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin decizia nr. 711/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a referit la înlăturarea probelor din dosarul penal, ci la faptul că instanțele de fond și apel nu au făcut referire directă la probele administrate, considerând că decizia penală nr. 1887/A din data de 14 decembrie 2016 ar avea autoritate de lucru judecat în privința aspectelor de fapt ce se impunea a fi lămurite în prezenta cauză.

Astfel, pe lângă înscrisurile depuse la dosar, înscrisuri ce nu au fost contestate chiar dacă provin din dosarul penal, a fost administrată proba cu interogatoriul și a fost audiat martorul H. care a fost și el inculpat în dosarul penal referitor la faptele săvârșite de cele două vrăjitoare și grupul lor infracțional. Martorul propus de intimatul-pârât nu a confirmat remiterea sumei înscrise în contract, menționând că ar fi fost dată o sumă mult mai mare. În aceste condiții, recurenta consideră că declarația martorului trebuie cenzurată, având în vedere că el însuși a fost inculpat într-un dosar disjuns, constatându-se participarea sa la astfel de fapte.

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a reținut că faptele provin de la celelalte persoane, ignorând răspunsul la interogatoriu al intimatului-pârât și înscrisurile provenind din dosarul penal care confirmă colaborarea dintre intimatul-pârât și G.. Consideră că cel puțin pentru confirmarea acestei colaborări putea fi audiat martorul propus de ea în contextual în care prin hotărâre se reține că nu au fost probate afirmațiile deși există înscrisuri la dosar iar proba testimonială propusă a fost respinsă.

Prin memoriul de recurs reclamanta a mai susținut și faptul că motivarea conform căreia dolul nu provine de la intimatul-pârât și că acesta nu avea cunoștință de respectivul dol este contrazisă de dovezile din dosarul penal, dovezi ce trebuie coroborate cu celelalte dovezi administrate în prezenta cauză. Conform răspunsului la interogatoriu, întrebarea nr. 5 și întrebarea nr. 11, intimatul-pârât recunoaște că ar avea o datorie la concubinul lui G., persoană care i-a cerut reclamantei suma de 100.000 Euro pentru ritual, iar acest lucru se coroborează cu faptul că intimatul-pârât nu avea niciun venit și nu deținea astfel de sume, motiv pentru care G. i-a dat cei 50.000 Euro pe care recurenta-reclamantă i-a luat anterior de la E., la care s-a adăugat o sumă de bani pentru cocoșei, bani cu care s-a prezentat la notariat acordând presupusul împrumut.

Recurenta-reclamantă mai susține că în mod eronat instanța de apel a apreciat că declarațiile sale sunt contradictorii, fără a lua în considerare faptul că și ea, recurenta, a înțeles abia după încheierea contractului că a fost înșelată, formulând, în acest sens, plângere penală.

A susținut că nu a pus niciodată mâna pe bani, că niciunul dintre martori nu a putut declara că suma de 174.800 Euro a fost dată și numărată în biroul notarial, faptul că s-au săvârșit fapte ce intră sub incidența legii penale rezultând și din mărturisirea unuia dintre inculpați, I..

Recurenta consideră că, din coroborarea tuturor probelor se poate observa că nu i-a fost acordată suma menționată în contractul de împrumut și că actul este lovit de nulitate absolută, motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea hotărârilor pronunțate în cauză.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

În termen legal, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală.

Totodată, în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului, apreciind că partea adversă nu a formulat critici care să poate fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul căii de atac, în esență, combătând afirmațiile părții adverse, intimatul-pârât a susținut că instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile art. 249, art. 250 și art. 255 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 22 din același act normativ, atunci când a respins proba testimonială, și nici nu a interpretat eronat prevederile art. 1576 C. civ. de la 1864, pe motiv că, din probatoriu, nu ar fi rezultat remiterea sumei înscrise în contract.

De asemenea, a apreciat că este nefondat și motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel ar fi interpretat greșit art. 966 și art. 953 C. civ. de la 1864.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 6 decembrie 2023 (potrivit mențiunii de pe procesul-verbal aflat la dosarul de recurs), iar aceasta, prin intermediul poștei electronice, a depus la data de 18 decembrie 2023, ora 1618, răspuns la întâmpinare .

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției nulității recursului, susținând că, prin cererea de recurs, a formulat critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către intimatul-pârât pe fondul recursului, apreciind că acestea sunt neîntemeiate și reluând aspecte arătate prin cererea de recurs.

II.3 Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 996A din data de 20 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Totodată prin aceeași încheiere, Înalta Curte a reținut, referitor la excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât B., că sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., intervine doar în situația în care cererea de recurs nu cuprinde motivarea căii de atac sau dacă partea supune analizei instanței doar critici care nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau care nu au fost invocate cu respectarea cerințelor reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., situație care nu se verifică în prezenta speță.

A fost fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.2. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În cadrul primului motiv de recurs, recurenta reclamantă critică dispoziția instanței de apel de respingere a probei testimoniale, susținând, pe de o parte, că aceasta nesocotește dispozițiile art. 249-250 și pe cele ale art. 255 raportat la art. 22 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că îi încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, întrucât, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, audierea martorului era singura probă care putea dovedi fapta ilicită și fraudarea legii.

Or, instanța de apel a respins proba fără a avea în vedere că natura activității de împrumut cu camătă implică imposibilitatea dovedirii acesteia cu înscrisuri, iar persoanele care desfășoară o asemenea activitate își iau toate măsurile de precauție pentru a nu fi identificată practica ilicită, nepermițând ca la încheierea contractului să participe terțe persoane ce ar putea confirma luarea împrumutului cu camătă, contrar legislației ce reglementează dobânda.

Recurenta reclamantă susține că singura persoană care a stabilit în mod direct și incontestabil faptul că împrumutul a fost cu camătă, respectiv cu dobândă nelegală, a fost persoana care s-a ocupat parțial de cercetările penale, astfel că admisibilitatea probei testimoniale trebuia analizată prin prisma motivelor de apel și a motivelor din cererea de chemare în judecată, raportat și la celelalte probe din dosar.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenta și-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile formulate se circumscriu, în realitate, motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură referitoare la admisibilitatea și aprecierea probelor, precum și a unor principii ce guvernează procesul civil.

În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează dispoziția instanței devolutive de respingere a probei testimoniale solicitate de reclamantă în calea de atac a apelului se impune a fi analizată din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În concret, din verificarea dosarului de apel rezultă că, la termenul din data de 13.06.2023, primul termen acordat în calea devolutivă de atac, în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanta a solicitat, alături de proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul intimatului-pârât, proba testimonială, precizând, la solicitarea instanței, că martorul propus este procurorul care a efectuat cercetarea penală în "dosarul vrăjitoarelor".

În urma deliberării, Curtea de Apel a admis proba cu înscrisuri dar a respins proba testimonială apreciind că, atât timp cât nu este vorba de un martor ocular, în sensul C. proc. civ., care să fi aflat în mod direct faptele ce se solicită a fi probate, ci despre procurorul de caz, care a apărut în lanțul juridic ulterior săvârșirii acestora, administrarea probei nu este utilă cauzei.

În opinia recurentei, această dispoziție a instanței de apel cu privire la caracterul neutil al probei propuse nesocotește dispozițiile art. 249-250 și pe cele ale art. 255 raportat la art. 22 din C. proc. civ. și îi încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Criticile sunt nefondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 258 alin. (1) în referire la art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviințează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii și dacă pot duce la soluționarea procesului (sunt utile cauzei).

Înainte de a fi încuviințate, probele propuse în condițiile reglementate de C. proc. civ. trebuie puse în discuția părților, pentru respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil, înscrise în art. 13 și art. 14 C. proc. civ.

Asupra încuviințării probelor instanța se pronunță printr-o încheiere preparatorie, conform art. 258 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul putând admite sau respinge probele propuse de părți, după cum apreciază cu privire la concludența, utilitatea și necesitatea acestora în proces.

Potrivit textului legal menționat, încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.

În egală măsură, dat fiind faptul că nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a fi argumentată, respingerea unei probe solicitate trebuie, la rândul ei, motivată, prin raportare la cerințele impuse de art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul reperelor enunțate, Înalta Curte constată că, în speță, cererea de administrare de probe formulată de reclamantă în calea devolutivă de atac a fost respinsă motivat de către instanța de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerințele impuse de prevederile art. 255, 258 și 479 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că proba testimonială nu era utilă cauzei.

Astfel, în condițiile în care aprecierea asupra utilității probelor solicitate a fost realizată prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat în cauză și, în special, la teza probatorie pe care apelanta reclamantă a precizat că dorește să o demonstreze, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură referitoare la admisibilitatea probelor și nici a dreptului la apărare al reclamantei.

Instanța de apel a prezentat în cuprinsul încheierii din data de 13.06.2023 raționamentul logico-juridic prin care a ajuns la soluția respingerii probei propuse prin cererea de apel, arătând că, atât timp cât persoana propusă ca martor nu a perceput în mod direct faptele a căror dovedire se urmărește, ci a luat cunoștință de ele în calitate de procuror, în cadrul cercetărilor penale efectuate în dosarul constituit ca urmare a plângerilor penale formulate de reclamantă, audierea sa nu este utilă cauzei.

Considerente similare se regăsesc și în cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel subliniind că proba testimonială a fost respinsă întrucât martorul propus nu a fost martor ocular, ci procurorul de caz din dosarul penal, care, așa cum a arătat chiar apărătorul apelantei-reclamante, nu a luat cunoștință de activitățile pârâtului decât cu ocazia formulării plângerilor penale, deci ulterior momentului încheierii contractului a cărui anulare se solicită.

Aceste aserțiuni constituie o dovadă a faptului că susținerile și mijloacele de apărare pe care reclamanta le-a formulat, respectiv, le-a propus prin cererea de apel au fost serios examinate, instanța de apel făcând vizibile rațiunile și argumentele pentru care proba testimonială nu a putut fi primită, cu respectarea întru totul a prevederilor legale referitoare la încuviințarea probelor și la administrarea acestora, proba fiind respinsă motivat în considerarea caracterului inutil al acesteia în rezolvarea cauzei, față de împrejurarea că martorul propus nu a perceput în mod direct faptele în legătură cu care urma să fie ascultat.

Motivarea soluției adoptate, deși sumară, este suficientă, clară și concisă, de natură a explica măsura dispusă, în concordanță cu dispozițiile procedurale incidente.

Deși recurenta susține că prin respingerea probatoriului propus a fost în imposibilitatea de a dovedi situația de fapt, Înalta Curte reține că aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, și nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probei testimoniale solicitate în apel, respinsă de instanță, nu pot fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia Înalta Curte nu poate cerceta decât dacă instanța devolutivă a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea, încuviințarea și analiza probelor.

Este adevărat că recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 249, art. 250, art. 255 și art. 22 C. proc. civ., însă, în concret, nu a formulat nicio critică de nelegalitate a deciziei atacate, limitându-se la a face trimitere la aceste norme procedurale fără a arăta modalitatea în care au fost nesocotite.

Or, această simplă afirmație nu demonstrează prin ea însăși caracterul nelegal al deciziei atacate și nu justifică incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., după cum nu obligă instanța de control judiciar la efectuarea vreunei analize câtă vreme recurenta nu a arătat modalitatea în care instanța de apel a încălcat textul legal invocat.

Este corectă afirmația recurentei în sensul că art. 22 C. proc. civ. impune judecătorului să exercite un rol activ în aflarea adevărului și determinarea exactă a raporturilor dintre părți, însă, în materie probatorie trebuie îndeplinită cerința pertinenței, concludenței și utilității probelor pentru soluționarea cauzei. De aceea, chiar dacă părțile solicită probe, instanța este suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludența și pertinența acestora în soluționarea cauzei.

Prin urmare, faptul că instanța de apel a respins o parte din probele solicitate de reclamantă în calea devolutivă de atac, nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., câtă vreme instanța a apreciat că proba testimonială nu este utilă cauzei și a înlăturat-o motivat, aprecierea instanței devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului neputând fi cenzurată pe calea recursului. Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate și vor fi înlăturate ca atare susținerile recurentei în sensul că instanța a respins proba testimonială în mod arbitrar, fără a ține cont de faptul că aceasta era indispensabilă exercițiului efectiv al dreptului reclamantei la o judecată echitabilă.

Cât privește susținerea că instanța era obligată să examineze probatoriul propus prin prisma motivelor de apel și a motivelor din cererea de chemare în judecată, raportat și la celelalte probe din dosar, mărturia unei persoane, corelată cu răspunsurile la interogatoriu, înregistrările și actele provenite din dosarul penal fiind de natură a conduce la concluzia că împrumutul a fost dat cu camătă, Înalta Curte constată că, deși recurenta a subsumat-o unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate, în realitate, ea exprimă doar nemulțumirea părții față de modul în care instanța a analizat și interpretat materialul probator și situația de fapt, aspect ce rezultă cu evidență din dezvoltarea ulterioară a acestei critici.

Astfel, recurenta a arătat că în speță este vorba despre un împrumut cu camătă, suma înscrisă în contract fiind mai mare deoarece includea dobânda, că, în realitate, a împrumutat suma de 50.000 Euro de la E. dar a fost nevoită să îi restituie suma de 80.000 Euro întrucât aceasta includea și dobânda de 7% pe lună, adică încă 30.000 Euro, corespunzător perioadei de 10 luni pentru care împrumutul a fost acordat (iulie 2011-mai 2012), că și împrumutul luat de la intimatul-pârât B. a fost acordat cu aceeași dobândă de 7%, fiindu-i restituită numitei E. doar suma de 51.400 Euro și nu suma de 80.000 Euro deoarece aceasta a fost restituită mai repede decât termenul prevăzut prin contractual de împrumut, și că, la aceasta, s-a adăugat și suma de 100.000 Euro de care recurenta avea nevoie pentru ritual, plus suma necesară taxelor notariale și de publicitate imobiliară.

Raportat la situația de fapt a speței, recurenta a solicitat să se constate că dobânda a fost calculată la suma de 151.400 Euro, la care se adăugau taxele notariale de aproximativ 1.513 Euro; prin adăugarea dobânzii se ajungea la suma de 174.321 Euro, diferența până la suma de 174.800 Euro fiind alte taxele pe care le-a achitat la acea dată, tot la notar, dar care nu rezultă din contractul de împrumut.

Rezultă cu evidență din cele mai sus arătate că, fără a releva, în concret, niciun aspect de nelegalitate susceptibil de a fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta opune, doar, aprecierilor instanței de apel propriile susțineri cu privire la modul în care ar fi trebuit să fie interpretate probele și concluzia la care ar fi trebuit, în opinia sa, să se ajungă, or, această manieră de motivare a recursului exclude incidența cazurilor de recurs reglementate de textul legal menționat, care presupun existența unor încălcări ale regulilor de procedură ori ale normelor de drept material, ipoteze ce nu au fost demonstrate în cauză.

Art. 264 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate și administrate, aprecierea probelor fiind operațiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile și observațiile părților să fie cu adevărat reținute, adică analizate corespunzător de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă că instanța are obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de a le aprecia relevanța, potrivit principiului mai sus menționat. Or, în condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile reclamantei nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunțite a probelor și a situației de fapt, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reține nici o eventuală încălcare a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale și probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă primului motiv de recurs urmând a fi înlăturate în totalitate, ca neîntemeiate.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.

În esență, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1576 din vechiul C. civ. câtă vreme, pe de o parte, din probatoriul administrat nu a rezultat remiterea sumei înscrise în contract, iar, pe de altă parte, există indicii că a fost un împrumut cu camătă, încheiat cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, deși s-a simulat un contract legal, astfel că se poate reține frauda la lege.

Făcând trimitere la calculul anterior prezentat, recurenta solicită să se constate că dobânda percepută de intimatul pârât depășea dobânda prevăzută de O.G. nr. 9/2000, acesta fiind motivul pentru care în contract a fost trecută o sumă ce cuprindea și dobânda, asigurându-se în acest fel și achitarea datoriei pe care intimatul o avea către F., concubinul lui G..

A precizat că, în cazul încheierii contractului a cărui anulare o solicită nu s-a procedat la fel ca în cazul primului contract când suma de bani a fost împachetată în pungi de plastic și aruncată în lac, astfel că, în mod eronat a reținut instanța de apel că ar fi fost remisă integral suma de bani înscrisă în contract.

Recurenta susține că soluția instanței de apel nu se sprijină pe niciun mijloc de probă, nici măcar pe declarația martorului propus de intimatul-pârât, H., care nu a afirmat niciodată că recurenta a primit respectiva sumă de bani.

Pe de altă parte, pârâtul nici nu a putut face dovada faptului că deținea suma de bani pe care a acordat-o cu titlu de împrumut.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât, așa cum s-a arătat și anterior, nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Din această perspectivă, susținerile recurentei reclamante referitoare la remiterea sumei de bani, la pretinsele datorii pe care intimatul pârât le avea față de F., la lipsa dovezilor că intimatul deținea suma de bani pe care a acordat-o cu titlu de împrumut și la modul în care aceste aspecte de fapt ar fi trebuit să fie valorificate de către instanța devolutivă nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme recurenta nu a indicat și, cu atât mai puțin, nu a demonstrat încălcarea de către instanța de apel a vreunei norme de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., aceasta fiind nemulțumită doar de concluzia la care a ajuns instanța, în sensul că, în realitate, reclamanta a primit suma de bani ce a făcut obiectul contractului de împrumut a cărui anulare se solicită, parte din ea stingând datoria de 80.000 euro către E., iar cealaltă parte fiind remisă lui G., care nu a contestat primirea sumei de 100.000 euro.

Cu alte cuvinte, criticile astfel formulate vizează aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, aceasta neconstituind un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu poate fi reevaluată de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor administrate și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Așadar, în raport de situația de fapt reținută în apel, situație ce nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte poate să verifice doar dacă instanța a tranșat corect problema existenței împrumutului și dacă în cauză poate fi reținut caracterul simulat al contractului de împrumut, simulația fiind utilizată în scop de fraudare a legii.

Cu referire la primul aspect, Înalta Curte constată că, pe baza înscrisurilor existente la dosar, instanța devolutivă a reținut că, la data de 08.07.2011, între numita E., în calitate de împrumutătoare, și A., în calitate de împrumutată, a intervenit Contractul de împrumut cu garanție imobiliară autentificat prin nr. 589/08.07.2011 de BNP C., D. și Asociații, având ca obiect suma de 80.000 euro, iar la data de 22.07.2011, între B., în calitate de împrumutător, și A., în calitate de împrumutată, a fost încheiat Contractul de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. x/22.07.2011 de BNP C., D. și Asociații, având ca obiect suma de 174.800 euro.

La data încheierii celui de-al doilea contract de împrumut, prin Declarația autentificată sub nr. x/22.07.2011 BNP C., D. și Asociații, numita E. a declarat că a primit de la A. întreaga sumă pe care aceasta din urmă i-o datora în baza Contractului de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. x/08.07.2011 de notarul public D., respectiv suma de 80.000 euro, precum și faptul că nu mai are nicio pretenție de nicio natură față de reclamanta A., în legătură cu Contractul de împrumut cu garanție imobiliară anterior menționat.

Coroborând aceste înscrisuri, instanța de apel a reținut că, din suma ce a făcut obiectul Contractului de împrumut nr. x/22.07.2011, reclamanta a stins împrumutul ce a făcut obiectul Contractului de împrumut nr. x/2011, încheiat cu E., restul sumei de 100.000 euro fiind remisă numitei G. drept plată a serviciilor de vrăjitorie prestate de aceasta din urmă.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că suma de 174.800 euro, ce a făcut obiectul contractului de împrumut încheiat cu pârâtul B., a fost efectiv primită de către reclamantă.

Potrivit art. 1576 C. civ. anterior, împrumutul este contractul prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri de aceeași specie și de aceeași calitate. Rezultă că împrumutul este un contract real și unilateral, principala obligație incumbând împrumutatului, anume aceea de a restitui la scadență bunurile în aceeași cantitate și calitate.

Întrucât este un contract unilateral, pentru încheierea sa valabilă, se impune ca predarea bunului ce formează obiectul său să fie efectivă, întrucât tradițiunea bunului reprezintă un veritabil element necesar realizării acordului de voință între părțile contractante.

În cauză, părțile au încheiat un contract de împrumut cu titlu gratuit, stipulând ca restituirea sumei împrumutate să fie efectuată la o anumită dată, însă reclamanta a invocat nulitatea absolută a acestuia pe motiv că tradițiunea bunului împrumutat a lipsit, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei sau cauza fictivă.

Cauza sau scopul actului juridic civil reprezintă obiectivul urmărit la încheierea actului, formând, alături de consimțământ, voința juridică și include două elemente: cauza imediată - în actele reale, prefigurarea remiterii bunului și cauza mediată - motivul determinat al încheierii actului.

Potrivit art. 948, art. 966, art. 967 și art. 968 C. civ. 1864, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să existe, să fie reală și să fie licită și morală.

Din cuprinsul art. 962 C. civ. 1864 rezultă că obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă. Așadar, prin obiect al convenției se înțelege conduita părților stabilită prin acel act juridic, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care sunt ținute părțile.

Așa cum s-a statuat în doctrină și jurisprudență, atunci când cauza lipsește, iar aceasta se datorează lipsei predării bunului în actele reale, sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută (lipsa scopului imediat), iar prezumția de existență a cauzei de care se bucură actele juridice trebuie răsturnată de către cel ce are inițiativa declanșării unui astfel de litigiu.

În speță, potrivit celor reținute de instanțele de fond, probațiunea administrată a relevat că suma menționată în contractul de împrumut încheiat de către părți a fost predată ca atare de către împrumutător împrumutatei, fiind lipsit de relevanță, din perspectiva existenței tradițiunii, că suma a fost transmisă în mâna reclamantei ori altor persoane.

Prin urmare, părțile au încheiat în mod valabil un contract de împrumut, a cărui cauză este reală, astfel că, din această perspectivă, susținerile reclamantei din cuprinsul motivelor de recurs privind interpretarea și aplicarea greșită a art. 1576 C. civ. de către instanța de apel fiind vădit nefondate.

Actul juridic civil se bucură de o prezumție relativă de validitate. Pentru aplicarea sancțiunii nulității actului juridic civil, persoana care invocă existența unui caz de nulitate este obligată, conform art. 1169 C. civ. 1864, să probeze elementele cazului de nulitate invocat.

Or, câtă vreme, în speță, s-a dovedit că suma de bani ce formează obiectul contractului de împrumut a fost remisă reclamantei, iar intenția părților contractului de împrumut a fost aceea de a da naștere unei obligații de transmitere a proprietății sumei de bani din patrimoniul pârâtului în patrimoniul reclamantei și în mod corelativ a unei obligații a reclamantei de restituire la scadență a sumei împrumutate, contractul de împrumut autentificat sub nr. x/22.07.2011 de BNP C., D. și Asociații, având ca obiect suma de 174.800 euro, are cauză și, drept urmare, din această perspectivă, nu este lovit de nulitate absolută.

Cu referire la criticile ce susține caracterul simulat al contractului de împrumut, Înalta Curte constată că, în esență, recurenta solicită să se constate că, în realitate, împrumutul masca o faptă de cămătărie, mai precis un împrumut cu o dobândă nelegală, mult mai mare decât cea permisă de dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000, simulația fiind utilizată în scop de fraudare a legii.

Frauda la lege reprezintă acea situația în care, la întocmirea unui act juridic, anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative.

Astfel, prin fraudarea legii nu este încălcată litera legii de ordine publică, dar este nesocotit spiritul acesteia.

Din punct de vedere structural, frauda la lege presupune două elemente: unul material, obiectiv, constând în procedeul folosit și care, prin el însuși, nu este contrar legii, și unul subiectiv, intelectual sau intențional, care constă în eludarea sau sustragerea de la aplicarea unui text de lege.

Prin urmare, simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, ci este necesar să se facă dovada faptului că părțile au acționat de conivență pentru a eluda prevederile legale și dovada utilizării unui mijloc/mecanism fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative.

Sarcina probei revine celui ce afirmă existența fraudei la lege, ceea ce înseamnă că, în speță, reclamanta trebuia să dovedească atât intenția pârâtului B. de a frauda legea, cât și procedeul fraudulos prin care au fost eludate prevederi imperative ale legii. Mai precis, afirmând că pârâtul a săvârșit un act de cămătărie, reclamanta trebuia să dovedească că împrumutul a fost dat cu dobândă.

Or, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, partea nu a produs dovezi în acest sens, simplele sale afirmații nefiind suficiente pentru a justifica incidența sancțiunii nulității actului juridic contestat.

Având în vedere că, așa cum a rezultat din administrarea probatoriilor, suma achitată efectiv de reclamantă numitelor E. și G., în perioada contemporană încheierii contractului de împrumut, a fost de 180.000 euro și că suma ce a făcut obiectul contractului este inferioară acesteia, respectiv 174.800 euro, instanța de apel a considerat că nu s-a făcut dovada faptului că împrumutul a fost acordat cu dobândă, chiar mascată, motiv pentru care a constatat că nu pot fi reținute cauza ilicită și frauda la lege, pentru încheierea unui contract cu camătă.

Pentru a combate raționamentul expus în decizia atacată, recurenta reclamantă reiterează, doar, susținerile formulate în fața instanțelor de fond, solicitând să fie avute în vedere înscrisurile depuse la dosar și celelalte probe administrate în cauză și în cadrul dosarului penal constituit în urma plângerilor penale pe care le-a formulat, și, ținând cont de calculul relevat în cuprinsul primului motiv de recurs, să se constate că presupusul împrumut a constat doar în suma de 152.913 euro, la care s-a adăugat o dobândă de 21.408 euro, respectiv o dobândă lunară de 7%, care, dat fiind faptul că împrumutul a fost acordat pentru o