ÎCCJ, decizie (scj.ro #222096)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – Secția I civilă, în data de 10.07.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții C., D. și E., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 205.183 lei, reprezentând prejudiciu material, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1376 și urm., precum și art. 1382 C.civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 279 din 15.03.2022, Tribunalul Buzău – Secția I civilă a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și E., obligând pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 128.618 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul provenit din incendiu, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. A obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de 8600 lei, reprezentând onorariu de avocat și onorarii de expert, respingând solicitarea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile au declarat apel principal pârâții D. și E., ambii în nume personal și în calitate de succesori (fiică și fiu) ai defunctului C., și apel incident reclamanții A. și B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 78 din 12.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă a anulat apelul incident declarat de reclamanții A. și B., ca netimbrat. A admis apelul principal formulat de către pârâții D. și E., în contradictoriu cu reclamanții A. și B. și, în consecință, a schimbat în parte, sentința în sensul că a anulat încheierea de ședință din data de 16.05.2019, ca urmare a admiterii excepției tardivității formulării completării acțiunii invocată de pârâți și a constatat decăderea reclamanților din dreptul de a completa acțiunea. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 111.226 lei, reprezentând prejudiciu total, din care suma de 106.116 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu bun imobil și suma de 5.110 lei, contravaloare prejudiciu bunuri mobile. A compensat, în parte, cheltuielile de judecată și, ca urmare, a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 3600 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat parțial și onorarii experți. A menținut în rest sentința apelată și încheierea din 22 aprilie 2021. A compensat în tot cheltuielile de judecată efectuate de către părți în apel. În baza art. 38 din OUG 80/2013 a stabilit că taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată era în cuantum 5.208,66 lei în sarcina de plată a reclamanților. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 2.823,5 lei, reprezentând parte din taxa judiciară de timbru.

Recursurile declarate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 78/2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâții D. și E. 4.1. Recursul declarat de recurenții-reclamanți Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, pe fond, modificarea în parte, în sensul respingerii apelului părții adverse și menținerea sentinței primei instanțe, în sensul obligării pârâților și la plata cheltuielilor efectuate în dosarul de urmărire penală și în cadrul dosarului de asigurare dovezi, cu mențiunea că recursul se referă și la soluția anulării încheierii de ședință din data de 16 mai 2019, recurenții criticând soluția de admitere a excepției tardivității formulării cererii de majorare a câtimii despăgubirilor solicitate. În dezvoltarea criticilor formulate cu privire la încheierea din 16 mai 2019, subsumate de recurenți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ., recurenții au susținut că încheierea este nelegală, întrucât instanța de apel a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 204 alin. (1) și (2), pct. 2 C.proc.civ., considerând în mod greșit că cererea formulată de aceștia este o cerere modificatoare a acțiunii, când de fapt aceasta era o cerere de majorare a câtimii pretenției. În mod greșit, instanța a înlăturat obligarea pârâților la plata sumei de 4300 lei, reprezentând cheltuieli efectuate la urmărirea penală și cu ocazia asigurării de dovezi, sens în care recurenții au solicitat casarea încheierii din 16 mai 2019 și modificarea deciziei recurate, în sensul de a i se acorda suma solicitată. În ceea ce privește decizia atacată, cu referire la suma reținută ca prejudiciu, recurenții au invocat o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 1385 și art. 1386 C.civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, stabilirea despăgubirilor trebuind a fi raportată la data producerii evenimentului, sumă care trebuie reactualizată. Au mai susținut recurenții că instanța de apel a încălcat prevederile art. 249 C.proc.civ., deoarece au făcut dovada existenței prejudiciului raportat la bunurile mobile, iar pârâții au contestat valoarea acestora, recunoscând, implicit, faptul că respectivele bunuri au fost distruse. În atare situație, instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 264 C.proc.civ., neglijând evaluarea probelor directe în ceea ce privește prejudiciul. Totodată, au susținut că instanța de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 363 C.proc.civ. privind puterea doveditoare a probelor obținute în procedura asigurării de dovezi, conform art. 359 și urm. C.proc.civ., întrucât hotărârea privind asigurarea de dovezi nu a fost atacată de pârâți. În continuare, recurenții au solicitat ca, în condițiile în care se va admite recursul și se va respinge apelul părților adverse, instanța de recurs să modifice decizia și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată acordate, inclusiv în ceea ce privește taxa judiciară de timbru și să înlăture obligația acestora la plata taxei în cuantum de 5.208,66 lei. În subsidiar, au solicitat sa se constate că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 453 C.proc.civ. și a ignorat dispozițiile art. 363 alin. (3) din același cod. Cu referire la această critică, recurenții au arătat că art. 453 C.proc.civ. nu instituie o regulă pentru acordarea cheltuielilor de judecată atunci când se admite în parte cererea de chemare în judecată. Instanța trebuia să țină cont de faptul că erau cheltuieli necesare și, în niciun caz, excedentare, astfel că puteau să le acorde în totalitate. Totodată, au arătat că prevederile art. 363 alin. (3) C.proc.civ. făceau obligatorie acordarea cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia administrării probelor în cadrul procedurii asigurării de dovezi. În această situație, recurenții au susținut că era necesar să li se acorde toate cheltuielile efectuate în acea procedură, fără nicio restrângere a cuantumului acestora. 4.2. Recursul declarat de recurenții-pârâți Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenții au susținut că recursul declarat nu vizează soluția de admitere a apelului împotriva încheierii de ședință din 16 mai 2019, care le este favorabilă. În dezvoltarea primului motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a omis să analizeze parte din motive de apel invocate de aceștia și a aplicat greșit dispozițiile art. 478 alin. (2) C.proc.civ.. Sub acest aspect, au învederat că parte din susținerile formulate prin cererea de apel (motivul de apel nr. IV.4.5) nu au fost analizate de instanță, deși au fost reținute în practicaua hotărârii, referindu-se în mod expres la apărările recurenților formulate în legătură cu recunoașterea expresă, făcută prin răspunsul la interogatoriu, în sensul că reclamanții au primit de la vecini, cu titlu de ajutoare/donații, suma de 20.000, sumă ce ar fi trebuit scăzută din valoarea totală. Recurenții au susținut că încheierea este nelegală, întrucât instanța de apel a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 204 alin. (1) și (2) pct. 2 C.proc.civ., considerând, în mod greșit că cererea formulată de aceștia este o cerere modificatoare a acțiunii, când de fapt aceasta era o cerere de majorare a câtimii pretenției prejudiciului suferit în urma incendiului. Totodată, au învederat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel nr. IV.4.6 subpunctul (ii), axat pe faptul că prima instanță a ignorat împrejurarea că există un dubiu evident cu privire la calitatea de proprietari a reclamanților în ceea ce privește bunurile mobile pretins distruse în incendiu și aflate în corpul de casă vechi în care locuia fiul reclamanților F., care s-a pretins el însuși a fi proprietarul bunurilor și care nu este parte în prezentul litigiu, dar și că prima instanță a ignorat că dubiul profită pârâților Astfel, au considerat că prin omisiunea de a analiza și soluționa cele două motive de apel menționate, instanța de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, principiul legalității și principiul dreptului la apărare, garantate de dispozițiile art. 6, art. 7 și art. 13 C.proc.civ.. Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenții au susținut că instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, cu ignorarea evidentă a actelor de procedură existente la dosarului cauzei și cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C.proc.civ., că motivul de apel privitor la răspunderea pentru fapta proprie a terțului G. ar fi o critică nouă, invocată pentru întâia dată în apel. Or, critica respectivă, care se bazează tocmai pe concluziile expertizei în procese pirogene și incendii întocmită de expertul X, fusese invocată de recurenți inclusiv în fața primei instanțe. De asemenea, au mai arătat că și dacă apărările mai sus menționate ar fi fost invocate pentru prima dată în apel, așa cum în mod nelegal a reținut instanța de apel, s-au respectat dispozițiile art. 478 alin. (2) C.proc.civ., citate de instanța de apel, conform cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Or, motivele considerate în mod nelegal de către instanța de apel ca fiind motive noi, invocate direct în apel, au fost invocate de recurenți în cadrul apelului formulat (motivul de apel IV.2.2). Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ., recurenții au susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum prevăzut de art. 477 C.proc.civ., instanța de apel denaturând conținutul și sensul manifest al motivelor de apel formulate de recurenți, atribuindu-le un alt conținut și un alt sens, care sunt diferite de cele indicate prin cererea de apel. Astfel, au învederat că au susținut prin apel (motivul IV.2.2) că bunul imobil a fost un instrument în mâna terțului G. și nicidecum un instrument în mâna pârâților, cum de altfel nu au reiterat ca motive de apel argumentația din fața primei instanțe legate de modalitatea de producere a incendiului asimilată forței majore, de supraîncărcare a rețelei electrice a pârâților sau intervenția întârziată a pompierilor, așa cum nelegal a reținut instanța de apel. Procedând astfel, în opinia recurenților, instanța de apel a încălcat limitele învestirii sale și principiul tantum devolutum quantum apellatum , consacrat de art. 477 C.proc.civ., soluționând cauza în baza altor motive de apel (motive străine) decât cele cu care a fost învestită în mod expres. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ., recurenții au invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 1376 – 1377, art. 1380 și art. 1385 – 1386 C.civ., referitoare la răspunderea juridică pentru lucru și la condițiile înlăturării acesteia, precum și la condițiile reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. În dezvoltarea acestei critici, recurenții au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1380 C.civ., referitoare la înlăturarea răspunderii pentru lucruri când prejudiciul este rezultatul faptei unui terț, motivat de inexistența raportului de cauzalitate între lucru și prejudiciu. Contrar susținerilor instanței de apel, apărarea pârâților axată pe înlăturarea răspunderii pentru lucru, în condițiile în care prejudiciul a fost cel mult rezultatul faptei terțului G. nu este rămasă la „simplul stadiu de alegație”, ci a fost determinată și susținută probatoriu de concluziile expertizei tehnice în specialitate procese pirogene și incendii întocmite de expertul desemnat, cât și de declarațiile martorilor audiați în primă instanță. Așadar, apărarea respectivă a decurs în mod logic tocmai din probatoriul complex administrat în fata primei instanțe, referitor la cauzele izbucnirii incendiului, focarul acestuia și modul de propagare. Or, așa cum a precizat expertul desemnat în cauză, incendiul s-a datorat unei improvizații electrice (conductor electric improvizat sau priză improvizată la nivelul tabloului electric sau în mansardă) în imobilul recurenților, respectiva improvizație neputând fi realizată de către aceștia, pentru simplul motiv că nu au locuit niciun moment în imobilul respectiv, nici anterior incendiului, nici la momentul acestuia. Așadar, dacă chiar a existat o improvizație electrică care ar fi provocat incendiul, aceasta este cel mult rezultatul unei acțiuni a terțului G., care era unicul locatar al imobilului și unicul care îl folosea cu titlu de locuință, și nicidecum a recurenților. O astfel de împrejurare exclude raportul de cauzalitate dintre fapta lucrului și prejudiciu și, în condițiile art. 1380 C.civ., exclude răspunderea civilă a recurenților, fiind incidentă în speță răspunderea civilă pentru fapta proprie, care însă nu revine recurenților, și nicidecum nu este incidentă răspunderea civilă pentru fapta lucrului, așa cum, nelegal, a reținut instanța de apel. În continuare, recurenții au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 1376-1377 C.civ., referitoare la condițiile angajării răspunderii juridice pentru lucru, întrucât aceștia nu aveau paza juridică a imobilului la momentul producerii incendiului, astfel că sunt exonerați în sensul dispozițiilor art. 1376 -1377 C.civ. de răspunderea juridică pentru lucru. Cu referire la această din urmă critică, recurenții au învederat că, în primul rând, instanța de apel a ignorat în mod nejustificat critica acestora legată de faptul prima instanță nu s-a preocupat în niciun fel să lămurească titlul în baza căruia terțul G. ocupa și folosea imobilul pârâților la data incendiului. În al doilea rând, considerentele instanței de apel legate de faptul că recurenții nu au dovedit transmiterea pazei juridice sunt total greșite și nu țin cont de probele aflate la dosarul primei instanțe, din care rezultă că terțul G. ocupa și folosea imobilul la data incendiului, fiind un detentor precar și având puterea de direcție si control asupra lucrului respectiv. Contrar susținerilor instanței de apel, situația concretă a terțului G. îmbracă elementele specifice ale contractului de comodat, contract pentru a cărui validitate nu este necesară forma scrisă. Simplul fapt că nu există un contract scris între recurenți și terțul G. nu îndreptățește, în niciun caz, susținerea primei instanțe conform căreia recurenții nu ar fi probat existența unei astfel de înțelegeri legată de transmiterea către terțul respectiv a dreptului de folosință cu titlu gratuit a imobilului și, implicit, a pazei juridice a acestuia. În al treilea rând, au arătat recurenții că instanța de apel s-a axat pe excluderea comodatului, ca și act juridic civil, omițând aspectul esențial că nu natura juridică exactă a titlului locativ în baza căruia terțul ocupa imobilul subsemnaților la data incendiului este relevantă din perspectiva art. 1376-1377 C.civ., ci transmiterea către terț a puterii de direcție și control asupra bunului, astfel încât acesta să devină un păzitor al comportamentului și al conservării bunului. Și dacă, așa cum susține instanța de apel, nu ar fi vorba despre un contract de comodat, ci despre un eventual contract nescris de închiriere, rezultatul final era același, si anume transmiterea puterii de direcție și control către detentorul precar G.. Totodată, au susținut recurenții că instanța de apel a adăugat în mod nelegal la dispozițiile art. 1376-1377 C.civ. instituind o condiție nereglementată de legiuitor. Textele legale respective exclud răspunderea civilă pentru lucru prin simpla transmitere a puterii de direcție și control, fiind irelevant dacă bunul imobil este finalizat sau nefinalizat. În plus, aspectul că G. locuia efectiv doar într-o cameră a imobilului, în condițiile în care acesta nu era finalizat în întregime, este lipsit de relevanță, pentru că terțul era singurul care locuia în imobil în întregul său și singurul care avea acces la acesta și îi folosea instalațiile. Prin urmare, era evident că pârâții au transmis paza juridică a imobilului către terț, care locuia continuu, efectiv, cu titlu gratuit și singur în imobil la momentul producerii incendiului, dar și înainte de acesta, fiind singurul răspunzător pentru incendiu, în calitatea sa de detentor precar, iar pârâții sunt exonerați de răspundere în temeiul art. 1377 și art. 1380 C.civ., pentru că nu aveau paza juridică la momentul incendiului. Faptul că nu a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive și/sau că nu a fost formulată o cerere de chemare în garanție a terțului este irelevantă din perspectiva art. 1376-1377 C.civ. Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1385 si art. 1386 C.civ., referitoare la condițiile reparării prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. Cu privire la acest aspect, au arătat că pretinsul prejudiciu cauzat bunului imobil al reclamanților trebuia calculat și stabilit la momentul incendiului (10/11 iunie 2014), întrucât aceea este data producerii prejudiciului, și nu la momentul efectuării expertizei evaluatorii de bunuri imobile, așa cum nelegal a reținut instanța de apel. Astfel, consideră că s-au interpretat și aplicat astfel total greșit de către instanța de apel dispozițiile exprese ale art. 1386 alin. (2) C.civ., referitoare la stabilirea despăgubirii prin raportare la data producerii prejudiciului. În concret, instanța de apel a reținut că valoarea prejudiciului este cea calculată la data de 14.01.2022 de către expertul desemnat prin completarea la raportul de expertiză depusă de acesta pentru termenul de judecată din 20.10.2022; or, data producerii prejudiciului este data la care a avut loc incendiul, respectiv 10-11 iunie 2024. Au susținut că pretinsul prejudiciu, la a cărui reparare au fost obligați în mod nelegal de instanța de apel (106.116 lei) pentru daunele provocate bunului imobil al intimaților-reclamanți, este mult mai mare decât cel efectiv si real suferit de aceștia. Drept urmare, au susținut că s-au interpretat și aplicat greșit de către instanța de apel dispozițiile art. 1385 C.civ. și s-au creat premisele unei îmbogățiri fără justă cauză a reclamanților în detrimentul recurenților-pârâți. În primul rând, instanța fondului a ignorat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1385 C.civ., în materia răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se poate realiza exclusiv în limita celui real suferit de reclamanți. Or, în cazul de față, repararea prejudiciului ar însemna exclusiv recrearea doar a condițiilor locative pe care le aveau reclamanții la momentul incendiului și nicidecum crearea unei situații mult mai bune pentru aceștia (în fapt achiziționarea de noi bunuri mobile și realizarea unei noi construcții, cu materiale și instalații moderne și foarte scumpe, care creează, în mod injust și nelegal, un confort mult sporit față de cel avut la momentul incendiului). Instanța de apel a permis o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, permițându-le să obțină cu tiltu de despăgubiri o sumă mult mai mare decât cea care li se cuvenea în mod real cu titlu de reparare a prejudiciului efectiv suferit. În al doilea rând, instanța de apel a apreciat în mod nelegal, că reparațiile imobilului reclamanților se puteau efectua doar cu materiale noi, care ar exclude reținerea unei uzuri/deprecieri. Or, în cazul de față, prin lucrările de reabilitare efectuate și prin materialele de calitate superioară folosite, reclamanții nu au readus imobilul la starea inițială de la momentul incendiului, ci, în realitate, au realizat o nouă construcție, superioară din toate punctele de vedere celei afectate de incendiu. Faptul că reclamanții au ales, ulterior incendiului, să-și repare imobilul cu materiale noi și de calitate superioară celor avute anterior incendiului și să-și creeze astfel condiții locative mult superioare celor avute anterior, la momentul producerii prejudiciului, și că aceștia ar fi depus chitanțe care justifică astfel de achiziții sunt împrejurări care îi privesc și care țin exclusiv de cheltuieli voluptorii, pentru care recurenții nu pot fi ținuți răspunzători. În al treilea rând, suma de 106.116 lei, reținută de instanța de apel ca fiind valoarea prejudiciului cauzat bunului imobil proprietatea reclamanților este valoarea reținută de expertul desemnat în cauză, fără deprecierea datorată uzurii construcției și instalațiilor, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 1385 C.civ. și principiului reparării integrale a prejudiciului. În al patrulea rând, raționamentul instanței de apel este unul bazat pe contradicții logice. Instanța de apel a validat raportul de expertiză evaluatorie a bunurilor mobile întocmit de expertul-parte Dumitru Aneta, care a inclus în acesta deprecieri datorate uzurii/vechimii bunurilor mobile ale reclamanților afectate de incendiu, însă a negat existența unei astfel de uzuri și în cazul bunurilor imobile, deși situațiile sunt identice. Dacă uzura exista în cazul bunurilor mobile vechi, cu atât mai mult exista și trebuia reținută de instanța de apel și în cazul bunurilor imobile ale reclamanților. În al cincilea rând, imobilul reclamanților nu era nou la momentul incendiului și nici nu a fost distrus în totalitate, așa cum, eronat, pare să fi înțeles instanța de apel. Reparațiile efectuate de reclamanți la imobil nu au fost în niciun caz unele „capitale”, cum nelegal a susținut instanța de apel. În realitate, în incendiu a fost distrus doar acoperișul imobilului reclamanților, pereții și restul construcției nefiind afectate. În al șaselea rând, contrar dispozițiilor art. 1385 C.civ. și principiului reparării prejudiciului strict în limita celui efectiv suferit este și susținerea instanței de apel legată de faptul că recurenții trebuie să suporte sporul de valoare înregistrat de imobil ca urmare a lucrărilor de reabilitare efectuate după incendiu. În al șaptelea rând, instanța de apel a ignorat faptul că valoarea însumată a facturilor și bonurilor de achiziție depuse de reclamanți la dosarul de fond, respectiv, suma de 54.128.54 lei și care corespunde cheltuielilor efectiv făcute de aceștia cu reabilitarea imobilului, este mult inferioară valorii de 106.116 lei, reținută de instanța de apel cu titlu de valoare a pretinselor prejudicii cauzate bunurilor imobile, fiind în realitate apropiată de valoarea maximală stabilită de expertul desemnat ca fiind valoare a daunelor la data incendiului (10/11 iunie 2014), adică în jurul sumei de 56.800 lei. În al optulea rând, lucrările de reparație la imobile au fost efectuate de către reclamanți în cursul anului 2014, când, de altfel, au fost achiziționate și materialele folosite la acestea, astfel încât nu se poate raporta în niciun caz valoarea acestora la anul 2021, când a fost întocmit raportul de expertiză. În al nouălea rând, repararea prejudiciului prin readucerea imobilului la stadiul de locuință, invocată în mod repetat de prima instanță, presupunea în mod esențial, în sensul art. 1385 C.civ., strict readucerea imobilului la stadiul de la momentul incendiului. În al zecelea rând, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză întocmit de expertul Y, valoarea reală a pagubelor produse la imobilul reclamanților, în urma incendiului din noaptea de 10/11 iunie 2014, în limita căreia se putea discuta despre eventuala obligație de reparație, a fost de doar 56.800 lei, valoare stabilită de expert prin aplicarea coeficientului de uzură, față de vechimea construcțiilor. Instanța de apel a înlăturat nelegal, cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 1385 C.civ., critica pârâților referitoare la împrejurarea că, prin răspunsurile la întrebarea nr. 13 din interogatoriul administrat în fața primei instanțe, reclamanții au arătat că reparațiile la imobilul acestora au costat aproximativ 52.000 lei. În ultimul rând, recurenții au susținut că instanța de apel a ignorat și nu a analizat motivul de apel nr. IV.4.5 axat pe faptul că, prin răspunsul la întrebarea nr. 14 din interogatoriul administrat, reclamanta a recunoscut că în urma incendiului au primit de la vecini suma de 20.000 lei, care trebuia scăzută din valoarea totală a prejudiciul. Concluzionând, recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Recurenții-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâți, prin care au invocat excepția nulității recursului, considerând că motivele invocate sunt motive de netemeinicie și nu motive de nelegalitate, astfel că nu sunt încadrabile în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.. Totodată, în ceea ce privește critica referitoare la paza juridică a bunului, au susținut că este o apărare nouă, neinvocată în fața primei instanțe, astfel că nu poate fi primită, fiind inadmisibilă. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-pârâți, ca nefondat. Recurenții-pârâți D. și E. au formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, prin care au invocat excepțiile insuficientei timbrări și nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți. Cu referire la excepția insuficientei timbrări, recurenții-pârâți au susținut că recursul declarat de recurenții-reclamanți vizează fondul deciziei curții de apel, astfel că, față de dispozițiile art. 24 alin. (2) din OUG nr. 80/2013, aceștia datorează o taxă de timbru în cuantum de 1.298,15 lei și nu în cuantum de 20 lei, cum a fost stabilit prin rezoluția instanței. Cu referire la excepția nulității recursului, au susținut că, în realitate, criticile formulate de recurenții-reclamanți vizează modalitatea de interpretare și analizare a probelor de către instanța de apel. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31.01.2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de pârâții D. și E., invocată de recurenții-reclamanți B. și A.. A respins excepțiile insuficientei timbrări și nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, invocate de recurenții-pârâți D. și E.. A admis în principiu recursurile declarate de reclamanții B. și A. împotriva încheierii din 16.05.2019 și a deciziei nr. 78/2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția I civilă, respectiv de pârâții D. și E. împotriva deciziei nr. 78/2023 a aceleiași instanțe. A fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin recursul declarat de reclamanții B. și A. au fost invocate motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) și 8) C.proc.civ. Motivul de recurs, subsumat dispozițiilor de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ. se referă la aplicarea greșită a art. 204 alin. (1) și (2) și art. 453 C.proc.civ. Recurenții-reclamanți susțin că, prin cererea depusă la 11.04.2019 au solicitat pretenții, care pot fi subscrise aceluiași temei juridic și care derivă din incidentul din iunie 2014, nefiind o modificare a cererii de chemare în judecată, în accepțiunea art. 204 alin. (1) C.proc.civ., ci o precizare a cererii de chemare în judecată. Critica este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 205.183 lei, actualizată cu rata inflației, reprezentând pretins prejudiciu cauzat bunurilor imobile și mobile în urma incendiului din noaptea de 10/11 iunie 2014. Temeiul juridic al acțiunii a fost precizat, ca fiinddispozițiile art. 1376 din Codul civil ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru paza lucrului. În schimb, prin cererea depusă ulterior, au fost solicitate cheltuielile de judecată, izvorâte din instrumentarea dosarului penal și a celui de asigurare dovezi, întemeiate pe dispozițiile art. 1357 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază că, în principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul și cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C.proc.civ., realizându-se cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C.proc.civ.. Legiuitorul a consacrat așadar posibilitatea formulării unei cereri adiționale. Cererea adițională își găsește reglementarea expresă în dispozițiile art. 30 alin. (5)C.proc.civ., această normă legală statuând definiția și trasând caracterele juridice ale acestei instituții de drept procesual civil. Astfel, potrivit dispoziției normative precizate, prin cererea adițională se înțelege acea cerere prin care o parte litigantă modifică pretențiile sale anterioare. Una dintre particularitățile cererii adiționale vizează faptul că, întotdeauna, aceasta presupune existența unei cereri prin care, anterior, a fost sesizată instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu concret, indiferent de natura cererii inițiale, respectiv dacă aceasta este principală, accesorie și incidentală. Cererea adițională implică o modificare a pretențiilor inițiale, de cele mai multe ori cerându-se în plus față de ceea ce s-a solicitat inițial ori cerându-se ceea ce inițial nu s-a pretins. Articolul 204 C.proc.civ. reglementează regimul juridic al cererii adiționale. Formularea cererii adiționale implică modificarea unuia dintre cele trei elemente esențiale ale cererii inițiale: părți, obiect și cauză. De asemenea, cererea adițională presupune completarea cererii anterioare cu care a fost învestită instanța cu unul sau mai multe dintre cele trei cerințe determinante menționate mai sus. Formularea cererii completatoare și modificatoare este limitată, putând fi realizată numai până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Ca atare, și în ipoteza în care pricina nu ar fi în stare de judecată la primul termen, ci s-ar solicita, spre exemplu amânarea cauzei de către pârât în vederea angajării unui apărător, subzistă obligația reclamantului de a formula cerere modificatoare ori cerere completatoare până la termenul menționat. Singura condiție cerută de către lege este aceea ca reclamantul să fi fost legal citat pentru termenul de judecată până la care ar avea dreptul să-și modifice ori să-și completeze pretențiile inițiale, fiind fără relevanță juridică faptul îndeplinirii legale sau nu a procedurii de citare cu pârâtul. Dispozițiile art. 204 alin. (3) C.proc.civ. prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părților cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc și cu depășirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situație în care nu va interveni sancțiunea decăderii, iar instanța va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată., Din formularea acestui text legal, se reține, în primul rând, faptul că, după depășirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiționată de acordul expres al tuturor părților. Art. 204 alin. (2)C.proc.civ. reglementează o altă formă a cererii adiționale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispozițiile alin. 1 și alin. 3 ale art. 204 din aceeași normă dispozitivă. Astfel, potrivit dispoziției menționate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, și când se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Mărirea sau micșorarea cuantumului obiectului cererii presupune formularea unei cereri patrimoniale, al cărei obiect poate fi exprimat în bani. În măsura în care limitele obiectului indicat în cererea introductivă de instanță au fost depășite prin cererea adițională, aceasta va urma regimul prevăzut de dispozițiile art. 204 alin. (1) și alin. (3) C.proc.civ., iar nu cel stipulat prin art. 204 alin. (2) din același act normativ. În litigiul pendinte, recurenții-reclamanți susțin că cererea depusă la data de 11.04.2019 reprezintă o cerere adițională, formulată în condițiile art. 204 alin. (2) C.proc.civ., nefiind incident art. 204 alin. (1) din același act normativ. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că susținerea este eronată, având în vedere că prin cererea formulată ulterior nu s-a mărit sau micșorat cuantumului obiectului cererii. Astfel, prin formularea cererii adiționale s-a urmărit modificarea pretențiilor inițiale, solicitându-se în plus față de obiectul inițial, respectiv cheltuielile de judecată, care au decurs din instrumentarea dosarului penal și a cererii de asigurare de dovezi. Obiectul juridic al cererii adiționale reprezintă un capăt de cerere distinct, iar temeiul juridic al acesteia este diferit, fiind justificat pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, și nu ca urmare a antrenării răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta lucrului. În aceste condiții, instanța supremă decelează faptul că cererea din 11.04.2019 reprezintă o modificare în sensul completării acțiunii inițiale, prin formularea unei pretenții noi, întemeiate pe o altă normă juridică decât cea invocată, motiv pentru care trebuia depusă cu respectarea limitei temporale instituite de dispozițiile art. 204 alin. (1) C.proc.civ.. Chiar dacă atât pretenția inițială, cât și cea ulterioară izvorăsc din incidentul produs în luna iunie 2014, nu se poate aprecia că se circumscrie noțiunii de mărire a câtimii obiectului, atâta timp cât cauza și temeiul juridic sunt diferite. Cererea inițială a fost întemeiată pe dispozițiile care normează răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de lucruri, în timp ce cererea ulterioară a fost justificată pe dispozițiile, care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. Cele două tipuri de răspundere delictuală invocate de către recurenții sunt deosebite și operează în condiții diferite. Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă. Spre deosebire, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie implică culpa făptuitorului. Ținând cont de distincțiile dintre cele două tipuri de răspundere invocate de către reclamanți și de obiectul cererilor formulate, se constată că instanța devolutivă a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 204 alin. (1) C.proc.civ., fiind nefondată critica formulată. Referitor la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 453 C.proc.civ., se constată că acestea au fost aplicate corect de către instanța de apel. Având în vedere admiterea parțială a cererii de chemare în judecată, au fost aplicate dispozițiile art. 453 alin. (2) C.proc.civ., fiind acordate cheltuieli de judecată, atât onorariul de avocat, cât și taxele de timbru în limita pretențiilor admise. Onorariile de expertiză au fost acordate în totalitate, apreciindu-se că probatoriile încuviințate au fost utile și necesare soluționării cauzei, iar necesitatea efectuării acestora a fost determinată de culpa pârâților. Referitor la onorariile de avocat aferente pentru instrumentarea dosarului penal și de asigurare a dovezilor, în mod corect, s-a statuat că nu pot fi acordate, având în vedere că nu reprezentau cheltuieli realizate în prezenta cauză, ci în litigii anterioare, putând fi recuperate de către reclamanți prin promovarea unei cereri de chemare în judecată distincte, întemeiate pe dispozițiile art. 453 C.proc.civ. coroborat cu art. 1357 C.civ. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ.. 1.2 Motivul de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C.proc.civ. se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1386 C.civ. privind existența și valoarea bunurilor mobile. Criticile sunt nefondate, având în vedere următoarele aspecte: Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că, în materia răspunderii civile a fost consacrat principiului reparației integrale a prejudiciului, în cuprinsul normelor sus-menționate. Instanța devolutivă a analizat probatoriile administrate în litigiul pendinte și pe baza acestora a statuat cu privire la dovedirea existenței și valorii bunurilor mobile, la data producerii incendiului. În acest sens, au fost avute în vedere bunurile menționate în cuprinsul proceselor-verbale de intervenție și în raportul de expertiză, ce viza asigurarea dovezilor, fiind în mod corect, înlăturate susținerile reclamanților referitor la existența altor bunuri, care au fost indicate ulterior, după trecerea a 3, 4 ani de la producerea incendiului. Referitor la valoarea bunurilor mobile, s-a procedat la analiza comparativă a rapoartelor de expertiză, reținându-se că mai aproape de valoarea reală a bunurilor mobile distruse este cea indicată în raportul expertului parte al pârâților, care a coroborat procesul-verbal al Inspectoratului pentru Situații de Urgență cât și expertiza întocmită de expert Z. în procedura de asigurare dovezi și a ținut cont de uzura acestora. Aceste statuări ale instanței de apel reprezintă o valorificare a atribuțiilor judiciare, respectiv aprecierea și coroborarea probatoriului administrat, atribuții care privesc temeinicia hotărârii atacate, și nu legalitatea acesteia, motiv pentru care exced analizei instanței de recurs. Pornind de la aceste statuări instanța supremă, în limita controlului judiciar realizat de instanța de recurs constată că au fost aplicate, în mod corect, dispozițiile art. 1386 C.civ., nefiind fondate criticile formulate de către recurenții-reclamanți. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și pct. 8) C.proc.civ., motiv pentru care, în temeiul art. 493 C.proc.civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat. Prin recursul declarat de pârâții D. și E. au fost invocate motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5), 6) și 8) C.proc.civ. Motivul de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C.proc.civ. Recurenții susțin că au invocat o cauză de exonerare a răspunderii pentru paza lucrului, respectiv îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale proprie a terțului G. și că, în mod greșit, s-a reținut că a fost invocată pentru prima oară în apel. Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că, potrivit art. 478 alin. (2) C.proc.civ. „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”. Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Principiul tantum devolutum quantum apellatum, dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privința devoluțiunii ori transmiterii cauzei către instanța de apel. Această regulă restrictivă stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată și prin raportare la apărările formulate de părți în fața instanței de fond. Instanța devolutivă a aplicat, în mod corect, cele două principii, întrucât recurenții nu au invocat în fața primei instanța răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a lui G., drept cauză de exonerare a răspunderii civile delictuale proprii. Astfel, prin întâmpinarea formulată, în fața primei instanțe, au invocat prin raportare la persoana lui G. numai faptul că acesta a dobândit paza juridică a imobilului, ca efect al împrejurării că a locuit în acel imobil la momentul producerii incendiului și că, în calitate de paznic juridic, trebuie să i se angajeze răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de lucruri, în condițiile art. 1376 C.civ.. Apărarea formulată de către recurenți a avut în vedere angajarea răspunderii civile delictuale a lui G., în temeiul art. 1376 C.civ. și nu a fost niciodată justificată pe dispozițiile art. 1357 C.civ. (fapta proprie a acestuia). Este adevărat că s-a mai susținut, în apărare, de către recurenți și împrejurarea că producerea incendiului a fost determinată de comiterea unor fapte ilicite de către terțe persoane necunoscute, fiind invocată drept cauză de exonerare a răspunderii fapta unui terț. Însă, recurenții s-au referit la alte persoane decât G., atunci când au justificat înlăturarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, ca efect al incidenței dispozițiilor art. 1357 C.civ. În aceste condiții, în fața primei instanțe nu a fost invocată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a lui G., întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C.civ., ci doar împrejurarea că acesta a dobândit calitatea de paznic juridic al imobilului, aspect care i-ar fi atras răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 1376 C.civ.. În acest sens, se reține că raportul dintre forma de răspundere reglementată prin art. 1376 C.civ. și forma de răspundere pentru fapta proprie, la care se referă art. 1357 din același cod, este unul de la special la general, astfel încât, în aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant, s-a impus ca analiza pretenției de despăgubire întemeiată de reclamanți pe consecințe prejudiciabile cauzate de un lucru aflat în paza juridică a recurenților să se realizeze în raport cu cerințele menționatei norme speciale și derogatorii, iar nu prin raportare la condițiile specifice răspunderii civile delictuale. Răspunderea civilă pentru fapta proprie poate fi antrenată doar atunci când paza juridică și paza materială nu sunt exercitate de una și aceeași persoană, păzitorul material neputând răspunde în baza art. 1376 alin. (1) C.civ., el răspunzând numai pentru fapta proprie, în condițiile art. 1357 C.civ., ceea ce nu este cazul în cauza dedusă judecății. Cele două tipuri de răspundere delictuală invocate de către recurenții sunt deosebite și operează în condiții diferite, motiv pentru care instanța a analizat temeinicia apărărilor formulate de către recurenți, prin raportare la temeiurile de drept invocate. Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri reprezintă o formă de răspundere indirectă, care nu implică fapta unei persoane, ea fiind antrenată independent de orice culpă. Aceasta se fundamentează pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba și are ca fundament ideea de garanție a păzitorului juridic, care este ținut să își asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru. Aceasta întrucât, din economia normei juridice enunțate, art. 1376 alin. (1) C.civ., rezultă neîndoielnic faptul că această formă de răspundere nu instituie, ca și condiții, nici vinovăția păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligația de reparare a prejudiciului operează „independent de orice culpă”, nici existența unei fapte cu caracter ilicit a aceluiași păzitor juridic. În continuare, instanța de apel, în mod corect, a reținut că nu s-a invocat răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a lui G., întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C.civ., ci răspunderea delictuală a acestuia, în considerarea calității de paznic juridic, pentru prejudiciul cauzat de lucruri, în conformitate cu art. 1376 C.civ.. Cu toate aceste, deși a fost invocată această apărarea pentru prima oară în apel, instanța a analizat pe fond această apărare și a statuat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a lui G., având în vedere sursa incendiului. Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, va reține că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C.proc.civ.. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C.proc.civ.. Recurenții pretind că instanța de apel a omis să analizeze următoarele motive de apel: existența unei donații în sumă de 20.000 lei primite de reclamanți de la vecini pentru acoperirea prejudiciului produs de incendiu, lipsa calității de proprietari a reclamanților în ceea ce privește bunurile mobile pretins distruse în incendiu și existența răspunderii pentru fapta proprie a terțului G., care a fost considerată că ar fi reprezentat o critică nouă, invocată pentru întâia dată în apel. Se susține că prin omisiunea de a analiza și soluționa motivele de apel invocate, instanța de apel a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil, principiul legalității și principiul dreptului la apărare, garantate de dispozițiile art. 6, art. 7 și art. 13 C.proc.civ.. Motivul de recurs invocat reglementează trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi consta