ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2024

Ședința publică din data de 11 iunie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 30 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la restituirea sumei de 814.209,00 RON, reprezentând sumă încasată fără temei legal, având în vedere dispozițiile art. 1341 C. civ., precum și dobânda legală calculată de la data introducerii cererii și până la data plății efective.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

Prin sentința civilă nr. 1674 din data de 3 noiembrie 2022 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 1130A din data de 3 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1674 din data de 3 noiembrie 2022 pronunțate de către Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

A anulat în parte sentința civilă atacată.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința pretenției de restituire a sumei în legătură cu obiectivul str. x, bl. D17 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe doar în privința acestei pretenții.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererile de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 1130A din data de 3 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București și pârâta A. S.R.L.

II.1.1. Cererea de recurs formulată de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a excepției prescripției dreptului material la acțiune și pentru sumele aferente celorlalte trei obiective: aleea x, str. x și șos. x.

Astfel, a susținut că decizia curții de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, incluzând în aceasta și pronunțarea asupra ce nu s-a cerut prin motivele de apel.

A arătat că instanța de apel a pornit la analizarea incidenței motivului de întrerupere a prescripției extinctive de la premisa că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel general, de 3 ani, menționând că ar fi menționat în mod expres aceasta.

Recurentul-reclamant a subliniat că, din analiza cererii de apel, reiese, într-adevăr, că s-a referit, atunci când a invocat ca motiv de netemeinicie a primei hotărâri existența incontestabilă a cazului de întrerupere a prescripției, la termenul de prescripție de 3 ani, însă referirea la acest termen s-a făcut doar pentru că instanța de fond a admis excepția prescripției astfel cum a fost formulată și caracterizată de către partea adversă.

A menționat că, fără să se aibă în vedere că în speță a intervenit cazul de întrerupere a cursului prescripției prevăzut de art. 2540 C. civ., hotărârea tribunalului a fost analizată în apel, ocazie cu care s-a constatat ceea ce a susținut, respectiv existența unei somații care a avut drept efect întreruperea cursului prescripției.

Totodată, a precizat că, pornind de la existența incontestabilă a somației emise în data de 4 aprilie 2022, a susținut că, în speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată în mai puțin de 6 luni, astfel că termenul de prescripție avut în vedere de către tribunal a fost întrerupt, însă, trebuie reținut că nu s-a referit la termenul general de prescripție decât în acest context, cel al incidenței art. 2540 C. civ., și nu în cel al discutării aspectului vizând care termen de prescripție extinctivă se aplică creanțelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentului-reclamant, această distincție este deosebit de importantă deoarece instanța de apel a pornind de la un motiv străin de natura cauzei atunci când a observat că prima instanță a pronunțat a hotărâre netemeinică, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2540 C. civ.

A arătat că, nici prin motivele de apel și nici cu ocazia dezbaterilor pe fondul apelului, nu s-a pus în discuție termenul de prescripție incident în cauză pentru ca instanța de apel să stabilească că termenul general de 3 ani este cel aplicabil sumelor ce fac obiectul cererii introductive.

Recurentul-reclamant a apreciat că, pronunțându-se asupra chestiunii privind aplicabilitatea termenului general de 3 ani, instanța de apel s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut, iar aceasta a condus la o hotărâre parțial nelegală.

A susținut că, dacă instanța de apel ar fi pus în discuție chestiunea termenului de prescripție incident în cauză, ar fi avut posibilitatea să învedereze că în speță există un alt termen de prescripție decât cel general, respectiv cel care este stabilit de natura juridică a sumelor ce au fost plătite din eroare.

Sub acest aspect, a subliniat că, în considerarea faptului că suma de 814.209 RON reprezintă un prejudiciu la bugetul general consolidat, astfel cum s-a constatat prin decizia nr. 64 din data de 27 noiembrie 2020 emisă de Camera de Conturi București, Sectorul 2 al Municipiului București având obligația legală să întreprindă demersurile necesare în vederea recuperării prejudiciului, termenul de prescripție aplicabil acțiunilor care au ca obiect recuperarea sumelor de bani ce reprezintă creanțe fiscale este cel de 5 ani de zile prevăzut de dispozițiile Codului de procedură fiscală.

A mai arătat recurentul-reclamant că, deși este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, fiind posibilă realizarea controlului judiciar, invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care instanța de apel s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut, în contextul în care a solicitat instanței de apel să analizeze temeinicia soluției de fond privind admiterea excepției prescripției având în vedere existența unui caz de întrerupere a cursului prescripției, neinvestind instanța de apel și cu stabilirea aspectului privind care termen de prescripție extinctivă este aplicabil sumelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, a reiterat susținerea potrivit căreia, deși instanța de apel a apreciat că prima instanță a admis în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a avea în vedere existența somației ca act întrerupător al cursului prescripției, concomitent a tranșat și problema termenului de prescripție aplicabil în cauză, ceea ce constituie un motiv întemeiat de casare.

II.1.2. Cererea de recurs formulată de pârâta A. S.R.L.

Afirmând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului formulat și casarea în parte a deciziei recurate, în sensul menținerii pe fond a sentinței pronunțate de tribunal întrucât hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material

A arătat că instanța de apel nu a luat în considerare că motivarea din apel în ceea ce privește întreruperea prescripției extinctive este o apărare nouă a părții adverse, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță".

Recurenta-pârâtă a susținut că, așa cum se poate observa de la dosar, prin răspunsul/notele scrise depus/depuse la întâmpinarea pe care a formulat-o, partea adversă, față de excepția prescripției extinctive ridicate, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, situație confirmată și de instanța de fond prin considerentele sentinței, și nicidecum nu a menționat că este întrerupt cursul prescripției.

Față de această împrejurare, a apreciat că prima instanță s-a pronunțat în funcție de probele depuse la dosar și de mijloacele de apărare ale părților așa cum au fost prezentate, astfel că hotărârea pronunțată pe fondul cauzei este o hotărâre temeinică și legală.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii din acest punct de vedere, întrucât, deși a observat că partea adversă a criticat sentința tribunalului din perspectiva unui alt motiv decât cel folosit pe fondul cauzei în ceea ce privește prescripția extinctivă invocată, nu a luat în considerare acest aspect atunci când s-a pronunțat.

În opinia recurentei-pârâte, schimbarea mijlocului de apărare într-o cale de atac este o situație interzisă de legiuitor prin dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., cealaltă parte din dosar fiind, într-o atare ipoteză, prejudiciată din punct de vedere al apărării.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată arătând că instanța de apel nu a răspuns în niciun fel apărărilor sale, formulate atât prin întâmpinarea la apel cat și prin notele scrise, referitoare la forma și legalitatea actului intitulat somație care ar însemna "punerea în întârziere" și, implicit, întreruperea prescripției.

În opinia recurentei-pârâte somația nu îndeplinește condițiile pentru a se considera că a întrerupt termenul de prescripție în condițiile art. 2537 pct. 4 raportat la art. 1522 C. civ., având în vedere că a fost semnată de alte persoane care nu aveau drept de reprezentare a unității administrativ-teritoriale și, ca atare, nu se poate reține că a emanat de la recurentul-reclamant.

A susținut că era necesară depunerea de către partea adversă a unui act administrativ, prin care primarul să stabilească în sarcina personalului anume desemnat dreptul de a emite în numele recurentului-reclamant înscrisuri care să echivaleze cu manifestarea de voință a creditorului în sensul utilizării art. 1522 C. civ., mai ales că erau vizate acte de control ale Curții de Conturi, respectiv sume din fonduri publice, ce urmau a fi recuperate pe calea instanței de judecată.

A precizat că necesitatea însușirii somației de către o persoană aptă să reprezinte creditorul rezultă din interpretarea în sens contrar a art. 2539 alin. (1) și (2) din C. civ. din 2009, care are în vedere irelevanța viciilor de formă pentru efectul întreruptiv, dar atunci când vorbim despre cererea introductivă de instanță sau constituirea ca parte civilă.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, întrucât întreruperea termenului în urma punerii în întârziere este un caz distinct reglementat de art. 2540 noul C. civ., rezultă că, în atare situație, se impune analiza aspectelor formale, inclusiv modalitatea de însușire.

A arătat și că este adevărat că în materia reprezentării avem principiul potrivit căruia ratificarea operează retroactiv, însă, în cazul întreruperii prescripției, observând caracterul instantaneu al acesteia pentru ipoteza propusă de către recurentul-reclamant, se impune ca, la momentul la care dăm acest efect, să fie îndeplinite toate condițiile pentru efectivitatea acelei manifestări de voință, inclusiv cele formale.

În ceea ce privește fondul cauzei, în esență, a solicitat respingerea acțiunii formulate, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii privind plata lucrului nedatorat, respectiv ca datoria să nu existe din punct de vedere juridic și plata să fi fost efectuată din eroare.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă A. S.R.L. cu privire la recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de reclamant, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, arătând că, în recurs, recurentul-reclamant a formulat apărări noi față de termenul general de prescripție a dreptului material la acțiune, apărări pe care acesta nu le-a făcut pe fondul cauzei și nici în apel, prima instanța pronunțându-se în raport cu apărările părților din acea fază procesuală.

A subliniat recurenta-pârâtă că, dacă în apel partea adversă a susținut întreruperea prescripției extinctive în baza somației din data de 4 aprilie 2022, în recurs aceasta invocă faptul că în cauză este vorba despre un alt termen de prescripție, care se datorează naturii juridice a sumelor solicitate, care reprezintă creanțe fiscale.

În opinia recurentei-pârâte, această apărare formulată de către recurentul-reclamant în recurs se situează în afara cadrului legal al prezentei căi de atac, instanțele de fond și de apel stabilind că termenul de prescripție aplicabil în cauză, în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, este cel general de 3 ani.

De asemenea, a arătat că doctrina a statuat că, din punct de vedere al naturii juridice, acțiunea în repetițiune este o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, termen care începe sa curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plății nedatorate, cât și persoana obligată la restituire.

Față de susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia obiectul acțiunii este reprezentat de creanțe fiscale și că în cauză ne aflăm în prezența unui alt termen de prescripție, a afirmat că eventuala creanță privind sumele presupus a fi plătite nedatorat este o creanța bugetară, fiind izvorâtă din raporturi juridice contractuale, în condițiile în care sumele pe care le-a încasat provin din plata situațiilor de lucrări datorate de recurentul-reclamant în cadrul contractelor subsecvente de achiziție publică de lucrări, încheiate ca urmare a licitațiilor publice la care a participat, pentru lucrări de reabilitare a blocurilor.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că finanțarea lucrărilor a fost asigurată într-un procent de 50% din fonduri de la bugetul de stat, chiar dacă acesta este constituit din impozite, taxe și contribuții, nu schimbă natura juridică a unei eventuale creanțe bugetare având ca obiect restituirea unor presupuse sume plătite nedatorat.

În plus, a susținut că, nici în decizia nr. 64 din data de 27 noiembrie 2020 a Camerei de Conturi București, aceste sume nu sunt stabilite cu titlu de creanțe fiscale, ci de creanțe bugetare, iar art. 2 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală dispune că prevederile acestuia nu se aplică creanțelor rezultate din raporturi juridice contractuale, pentru acestea fiind aplicabile prevederile dreptului comun.

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că, la momentul la care a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, de 3 ani de la data ultimelor plăți efectuate de către recurentul-reclamant, acesta nu a făcut referire la creanțele fiscale, prin răspunsul/notele scrise formulat/formulate în apărarea sa sub acest aspect, nefăcând nicio precizare în sensul că ar fi vorba despre creanțe fiscale și despre un alt termen de prescripție, ci a solicitat doar respingerea excepției ca neîntemeiate.

Recurenta-pârâtă a arătat și că susținerea părții adverse cum că instanța de apel s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut este neîntemeiată, întrucât a invocat termenul general de 3 ani, iar recurentul-pârât nu a formulat alte critici din acest punct de vedere și instanța de apel a analizat calea de atac doar prin raportare la motivele de apel invocate de către partea adversă.

Pe fondul cauzei, a reluat susținerile pe care le-a formulat prin recursul declarat, în sensul că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea reține ipoteza unei plăți nedatorate.

II.2.2. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Sectorul 2 al Municipiului București cu privire la recursul declarat de pârâta A. S.R.L.

Prin întâmpinarea formulată cu privire la recursul declarat de pârâtă, recurentul-reclamant a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

A arătat că partea adversă a susținut că se impune casarea deciziei atacate deoarece instanța de apel a analizat motivele de apel și s-a pronunțat asupra acestora cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., însă din analiza cererii de apel, reiese că a invocat cazul de întrerupere a cursului prescripției prevăzut de art. 2540 C. civ. fără a indicat în mod expres somația nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022, însă acest act a făcut parte din ansamblul înscrisurilor depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, iar înscrisul, deși a fost administrat la fondul cauzei, a trecut neobservat de către tribunal atunci când a admis de plano excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Totodată, a afirmat că, prin motivul de apel ce viza existența unui act juridic de întrerupere a cursului prescripției, nu a fost invocată o chestiune nouă ce viza fondul cererii de chemare în judecată, ci această susținere reprezenta critica sa cu privire la neobservarea de către instanța de fond a incidenței unui caz de întrerupere a prescripției, instanța de apel identificând actul care a produs efectele prevăzute de art. 2540 C. civ.

Recurentul-reclamant a menționat și că recurenta-pârâtă a fost aceea care a obligat instanța de apel să analizeze incidența acestor dispoziții legale prin raportare la "prima somație cu nr. x din data de 22 noiembrie 2022" și la cea de-a "doua somație cu același conținut ca și prima, care are nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022".

Ca atare, a apreciat că, analizând cererea de apel prin raportare la apărările formulate prin întâmpinare, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei apărări noi, ci a trebuit să analizeze temeinicia motivului de apel prin care se critica soluția primei instanțe de a admite în întregime excepția prescripției dreptului material la acțiune fără a observa existența unu caz de întrerupere a cursului prescripției, iar, prin analizarea motivului de apel invocat, curtea de apel a trebuit să aibă în vedere și susținerile recurentei-pârâte care a indicat în mod expres faptul că cele două somații emise de autoritatea contractantă nu au efectul prevăzut de art. 2540 C. civ.

În plus, a susținut că recurenta-pârâtă, în fața instanței de apel, nu a calificat motivul de apel subsumat întreruperii cursului prescripției ca reprezentând o schimbare a mijlocului de apărare într-o cale de atac, situație interzisă de legiuitor, ci a formulat această afirmație direct în fața instanței de recurs.

În opinia recurentului-reclamant, partea adversă tinde la o nouă judecată a apelului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

A subliniat că, din cuprinsul întâmpinării formulate la cererea de apel, reiese faptul că recurenta-pârâtă nu a solicitat instanței să verifice dacă prin apel a invocat apărări noi care nu au fost susținute în fața tribunalului, astfel că, în recurs, critica formulată sub acest aspect a fost invocată omisso medio, cu nerespectarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte, prin care aceasta a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra neconformității somației nr. x din data de 4 aprilie 2022, respectiv asupra faptului că acest act nu a fost semnat de primar, a arătat că aceste chestiuni nu au fost invocate prin întâmpinarea formulată la cererea de apel, astfel cum susține partea adversă.

A precizat că pentru prima dată, pe calea extraordinară a recursului, se invocă faptul că somația nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 nu a fost semnată de persoana indicată prin art. 154 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019 Codul administrativ, ceea ce ar fi influențat în mod concret soluția instanței de apel.

Totodată, a arătat și că, pentru ca raționamentul recurentei-pârâte sub acest aspect să fie unul valabil, ar fi trebuit să ne aflăm în prezenta unui act administrativ care, într-adevăr, fără semnătura reprezentantului legal nu își poate produce efecte juridice și nici nu poate intra în circuitul civil, însă, în situația de față, ne aflăm în prezenta unui act prin care debitorul unității administrativ-teritoriale este somat să achite o sumă de bani stabilită ca reprezentând prejudiciu la bugetul local, urmare a controlului de specialitate al Curții de Conturi.

A susținut că acțiunea de somare a debitorului nu reprezintă o acțiune pentru care dispozițiile privind condițiile de valabilitate la care se referă partea adversă să fie aplicabile, având în vedere că aceasta reprezintă un demers pe care legea îl pune la dispoziția creditorului pentru a întrerupe cursul prescripției, care curge în defavoarea acestuia.

În opinia recurentului-reclamant, lipsa semnăturii primarului nu lipsește de efecte juridice somația emisă în temeiul dispozițiilor art. 2540 C. civ., deoarece persoanele care au semnat actul juridic fac parte din aparatul de specialitate al primarului, iar potrivit aceluiași text de lege invocat de către pârâtă "pentru punerea în aplicare a activităților date în competența sa prin actele prevăzute la alin. (1), primarul are în subordine un aparat de specialitate." - alin. (2) al art. 154 Cod administrativ; totodată, Primarul Sectorului 2 poate delega, prin dispoziție, atribuțiile ce îi sunt conferite de lege și alte acte normative, Viceprimarilor Sectorului 2, Secretarului General al Sectorului 2, Administratorului public al Sectorului 2, conducătorilor compartimentelor funcționale sau personalului din aparatul de specialitate, precum și conducătorilor serviciilor publice de interes local, în funcție de competențele ce le revin în domeniile respective, iar aparatul de specialitate al primarului, care aduce la îndeplinire toate activitățile prevăzute în sarcina sa, este compus din direcții, servicii, birouri și compartimente, toate acestea neavând personalitate juridică, însă având atribuții specifice specializării.

A arătat recurentul-reclamant că actele emise și semnate de aparatul de specialitate al primarului reprezintă acte juridice C. proc. civ. efecte juridice și angrenează răspunderea pentru conținutul acestora.

Recurentul-reclamant a susținut și că, având în vedere limitele în care instanța de apel a analizat fondul pretențiilor, limite care au vizat în mod exclusiv excepția prescripției, deci nu au antamat chestiuni privind temeinicia cererii de chemare în judecată, în mod eronat recurenta-pârâtă a solicitat reformarea hotărârii date în apel pentru aspecte care nici măcar nu au făcut obiectul cercetării judecătorești.

Concluzionând, a apreciat că motivele invocate în recurs de partea adversă nu constituie chestiuni de nelegalitate a hotărârii recurate, care să poată fi supuse controlului judiciar al instanței de recurs, ci se referă la netemeinicia hotărârii, recurenta-pârâtă solicitând, de fapt, instanței de recurs să reinterpreteze probele administrate, cu precădere a înscrisului reprezentat de somația nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 și să reevalueze excepția prescripției dreptului material la acțiune și să o admită în totalitate, aspect ce excede competenței instanței în calea extraordinară de atac a recursului.

II.2.3. Răspunsul la întâmpinare formulat de intimata-pârâtă A. S.R.L.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant, solicitând respingerea apărărilor formulate prin aceasta și, în consecință: admiterea recursului pe care l-a declarat, casarea în parte a deciziei recurate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de prima instanță.

A subliniat că, atât prin recursul declarat, cât și prin întâmpinarea depusă cu privire la recursul părții adverse, contrar susținerilor acesteia, nu a susținut că recurentul-pârât s-a prevalat de probe noi, ci a susținut că a fost adusă o apărare nouă în apel față de prescripția extinctivă pe care a invocat-o pe fond, îngrădindu-i, astfel, dreptul la apărare, prima instanța pronunțându-se corect și legal raportat atât la apărările părților, cât și în raport cu probele depuse și discutate.

În susținerea poziției exprimate, recurenta-pârâtă a făcut trimitere și la dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 14 alin. (2) C. proc. civ., arătând și că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2020, pe care o invoca în apărare partea adversă, nu este aplicabilă în cauză, întrucât nu a invocat depunerea de probe noi în apel, ci a susținut că a fost schimbată apărarea în apel față de excepția pe care a invocat-o, împrejurare care a condus la o alta interpretare a cauzei deduse judecații.

Totodată, contrar afirmațiilor recurentului-reclamant, a susținut că, din cererea de apel, rezultă că acesta a invocat în mod expres somația nr: 61757 din data de 4 aprilie 2022. A precizat că, prin întâmpinarea pe care a depus-o, a răspuns la toate capetele cererii de apel, formulând apărări cu referire la cele două somații invocate prin apel de către recurentul-reclamant.

Recurenta-pârâtă a arătat și că instanța de apel a avut de analizat nu numai criticile părții adverse, ci și susținerile sale formulate prin întâmpinare, însă aceasta a răspuns numai apelantului și nu s-a pronunțat în nici un fel cu privire la apărările sale.

A subliniat recurenta-pârâtă că reprezentantul său a susținut în dezbaterile orale asupra apelului, că recurentul-reclamant și-a schimbat apărarea față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, însă aceasta susținere nu a fost avută în vedere de către curtea de apel.

Ca atare, a afirmat că instanța de apel nu a avut în vedere apărările pe care le-a formulat prin întâmpinare și nici pe cele aduse prin notele scrise depuse la dosar, în considerentele deciziei recurate neregăsindu-se referiri la apărările pe care le-a formulat în apel.

În ceea ce privește neconformitatea somației nr. x din data de 4 aprilie 2022, a arătat că a invocat acest aspect prin notele scrise depuse în apel, și nu prin întâmpinare, astfel că apărarea părții adverse, în sensul că ar fi invocat acest aspect abia în faza recursului, este neîntemeiată. În plus, a susținut că instanța de apel nu a răspuns în niciun fel acestei apărări pe care a formulat-o.

Recurenta-reclamantă a susținut că era necesară depunerea de către recurentul-reclamant a unui act administrativ, prin care primarul să stabilească cine anume este desemnat să emită înscrisuri în numele Sectorului 2 București, care să echivaleze cu manifestarea de voința a creditorului, în sensul utilizării art. 1522 C. civ. din 2009.

A mai arătat și că, întrucât întreruperea termenului în urma punerii în întârziere este un caz distinct reglementat de art. 2540 C. civ., rezultă că se impune analiza aspectelor formale, inclusiv a modalității de însușire, iar, în cazul întreruperii prescripției față de caracterul instantaneu al acesteia pentru ipoteza susținută de recurentul-reclamant, se impune ca, la momentul la care se dă acest efect, să fie îndeplinite toate condițiile pentru efectivitatea acelei manifestări de voință, inclusiv cele formale.

Ca atare, a apreciat că somația nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 nu îndeplinește condițiile de formă pentru a opera întreruperea prescripției extinctive.

În plus, a arătat că respectiva somației este lipsită de efecte juridice, având în vedere, pe de o parte, că aceasta se referă la sume ce fac obiectul unui raport al Curții de Conturi, față de care societatea este un terț, iar, pe de altă parte, că, la data emiterii acesteia, partea adversă contestase decizia Curții de Conturi, iar sumele solicitate nu erau certe, lichide și exigibile.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurentul-reclamant și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

II.2.4. Recurentul-reclamant Sectorul 2 al Municipiului București nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă A. S.R.L .

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2022, la data de 27 februarie 2024, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 aprilie 2024, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 11 iunie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, prin prisma excepției nulității recursurilor, invocate din oficiu.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția nulității recursurilor prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (2) și ale 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În plus, motivele de recurs susținute trebuie să respecte cerințele impuse de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare reglemente la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

II.4.1. Recursul declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București

Recurentul-reclamant a înțeles să critice decizia recurată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., afirmând că aceasta cuprinde motive străine de natura cauzei, având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la ceva ce nu s-a cerut prin motivele de apel, respectiv a pornit în analiza efectuată de la un motiv străin de natura cauzei - termenul general de prescripție de 3 ani -, în contextul în care, nici prin motivele de apel și nici cu ocazia dezbaterilor pe fondul apelului, nu s-a pus în discuție termenul de prescripție incident, iar, în speță, în raport de împrejurarea că pretențiile deduse judecății reprezintă creanțe fiscale, este incident termenul de prescripție special de 5 ani.

În speță, recurenta-pârâtă, prin întâmpinarea depusă la cererea de chemare în judecată, în fața tribunalului, a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, afirmând că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data ultimelor plăți efectuate, respectiv: de la 5 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. A; de la 20 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. B; de la 15 aprilie 2019 - pentru obiectivul str. x; de la 21 decembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x; de la 14 noiembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x, bl. G1-G4.

Admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către recurenta-pârâtă, și respingând, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, tribunalul, în esență, a reținut că între recurentul-reclamant, în calitate de promitent achizitor, și o serie de societăți, printre care și recurenta-pârâtă, în calitate de promitenți executanți, s-a încheiat Acordul-cadru de lucrări - Lotul x nr. 10798 din data de 17 februarie 2016, pe o durată de 4 ani, având ca scop stabilirea elementelor/condițiilor esențiale care vor guverna contractele de executare de lucrări ce urmează a fi atribuite pe durata derulării acordului, având ca obiect executarea lucrărilor de reabilitare termică a blocurilor prevăzute în anexa nr. 1 la acord.

A constatat că, în temeiul acordului-cadru și al contractelor subsecvente, recurentul-reclamant a efectuat diferite plăți către pârâtă, ultimele fiind realizate în: 5 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. A; 20 februarie 2018 - pentru obiectivul din str. x, sc. B; în 14 noiembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x; în 21 decembrie 2018 - pentru obiectivul din Aleea x; 15 aprilie 2019 - pentru obiectivul str. x, bl. D17.

De asemenea, a reținut că, ulterior, prin decizia nr. 6 din data 27 noiembrie 2020, emisă de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi București, încheiată în urma acțiunii de audit financiar asupra situațiilor financiare întocmite la 31 decembrie 2019, efectuate la Sectorul 2 al Municipiului București, la punctul 5, s-a reținut majorarea cotelor de cheltuieli indirecte și profit ca părți componente ale prețului total ofertat, în unele contracte subsecvente față de Acordul-cadru nr. 10798 din data de 17 februarie 2016, încheiat de operatorii economici cu Sectorul 2, pentru execuția lucrărilor de reabilitare termică a blocurilor de locuință ce au făcut obiectul Lotului x, cu condiția angajării, lichidării și efectuării de plăți nelegale în cuantum de 8.956.175 RON.

Față de situația de fapt a speței, de dezlegările date prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 19/2019 și de prevederile art. 2517 C. civ., prima instanță a constatat că termenul de prescripție de 3 ani pentru restituirea plăților pretins nedatorate a început să curgă cel târziu la data de 15 aprilie 2019, iar cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București în data de 30 iunie 2022, după împlinirea termenului legal.

În dezvoltarea criticilor formulate prin apelul declarat împotriva sentinței pronunțate în cauză, recurentul-reclamant a înțeles să susțină greșita admitere de către tribunal a excepție prescripție dreptului material la acțiune, afirmând doar că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 19/2019 nu este aplicabilă speței, precum și că este incidentă o cauză de întrerupere a termenului de prescripție - art. 2540 C. civ.

În dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că decizia în interesul legii nu poate fi aplicată în cauză întrucât se referă la termenul de prescripție extinctivă în acțiunile inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați, ipoteză distinctă față de cea în care se desfășoară prezentul litigiu.

Totodată, a susținut că instanța de fond a reținut faptul că a somat societatea recurentă-pârâtă, prin somația nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022, aceasta fiind informată asupra faptului că figurează în evidențele contabile ale Primăriei Sectorului 2 cu un debit de 814.209 RON, rezultat din diferențele dintre elementele componente ale prețului final asumat prin propunerea inițială în baza cărora a fost semnat Acordul-cadru și cele prevăzute în contractele subsecvente de lucrări pentru reabilitate termică.

Față de momentul reținut de tribunal ca fiind cel de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv 15 aprilie 2019, a afirmat că somația nr. 61757 din data de 4 aprilie 2022 a fost înaintată recurentei-pârâte înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani fiind comunicată în data de 5 aprilie 2022, așa cum reiese de pe confirmarea de primire, aceasta fiind urmată de promovarea cererii de chemate în judecată înlăuntrul termenului de 6 luni de la data somației, respectiv în data de 30 iunie 2022.

Ca atare, a apreciat că tribunalul a procedat în mod greșit la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără a ține seama de existența cauzei de întrerupere, așa cum anterior a fost prezentată, sau a cauzei de suspendare a curgerii termenului de prescripție, ce a operat pe durata stării de urgență, în baza Decretelor Președintelui României nr. 195/2020 și nr. 240/2020 respectiv art. XII alin. (5) din O.U.G. nr. 48/2020.

Față de cele anterior arătate, de cuprinsul motivelor de apel formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că acesta nu a adus în fața instanței de apel critici prin care că susțină aplicare greșită de către tribunal a termenului general de prescripție de 3 ani și nu a pretins că pretențiile deduse judecății reprezintă creanțe fiscale, ceea ce ar determina incidența termenului de prescripție de 5 ani, reglementat de Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, această apărare a recurentului-reclamant formulată față de excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată pentru prima dată în faza recursului, nefiind supusă analizei instanței de apel, în susținerea acestei constatări venind chiar afirmațiile recurentului-reclamant, care, prin consilier juridic, în cadrul concluziilor orale formulate în fața instanței de recurs, a afirmat că este pentru prima data când invocă acest termen special, întrucât nu a crezut că instanța de apel se va raporta la termenul general de prescripție.

Ca atare, motivarea cererii de recurs formulate de recurentul-reclamant nu respectă rigorile impuse de art. 488 alin. (2) Cod procedură, invocarea omisso medio a unor critici nefiind aptă să determine o verificare din partea instanței de recurs cu privire la legalitatea deciziei recurate.

Aceasta pentru că obiectul recursului este decizia pronunțată de către instanța de apel, ceea ce înseamnă că, prin motivele de recurs pot fi formulate doar critici cu privire la dezlegările date prin această hotărâre și cu privire la judecata ce a avut loc în fața instanței de apel, judecată realizată în raport de criticile aduse de către parte sentinței apelate.

Nu poate fi primită apărarea recurentului-reclamant în sensul că nu a putut invoca în fața curții de apel incidența termenului de prescripție de 5 ani, aplicabil creanțelor fiscale, pentru că nu cunoștea că instanța de apel se va raporta la termenul general de prescripție al dreptului material la acțiune.

Or, în condițiile în care tribunalul respinsese cererea de chemare în judecată ca prescrisă, constatând că prescripția a intervenit în raport cu aplicarea termenului general de prescripție de 3 ani, afirmat prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe de către recurenta-pârâtă, recurentul-reclamant avea posibilitatea să se apere prin susținerea caracterului de creanțe fiscale a pretențiilor deduse judecății și, implicit, a incidenței termenului de prescripție de 5 ani, chiar de la momentul formulării răspunsului la întâmpinare (depus în fața primei instanțe) și, cu atât mai mult, prin apelul declarat împotriva sentinței pronunțate în cauză.

Cum soluția dată de tribunal s-a fundamentat pe depunerea cererii de chemare în judecată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, în lipsa unor susțineri din partea părților care să afirme incidența unui alt termen de prescripție a dreptului material la acțiune, în mod evident, instanța de apel nu avea cum să se refere, în analiza efectuată asupra căii de atac exercitate, decât la termenul de prescripție reținut de către prima instanță.

Astfel, față de cele anterior reținute, Înalta Curte constată că, în speță, criticile formulate de recurentul-reclamat în susținerea recursului declarat nu respectă condițiile impuse de alin. (2) al art. 488 C. proc. civ., prin cererea de recurs fiind supuse analizei prezentei instanțe aspecte care nu au mai fost invocate în cauză - incidența termenului special de prescripție de 5 ani, reglementat de Codul de procedură fiscală, în raport cu caracterul de creanțe fiscale a pretențiilor deduse judecății -, în contextul în care acestea ar fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului și, chiar în fața tribunalului.

Pentru toate aceste considerente, constatând că recurentul-reclamant supune judecății în recurs critici formulate omisso medio, nesusceptibile de analiză în această fază procesuală, față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în lipsa identificării unor critici apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cum, în speță, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București.

II.4.2. Recursul declarat de pârâta A. S.R.L.

În esență, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel, în opinia sa, pe de o parte, nesocotind prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a avut în vedere că partea adversă a invocat prin cererea de apel o apărare nouă față de cele de care s-a folosit în fața primei instanței, iar, pe de altă parte, a reținut, greșit și fără a analiza susținerile sale, întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește obiectivul str. x, bl. D17 prin emiterea somației nr. x din data de 4 aprilie 2022.

În urma verificării actelor dosarului, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot determina o analiză a legalității deciziei recurate, neîndeplinind cerința impusă de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că, deși puteau fi invocate în fața instanței de apel, recurenta-pârâtă nu le-a supus analizei acesteia în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Prin cererea de apel, recurentul-reclamant a criticat sentința tribunalului afirmând și că, în speță, cursul prescripției dreptului material la acțiune a fost întrerup ca urmare a emiterii somației nr. x din data de 4 aprilie 2022, iar recurenta-pârâtă, prin concluziile scrise depuse la termenul la care a avut loc dezbaterea apelului, 19 septembrie 2023, a susținut că partea adversă a formulat prin această critică o apărare nouă direct în faza apelului, precum și că somația la care aceasta s-a referit nu respectă condițiile de formă impuse de lege pentru a se putea considera că a întrerupt cursul termenului de prescripție în condițiile art. 2537 pct. 4 raportat la art. 1522 C. civ.

Însă, contrar susținerii recurentei-pârâte, potrivit căreia aceste apărări puteau fi formulate și prin concluziile scrise, aceasta avea obligația să le formuleze prin întâmpinarea depusă în apel, în contextul în care înțelegea să se folosească de ele în încercarea de a combate susținerea părții adverse în sensul că suntem în prezența unei cauze de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, iar în fața primei instanțe această chestiune nu fusese arătată.

Or, așa cum s-a menționat anterior, recurenta-pârâtă a invocat aceste apărări pentru prima dată prin concluziile scrise depuse la momentul dezbaterilor asupra apelului, cu nesocotirea prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la termenul în care acestea puteau fi formulate, respectiv la actele de procedură prin care puteau fi susținute, și, ca atare, instanța de apel nu a fost legal învestită a le analiza.

Prin urmare, valorificării în recurs a criticilor aduse de recurenta-pârâtă deciziei atacate, ce au fost formulate omisso medio, i se opun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de casare reglemente la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte, constatând că recurenta-pârâtă a înțeles să își motiveze calea de atac prin susținerea unor critici invocate omisso medio, nesocotind prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că nu se poate reține invocarea unor motive de nelegalitate a deciziei recurate ce ar putea fi circumscrise vreuneia dintre ipotezele reglementate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., apte a determina verificarea legalității deciziei recurate, și cum, în speță, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârâta A. S.R.L.

II.4.3. Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, respectiv constatarea nulității recursurilor, în raport cu prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza celorlalte aspecte susținute în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamantul Sectorul 2 al Municipiului București și de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1130 din data de 3 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2024.