ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2253/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la 1 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, reclamanta A. S.A. i-a chemat în judecată pe pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), A. S.A. Craiova și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dolj, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal să anuleze în integralitate operațiunea de majorare a capitalului social al societății, înregistrată la cererea A.A.A.S. în registrul comerțului prin rezoluția nr. 15960 din 31 august 2018 și să dispună radierea mențiunii privind majorarea capitalului social din registrul comerțului, iar în subsidiar să anuleze în parte operațiunea de majorare a capitalului social pentru suma care depășește valoarea terenurilor rămase în patrimoniul societății, stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 143 din H.G. nr. 577/2002, să dispună reducerea majorării capitalului social la suma aferentă anulării parțiale solicitate în subsidiar, cu modificarea corespunzătoare a mențiunii din registrul comerțului. A solicitat obligarea pârâtei A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată.

La 16 ianuarie 2019 reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând instanței să constate prescris dreptul material la acțiune al pârâtei A.A.A.S. privind solicitarea emiterii de către Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor S.C. A. S.A. a acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obținute certificate de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării. A menținut solicitarea de obligare a aceleiași pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 43 din 12 martie .2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 22 mai 2019, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis acțiunea modificată și a constatat prescris dreptul material la acțiune al pârâtei de a solicita emiterea de către Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor S.C. A. S.A. a acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obținute certificate de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării.

A reținut tribunalul, în esență, că susținerile pârâtei în sensul că majorarea capitalului social al societății supuse privatizării se realizează ope legis cu c/valoarea terenurilor sunt întemeiate; cu toate acestea, s-a arătat, este necesar a fi îndeplinite anumite formalități prevăzute de lege, în sensul că administratorii societății comerciale au obligația de a solicita înregistrarea majorării capitalului social în registrul comerțului în termen de 30 de zile de la data emiterii certificatului [art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002], iar în cazul în care aceștia nu-și îndeplinesc obligația stabilită de lege, Oficiul Registrului Comerțului va înregistra majorarea, la cererea instituției publice implicate, în conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea nr. 137/2002.

Prin urmare, după împlinirea termenului de 30 de zile stabilit de lege (care curge de la emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate), se naște dreptul de creanță al A.A.A.S. de a solicita majorarea capitalului social și, având în vedere că nu există o dispoziție legală în sensul imprescriptibilității, tribunalul a apreciat că acest drept este supus termenul de prescripție general de 3 ani, prevăzut de art. 1 alin. (1) și de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care în speță s-a împlinit la 31 aprilie 2017.

Împotriva acestei sentințe, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 709 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea modificată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că "nu se poate susține că suntem în prezența unui drept de creanță - dreptul apelantei de a cere majorarea capitalului social și emiterea de către A.G.E.A. a acțiunilor corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obținute certificate de atestare a dreptului de proprietate - ci în prezența îndeplinirii unor formalități de către persoane cărora le sunt opozabile operațiunile în discuție. Aportul în natură al statului există, majorarea capitalului social s-a produs în temeiul legii odată cu emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar această majorare a avut ca efect dobândirea calității de acționar, presupunând emiterea unor acțiuni suplimentare, legea nedând vreun drept de opțiune".

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.A a declarat recurs, solicitând casarea acesteia.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că se impune casarea deciziei recurate, în baza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident atunci când instanța aplică un text de lege care nu se află în legătură cu cauza ori când ignoră existența unei norme legale relevante sau aplică o normă generală cu nesocotirea unei norme speciale sau invers ori când, plecând de la dispozițiile legale proprii litigiului, le interpretează eronat sau califică în mod greșit faptele reținute, în raport cu exigențele textului de lege reținut în cauză.

Potrivit recurentei, instanța de apel a soluționat cauza dedusă judecății în baza unui raționament eronat, reținând, în esență, că Statul Român, prin instituția publică implicată, nu ar deține un drept de creanță constând în emiterea de către A.G.E.A. a acțiunilor corespunzătoare terenurilor, întrucât majorarea capitalului social cu valoarea acestora s-ar fi produs o dată cu emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, când, prin efectul legii, Statul Român ar fi dobândit și calitatea de acționar.

A subliniat recurenta că nelegalitatea deciziei atacate decurge, pe de o parte, din încălcarea dispozițiilor art. 32

2

alin. (1) și (5) din O.U.G. nr. 88/1997 și a dispozițiilor art. 215, art. 210 alin. (1) și art. 113 lit. f) din Legea nr. 31/1990, a căror incidență nu a fost reținută în cauză, iar, pe de altă parte, din interpretarea greșită a dispozițiilor art. 12 alin. (3) - (5) și (6) din Legea nr. 137/200210, precum și a art. 143, art. 145 și art. 146 din H.G. nr. 577/2002.

Sub un prim aspect, a susținut că dispozițiile legale menționate mai sus, interpretate în mod sistematic, consacră dreptul de creanță (drept personal cu conținut patrimonial) al Statului Român cu privire la emiterea acțiunilor suplimentare, corespunzătoare valorii terenurilor pentru care certificatele de atestare a dreptului de proprietate s-au emis ulterior privatizării.

Or, de esența drepturilor personale este prerogativa juridică oferită titularului dreptului de a pretinde subiectului pasiv să-și îndeplinească obligația corelativă, în speță emiterea acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de instanța de apel, dreptul de a solicita emiterea acțiunilor suplimentare nu constituie o "formalitate", ci un veritabil drept de creanță, ce implică prerogativa Statului Român de a solicita societății, prin A.A.A.S., în calitate de instituție publică implicată, îndeplinirea obligației corelative, respectiv emiterea acțiunilor corespunzătoare valorii terenurilor.

Sub un al doilea aspect, a susținut că dreptul A.A.A.S. de a solicita emiterea acțiunilor este supus termenului general de prescripție de 3 ani, care s-a împlinit la 31 aprilie 2007.

În acest context, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel cum au fost interpretate în practica judiciară, consecințele împlinirii termenului de prescripție constau în stingerea dreptului la acțiune în sens material, iar nu a însuși dreptului subiectiv, ceea ce presupune, pe de o parte, faptul că titularul dreptului subiectiv nu mai are posibilitatea de a obține realizarea dreptului său prin forța coercitivă a statului, iar, pe de altă parte, că cel în folosul căruia curge prescripția este îndreptățit să refuze îndeplinirea obligației corelative.

Cum prescripția sancționează lipsa de acțiune sau neglijența titularului dreptului, sunt eronate concluziile instanței de apel potrivit cărora, "este necontestată pasivitatea apelantei în luarea unor măsuri în scopul emiterii acțiunilor pentru majorarea de capital social, de care a luat, în mod cert, cunoștință în cursul anului 2019. Această pasivitate nu are ca efect însă prescrierea dreptului său de a cere emiterea acțiunilor (...)".

A subliniat recurenta că dreptul conferit de lege Statului Român, prin instituția publică implicată, de a solicita societății emiterea acțiunilor suplimentare, în considerarea valorii terenurilor pentru care s-au emis certificatele de atestare, constituie un drept de creanță născut în patrimoniul Statului încă din 31 aprilie 2004 (data împlinirii în speță a termenului de 30 de zile acordat de legiuitor administratorului societății beneficiare a certificatelor de atestare pentru efectuarea și înregistrarea majorării de capital, în raport cu dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și este prescris încă de la 31 aprilie 2007, cum în mod corect a reținut prima instanță.

Mai mult decât atât, a susținut că în speță nu există nicio dispoziție legală, generală sau specială, care să deroge de la regula prescriptibilității drepturilor de creanță, astfel cum a fost consfințită de dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub un al treilea aspect, a arătat recurenta că dispozițiile Legii nr. 137/2002 nu derogă de la normele generale privind majorarea capitalului social prin aporturi în natură, în sensul reținut de instanța de apel, potrivit căreia Statul Român ar deține calitatea de acționar la societățile privatizate ca efect al emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

O asemenea concluzie eronată atrage consecințe nepermise, ce ar afecta în mod iremediabil securitatea raporturilor juridice, ca principiu de drept care prevalează în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor juridice.

Potrivit recurentei, în mod greșit a reținut instanța de apel că "aportul în natură al statului există, majorarea capitalului social s-a produs în temeiul legii odată cu emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar această majorare a avut ca efect dobândirea calității de acționar, presupunând emiterea unor acțiuni suplimentare, legea nedând vreun drept de opțiune."

Aceasta întrucât dreptul conferit A.A.A.S., în calitate de instituție publică implicată, de dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, anume cel de a solicita înscrierea în registrul comerțului a majorării de capital social, nu implică și substituirea în dreptul A.G.E.A. de a decide emiterea acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor ce fac obiectul certificatelor de atestare, astfel cum acesta este consfințit de dispozițiile art. 32

2

alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu dispozițiile art. 215 din Legea nr. 31/1990, neînlăturând rolul și atribuțiile Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor în cadrul operațiunii de majorare a capitalului social.

A arătat recurenta că Legea nr. 137/2002 a abrogat doar parțial dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 privitoare la procedura de majorare a capitalului social al societăților comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietate, legiuitorul înțelegând să mențină prerogativa A.G.E.A. de a decide emiterea acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor ce constituie aporturi în natură la capitalul societăților privatizate.

Astfel, potrivit art. 32

2

alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997, "Adunarea generală care decide emiterea acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenului poate să hotărască convertirea automată a acestora în acțiuni preferențiale, cu dividend prioritar, fără drept de vot, pe data expirării termenului de exercitare a dreptului de opțiune ori, după caz, la data rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare a acțiunilor."

De altfel, s-a arătat, dispozițiile art. 32

2

alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 nu derogă de la dispozițiile generale în materie, respectiv de la prevederile art. 215, coroborate cu cele ale art. 210 alin. (1) și ale art. 113 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990 privitoare la atribuțiile A.G.E.A. de a decide emiterea de acțiuni în cadrul operațiunii de majorare a capitalului social prin aporturi în natură.

De asemenea, s-a mai afirmat că, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, "în cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căreia se vor emite acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate."

În opinia recurentei, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale menționate rezultă că majorarea capitalului social al societăților comerciale cărora li s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ulterior privatizării, se realizează prin emiterea de acțiuni suplimentare; atribuția de a decide emiterea acțiunilor suplimentare revine Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor societății privatizate, iar Statul Român, prin instituția publică implicată, în calitate de titular al aporturilor în natură constând în terenurile pentru care s-au emis certificatele de atestare a dreptului de proprietate, beneficiază de dreptul conferit de lege de a solicita societății emiterea de acțiuni suplimentare.

La 7 februarie 2020 intimata A.A.A.S. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

În cauză s-a dispus și s-a întocmit, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost comunicat părților.

Intima A.A.A.S. a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 23 septembrie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, admițând în principiu calea de atac și acordând termen de judecată în ședință publică, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat și îl va admite pentru considerentele ce succed:

Invocând în susținerea recursului motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta își dezvoltă raționamentul pe trei linii argumentative, susținând în primul rând că instanța de apel a statuat greșit asupra naturii juridice a dreptului dedus judecății, în al doilea rând că acest drept este unul de creanță, personal patrimonial, așadar supus prescripției extinctive în condițiile legislației privatizării și ale Decretului nr. 167/1958 și în al treilea rând că dispozițiile Legii nr. 137/2002 nu derogă de la prevederile legale de drept comun care reglementează majorarea capitalului social, instanța de apel conchizând în mod greșit că, urmare a aportului în natură, statul devine, prin instituția publică implicată în privatizare, acționar în puterea legii al societății și este îndrituit așadar la acțiunile suplimentare corespunzător majorării capitalului social cu aportul în natură.

Prima critică subsumată de recurentă motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiată.

Înalta Curte constată că prin cererea modificatoare depusă la 16 ianuarie 2019 recurenta-reclamantă a solicitat in terminis ca instanța să constate că este prescris dreptul pârâtei A.A.A.S. de a cere adunării generale extraordinare emiterea acțiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obținute certificate de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării.

Acestei cereri intimata-pârâtă i-a opus excepția inadmisibilității, argumentată și din perspectiva dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. .

Excepția a fost calificată de tribunal ca excepție a lipsei de interes și a fost respinsă, iar curtea de apel, menținând soluția primei instanțe, a reținut în plus și faptul că în cauză nu s-a probat care ar fi fost acțiunea în realizare pe care intimata-reclamantă o avea la dispoziție, raportându-se astfel la condiția impusă de art. 35 C. proc. civ. pentru admisibilitatea acțiunii în constatare.

În această ordine de idei, plecând de la termenii în care a fost formulată cererea modificatoare și de la percepția pe care intimata A.A.A.S., tribunalul și chiar instanța de apel au avut-o cu privire la această cerere, instanța supremă stabilește că recurenta-reclamantă a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în constatarea inexistenței, ca urmare a intervenirii prescripției extinctive, a dreptului intimatei-pârâte A.A.A.S. de a solicita emiterea de către adunarea generală a acționarilor a acțiunilor suplimentare aferente majorării de capital prin aportul în natură de terenuri, cerere care se circumscrie ipotezei art. 35 C. proc. civ.

Cât privește natura juridică a dreptului dedus judecății prin acțiunea în constatare, Înalta Curte apreciază - și în acest fel răspunde și celorlalte argumente subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, în dezacord cu statuarea instanței de apel, că acesta este unul personal patrimonial, evaluabil în bani, în considerarea finalității demersului pe care instituția implicată în privatizare l-ar putea întreprinde.

Astfel, plecând de la dispozițiile art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997, trebuie conchis asupra faptului că eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor are efect direct asupra capitalului societății beneficiare, care se majorează de drept cu valoarea terenurilor.

Corelativ acestei sporiri a capitalului social, societății îi revine obligația de a emite acțiuni suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor, adunarea generală a acționarilor având obligația, potrivit art. 215 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, de a trece în hotărârea adoptată cu prilejul majorării de capital social descrierea aporturilor în natură, numele persoanelor ce le efectuează și numărul acțiunilor ce se vor emite în schimb.

În acest context, în care intimata-pârâtă A.A.A.S., ca instituție publică implicată, se adresează adunării generale a acționarilor în vederea alocării acțiunilor suplimentare aportului în natură la majorarea capitalului social, scopul urmărit de aceasta este unul funciarmente patrimonial și constă în dobândirea dreptului de proprietate asupra acțiunilor suplimentare, care îi conferă atât dreptul fundamental de vot în adunarea generală și drepturile conexe acestuia, cât și dreptul de proprietate asupra valorii acțiunilor, fiind esențial emolumentul acțiunilor astfel dobândite, acțiuni care sunt valori mobiliare și care îndreptățesc participarea deținătorului la repartizarea profitului societății.

Înalta Curte constată, în dezacord cu statuarea instanței de apel, că scopul urmărit de instituția publică implicată în privatizare nu este acela al îndeplinirii unei simple formalități de către adunarea generală a acționarilor, întrucât, deși art. 32

2

din O.U.G. nr. 88/1997 prevede la alin. (1) că, la eliberarea certificatului de atestare fiscală, capitalul social al societății se majorează de drept cu valoarea terenurilor din certificat, această reglementare de principiu are valența de a impune adunării generale decizia majorării capitalului social (când nu este hotărâtă acordarea de despăgubiri), dar nu autorizează, prin ea însăși, concluzia că titularul aportului în natură dobândește automat dreptul de proprietate asupra acțiunilor corespunzătoare valorii aportului.

De aceea, instanța supremă apreciază ca fiind necesară adoptarea unei hotărâri A.G.A., care să decidă fie plata către instituția publică privatizată a unei despăgubiri, în condițiile art. 32

2

alin. (6) - (9) din O.U.G. nr. 88/1997, fie emiterea în favoarea acestei instituții a acțiunilor suplimentare aferente valorii terenurilor.

În această din urmă situație, agreată de părți a fi specifică raporturilor juridice concrete dintre ele, procedura de majorare a capitalului social, de emitere a acțiunilor suplimentare și de alocare a acestora este atributul exclusiv al adunării generale a acționarilor, așa cum rezultă din interpretarea art. 113 lit. f), a) art. 210 alin. (4) și a art. 215 din Legea nr. 31/1990, cu raportare la art. 142 lit. b) din H.G. nr. 577/2002, hotărârea A.G.A. de majorare a capitalului social putând fi suplinită exclusiv în situația prevăzută de art. 12 alin. (3) - (4) din Legea nr. 137/2002.

Analiza coroborată a textelor legale evocate conduce la concluzia că nici dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, nici cele ale Legii nr. 137/2002 și nici cele ale H.G. nr. 577/2002 nu exclud în situația particulară dedusă judecății, anume aceea a emiterii de certificate de atestare a dreptului de proprietate, aplicarea dispozițiilor de drept comun din Legea nr. 31/1990 cu privire la procedura majorării capitalului social și la rolul pe care îl joacă adunarea generală a acționarilor în această procedură, aplicarea textelor legale impunându-se a se realiza integrat și sistematic, cu respectarea principiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, potrivit căruia textele legale trebuie interpretate în sensul în care pot produce un efect, nu în sensul în care nu produc niciunul.

Conchizând, instanța supremă apreciază că dreptul urmărit în cauză de instituția publică implicată în privatizare, în legătură cu care se solicită constatarea intervenirii prescripției, este unul patrimonial, a cărui finalitate este trecerea în patrimoniul acesteia a unui drept evaluabil în bani (dreptul de proprietate asupra acțiunilor suplimentare), neputând fi limitat la obținerea îndeplinirii unei formalități (adoptarea unei hotărâri A.G.A.), ci vizând chiar recunoașterea proprietății asupra acțiunilor, cu consecințele preponderent patrimoniale ce decurg din această calitate, toate susținerile recurentei-reclamante formulate din această perspectivă fiind apreciate ca întemeiate.

Aceste premise de analiză fiind stabilite, instanța supremă apreciază ca întemeiată și critica referitoare la caracterul prescriptibil al acțiunii formulate.

Este un element necontestat eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate de către Ministerul Economiei și Comerțului la 31 martie 2004, astfel că obligația instituită de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 în sarcina administratorului societății, de a solicita înregistrarea majorării capitalului social în registrul comerțului, avea ca termen final data de 30 aprilie 2004, de la această dată născându-se dreptul la acțiune al instituției implicate de a proceda ea însăși la suplinirea voinței societare.

Raporturile juridice dintre părți, în contextul prezentat, sunt, din perspectiva prescripției extinctive, supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, conform principiului de drept tempus regit actum și dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, trebuie conchis în sensul că dreptul intimatei-pârâte A.A.A.S. de a solicita emiterea de către A.G.E.A. a acțiunilor suplimentare aferente valorii terenurilor pentru care s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate era prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată de față, termenul prescripției extinctive împlinindu-se, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, la 30 aprilie 2007.

În raport de aceste argumente, instanța supremă apreciază că dezlegările date în cauză de către instanța de prim control judiciar sunt eronate, hotărârea fiind pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material menționate în considerentele ce preced.

Reținând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și alin. (2) și al art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 709/24.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza curții de apel spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 11 noiembrie 2020.