ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 930/2022

Ședința publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), în calitate de succesor al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, conform art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, a solicitat:

1.1. revocării parțiale a măsurii principale stabilite prin Decizia ASF nr. 1440/12.10.2017 constând în sancționarea cu amendă în cuantum de 45.000 RON, în sensul diminuării cuantumului amenzii până la 4.500 RON, prin raportare la art. 273 alin. (1) lit. a) pct. i din Legea nr. 297/2004,

1.2. revocării în tot a măsurilor complementare stabilite prin Decizia ASF nr. 1440/12.10.2017, respectiv a sancționării sale cu retragerea autorizației de agent pentru servicii de investiții financiare și interzicerea pe o perioadă de 3 ani a dreptului de a mai ocupa o funcție, de a desfășura o activitate sau de a presta un serviciu pentru care se impune autorizarea în condițiile Legii nr. 297/2004.

Prin sentința civilă nr. 1856 din 28 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta ASF, a anulat în tot Decizia ASF nr. 48/11.01.2018, a anulat parțial Decizia ASF nr. 1440/12.10.2017, în ceea ce privește cuantumul amenzilor aplicate și a măsurilor complementare dispuse de ASF și, în consecință, a diminuat amenda aplicată reclamantului, de la suma de 45.000 RON la suma de 15.000 RON. A revocat în tot măsurile complementare privind retragerea autorizației de agent pentru servicii de investiții financiare a reclamantului și interzicerea pe o perioadă de trei ani a dreptului de a mai ocupa o funcție, de a mai desfășura o activitate sau de a mai presta un serviciu pentru care se impune autorizarea în condițiile Legii nr. 297/2004 și a respins restul pretențiilor reclamantului.

A admis cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul B. și a obligat pârâta ASF la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, diminuate la suma de 4050 RON, din care 4000 RON onorariu avocat și 50 RON taxa de timbru.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

3.1. Prin recursul formulat, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii în tot a petitului privind cheltuielile de judecată și, în consecință, obligarea intimatei ASF la plata sumei de 15.681,80 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocațiale efectuate în cadrul dosarului.

În motivarea cererii de recurs a arătat că, față de textul art. 451 C. proc. civ., în aprecierea măsurii sau nu a diminuării onorariului avocațial, instanța de fond ar fi trebuit, deși nu a făcut-o, să aibă în vedere în primul rând complexitatea cauzei, precum și activitatea avocatului, prin raportare la aceste două elemente fiind evident că onorariul avocațial este proporțional și rezonabil.

Fundamentarea în drept a poziției reclamantului a presupus din partea apărătorului o aprofundare serioasă a legislației specifice în domeniul pieței de capital, ceea ce a și condus la o complexitate a apărărilor formulate de avocat împotriva reținerilor din actul administrativ sancționator, acest lucru putându-se observa din simpla lecturare a plângerii prealabile, a acțiunii, a răspunsului la întâmpinare, a concluziilor scrise și observarea înscrisurilor anexate acestora.

Instanța de fond trebuia să aibă în vedere și un alt aspect esențial ce a avut o înrâurire determinantă asupra onorariilor percepute în cadrul litigiului, respectiv faptul că parcurgerea în sine a procedurii prealabile, ca etapă sine qua non a litigiului, generează o muncă suplimentară din partea avocatului și un cost suplimentar al clientului, reflectat în cuantumul onorariului solicitat.

Mai mult, munca depusă de avocat a presupus gestionarea unui volum important de documente, iar probatoriul a constat și în administrarea probei testimoniale, care arată o dată în plus complexitatea cauzei. Totodată, apărătorul reclamantului s-a prezentat instanței cu o acțiune laborioasă, pe larg fundamentată juridic.

Instanța, reducând onorariul avocațial la sub 1/3, a înțeles să nu aibă în vedere complexitatea cauzei, partea de analiza juridică, fundamentare a poziției părții, prin raportare la lege, practica sau doctrina avută în vedere în justificarea încălcării principiului non bis in idem și al proporționalității, precum și partea de probatoriu complex administrat.

În subsidiar, dacă ne-am raporta la onorariul de 4.000 de RON pe care instanța l-a apreciat ca fiind suficient, putem observa că, după ce vom scădea valoarea TVA-ului în cuantum de 638 RON și cheltuielile de deplasare către sediul instanței pentru cele 7 termene de judecată, în cuantum total de aproximativ 350 de RON, rezultă că ar rămâne un cuantum de 3.000 RON cu titlu de onorariu de avocat efectiv acordat cu titlu de cheltuieli, care ar trebui să fie rezonabil pentru toată etapa parcurgerii plângerii prealabile și judecării fondului, în cadrul unui litigiu finalizat cu o sentință motivată pe 65 de pagini. Or, această sumă derizorie nu poate fi considerată în niciun caz drept suficientă sau echitabilă.

3.2. Prin recursul întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta ASF a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța s-a subrogat autorității administrative emitente, a reanalizat circumstanțele de fapt și de drept și a reindividualizat cuantumul sancțiunilor dispuse.

Motivarea sentinței nu cuprinde criteriile în baza cărora instanța a reindividualizat sancțiunile, neprecizând ce puncte ale Deciziei ASF nr. 1440/2017 menține și ce puncte anulează, astfel încât să reiasă de unde a rezultat amenda finală de 15.000 RON, reținută de către instanța de fond. Totodată, în mod eronat, instanța a reținut că pedeapsa complementară a interzicerii desfășurării de activități autorizate pe piața de capital, pe o perioadă de 3 ani, a fost dispusă doar în baza faptelor reținute la punctele 1-4 din Decizia ASF nr. 1440/2017.

Precizează că aplicarea acestei pedepse complementare reprezintă un corolar al întregului ansamblu faptic reținut în sarcina intimatului-reclamant, care a fost circumstanțiat în întregimea sa, nefiind analizate doar 4 fapte din toate cele 7 reținute prin decizie. În consecință, este incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Considerentele instanței referitoare la caracterul disproporționat al sancțiunii și la lipsa de legalitate a actului, prin raportare la modul de aplicare a dispozițiilor procedurale sau regulamentare pretins încălcate, nu se susțin (actul este motivat în fapt și în drept cu privire la toate faptele reținute) și nu pot constitui motive temeinice, pertinente și concludente care să formeze convingerea instanței cu privire la admisibilitatea cererii de anulare a actului administrativ de sancționare, în condițiile în care niciunul dintre elementele menționate nu este demonstrat cu argumente juridice valabile.

Recurenta pârâtă a susținut că Decizia A.S.F. nr. 1440/12.10.2017 a fost emisă în baza disp. art. 2 alin. (1) lit. a) și d), art. 3 alin. (1) lit. a), lit. c) și lit. d), art. 5 lit. a), art. 6 alin. (1) și alin. (3), art. 7 alin. (2) și art. 27 din O.U.G. nr. 93/2012, precum și în baza disp. art. 227, art. 228 alin. (1) lit. a) pct. 2, lit. b) pct. 2 și pct. 3, alin. (2), alin. (3) și alin. (4) din Regulamentul CNVM nr. 32/2006, cu modificările și completările ulterioare, art. 9 lit. b) din Regulamentul A.S.F. nr. 8/2015, art. 272 alin. (1) lit. al) pct. 3 și pct. 5, art. 273 alin. (1) lit. a) pct. i), alin. (4) pct. 2 și 3, art. 274 alin. (1), art. 275 alin. (1) și alin. (3) și art. 278 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004.

A prezentat pe larg temeiurile legale incidente, aplicabile pentru fiecare dintre cele șapte puncte reținute prin decizia contestată, menționând că susținerile instanței referitoare la legalitatea contravențiilor nu se susțin, având în vedere că în preambulul deciziei sunt evidențiate în mod punctual, pentru fiecare dintre cele șapte fapte, prevederile legale incidente din Regulamentul CNVM nr. 32/2006 privind serviciile de investiții financiare, cu modificările și completările ulterioare, din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, respectiv din Regulamentul A.S.F. nr. 8/2015 privind agenții pentru servicii de investiții financiare, agenții delegați și pentru modificarea și completarea Regulamentului nr. 32/2006 privind serviciile de investiții financiare, aprobat prin Ordinul CNVM nr. 121/2006, a căror nerespectare i se impută reclamantului prin Decizia A.S.F. nr. 1440/2017.

Referitor la retragerea autorizației a precizat că încă de la momentul realizării controlului la fața locului (martie 2017), deci cu aproximativ 6 luni anterior emiterii deciziei de sancționare, reclamantul se afla în procedură de cercetare disciplinară în cadrul C., întrucât conducerea societății a apreciat că unele fapte săvârșite de acesta, referitoare la încălcarea prevederilor procedurii interne privind tranzacționarea în cont propriu (P0004), aceeași procedură a cărei încălcare a fost reținută la punctul nr. 1 din actul de sancționare, constituie abateri disciplinare grave, conform art. 72 alin. (2) pct. (1) lit. a) din procedură.

În decursul perioadei controlate, reclamantul, în calitate de membru al Comitetului de Gestionare a Creditelor în Marjă, a fost sancționat disciplinar de 2 ori cu avertisment: în data de 29.01.2016, conform Deciziei CA din 29.01.2016, și în data de 08.06.2016, conform Deciziei CA din 01.06.2016. Acesta a fost sancționat în anul 2009 cu retragerea autorizației și interdicție 1 an de a desfășura activități prevăzute de Legea nr. 297/2004.

Referitor la susținerea instanței privind sancționarea de mai multe ori pentru aceeași faptă, recurenta pârâtă a precizat că fapta nr. 1 din actul de sancționare reprezintă încălcarea procedurii interne P007, prin introducere unor ordine direct în sistemul D., fapt interzis. Deși faptele reținute la pct. 2-3 din act sunt exemplificate cu operațiunile obiect al faptei nr. 1, faptele sunt altele, respectiv: (i) lipsa unor ordine de tranzacționare inițiatele - art. 121 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, cu modificările și completările ulterioare (fapta nr. 2), (ii) lipsa evidențelor adecvate - art. 148 alin. (11) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, cu modificările și completările ulterioare (fapta nr. 3).

Fapta nr. 4 nu are la bază niciunul dintre cele 10 ordine, obiect al constatării nr. 1, ci Ordinul nr. x, și constituie nerespectarea art. 143 alin. (1) lit. c) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Săvârșirea faptei de la pct. 1, respectiv modul de lucru contrar procedurii interne a societății, nu implică în mod automat și săvârșirea faptelor de la punctele nr. 2-3. În concret, introducerea ordinelor direct în sistemul D. (fără codul de identificare a clientului) nu antrenează în niciun fel săvârșirea automată a faptei de la pct. 2 și a celei de la pct. 3.

Fapta nr. 2 este independentă de fapta nr. 1, chiar dacă se referă la aceleași ordine de tranzacționare. ASIF putea avea ordine din partea clientului (deci să respecte art. 121 din regulament), dar dacă le introducea în sistemul D. în mod direct încălca prevederile procedurii interne. În concluzie, nu există identitate de faptă între pct. 1 și pct. 2 din decizia de sancționare.

Fapta nr. 3 este independentă de fapta nr. 1, încălcarea prevederilor procedurii interne prin introducerea ordinelor direct în sistemul D. nefiind de natură, în mod natural, să producă efectele constatate de denaturare a evidențelor constând în registrul ordinelor și registrul tranzacțiilor. ASIF putea să introducă ordine în mod direct în sistemul D. (cu încălcarea prevederilor procedurii interne), dar evidențele aferente ordinelor să fie corespunzătoare. În concluzie, nu există identitate de faptă între pct. 1 și pct. 3 din decizia de sancționare.

Deși A.S.F a prezentat, în mod exhaustiv, toate argumentele de ordin tehnic pentru elucidarea instanței de fond cu privire la reprezentarea efectivă a acestor operațiuni de tranzacționare, prin sentință, instanța nu analizează din niciun punct de vedere aceste argumente și reține eronat toată situația de fapt constatată prin Decizia A.S.F nr. 1440/2017.

Prin modul de lucru, nejustificat în cazul de față, persoana sancționată a avut, încă de la început, intenția clară ca, ulterior, în funcție de rezultatul acestor operațiuni (profit/pierdere) să le înregistreze așa cum dorește, în contul unor clienți, înregistrând profit sau evitând o pierdere pentru el sau persoane apropiate acestuia. Acest mod de lucru este unul care nu poate fi acceptat și tolerat nici de bancă/SSIF și nici de către autoritatea competentă, respectiv B.N.R/A.S.F.

Referitor la susținerea instanței privind necesitatea respectării principiului proporționalității prin actul de sancționare, a menționat pentru fiecare dintre cele patru fapte contestate de reclamant sancțiunile aplicate, precum și aspectele avute în vedere la stabilirea respectivelor sancțiuni, printre care se numără următoarele principii: atribuțiile directe și specifice ale persoanei responsabile, conform prevederilor legale și regulamentare în vigoare, procedurilor interne ale societății și fișei de post a angajatului; stabilirea unei sancțiuni/măsuri distincte pentru fiecare faptă în parte, inclusiv în cadrul deciziilor de sancționare; proporționalității cuantumului propus pentru fiecare faptă în parte raportat la impactul/potențialul impact; circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei și conduita făptuitorului, conform art. 228 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006, cu modificările și completările ulterioare, și art. 275 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, articole invocate în deciziile de sancționare, cu luarea în considerare a sancțiunilor anterioare din ultimii 3 ani ale respectivei persoane - în speță, sancțiunea cu amendă în cuantum de 7.500 RON (Decizia nr. 3312/05.11.2015); pentru săvârșirea mai multor contravenții s-a aplicat sancțiunea cea mai mare, majorată cu până la 50%, potrivit art. 275 alin. (3) din Legea nr. 297/2004. Chiar și în aceste condiții, cuantumul sancțiunii aplicate, de 45.000 RON, s-a situat puțin peste jumătate din intervalul maxim ce poate fi aplicat unei persoane fizice, care este de 75.000 RON, respectiv între limitele legale prevăzute de Legea nr. 297/2004, respectiv amendă de la 1.000 RON la 50.000 RON, în funcție de gravitatea faptei săvârșite. La stabilirea cuantumului amenzii/măsurilor pentru faptele reținute s-a avut în vedere modul de desfășurare a activității reclamantului.

În cererea de recurs a mai arătat că modul de desfășurare a activității reclamantului, respectiv gestionarea ordinelor clienților pentru tranzacții intraday, fără alocare de internal account, este o situație care facilitează o alocare ulterioară a tranzacțiilor arbitrară, în funcție de rezultatul operațiunilor de sens contrar (cumpărare - vânzare intraday) și interesul agentului, situație concretizată când alocarea ulterioară a tranzacțiilor pentru clienții A. și E. s-a realizat cu înregistrarea de profit din operațiuni, respectiv pentru clienții F., G. și H., operațiunile alocate au fost cu înregistrare de pierdere din tranzacții. Acest mod de acțiune este unul care nu poate fi tolerat de Autoritate, prin prisma disp. art. 5 din O.U.G. nr. 93/2012.

Sancțiunile complementare aplicate au avut în vedere modul de desfășurare a activității reclamantului, anterior descris, prin care erau afectate, în mod direct, activele clienților aflate în custodia intermediarului angajator, conduită ce relevă lipsa de responsabilitate a făptuitorului față de interesul clienților.

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ASF, ca nefondat.

4.2. Recurenta-pârâtă ASF a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamant și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, apărările din întâmpinări și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile se impun a fi admise, pentru următoarele considerente:

În urma controlului periodic efectuat la C. S.A. în perioada 13.03.2017 - 07.04.2017, perioada controlată fiind 14.10.2014 - 13.03.2017, A.S.F. a reținut următoarele fapte pentru care responsabil este reclamantul, în calitate de agent pentru servicii de investiții financiare și Șef Serviciu Tranzacționare în cadrul C. S.A., în perioada controlată:

a) ordinele unui client, aferente tranzacțiilor intraday din data de 27.10.2014 (4 ordine de cumpărare și 2 de vânzare) nu reflectă succesiunea de instrucțiuni și ordine (modificări ale acestora) din registrul ordinelor. Ordinele regăsite la dosarul clientului reflectă doar specificațiile tranzacțiilor executate, înregistrate în registrul ordinelor și al tranzacțiilor, nu și ordinul inițial (s-au avut în vedere ordinele nr. x și nr. x, unde prețul ordinului inițial din registrul ordinelor este de 84,95 RON/acțiune, modificat ulterior în 85 RON/acțiune și respectiv 88 RON/acțiune, modificat ulterior în 87 RON/acțiune, iar ordinele aflate la dosarul clientului au prețul de 85 RON/acțiune și respectiv 87 de RON/acțiune, preț la care s-au și executat tranzacțiile). Această situație conduce la concluzia că, pentru acest client, la momentul introducerii ordinelor de tranzacționare nu existau ordine emise, acestea fiind generate ulterior pe baza registrului tranzacțiilor (aferent ordinelor executate). Astfel, se constată faptul că evidențele C. S.A. constând în registrul ordinelor și ordinele de tranzacționare regăsite la dosarul clientului, respectiv evidențele societății referitoare la acestea nu sunt corespunzătoare, întrucât nu conțin toate datele și informațiile relevante.

b) pentru tranzacțiile a doi clienți, din data de 17.07.2015, simbol SIF2, nu există ordine înregistrate pe numele acestora în registrul ordinelor. Tranzacțiile celor 2 clienți au la bază ordine care sunt înregistrate în registrul ordinelor pe numele altui client. Astfel, se constată faptul că evidențele C. S.A., constând în registrul ordinelor, coroborat cu registrul tranzacțiilor, respectiv evidențele societății referitoare la acestea, nu sunt corespunzătoare, întrucât nu conțin toate datele și informațiile relevante.

c) referitor la ordinul nr. x din data de 13.03.2015, în registrul ordinelor este înregistrată o cumpărare de 20.000 SIF2 la prețul de 1,6 RON/acțiune pe un anumit client (cu order status FILL), iar în fișierul de tranzacții operațiunea este defalcată pe trei clienți.

Din acest mod de gestionare a ordinelor și alocare a tranzacțiilor executate, rezultă că evidențele C. S.A. constând în registrul ordinelor, coroborat cu registrul tranzacțiilor, respectiv evidențele societății referitoare la acestea nu sunt corespunzătoare, întrucât nu conțin toate datele și informațiile relevante.

În aceste situații se constată nerespectarea prevederilor art. 148 alin. (1) coroborat cu prevederile anexei nr. 10, punctele 10, 11 și 12 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 32/2006. Se reține astfel și nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare. Fapta constituie contravenție conform prevederilor art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3 din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare. În baza prevederilor art. 272 alin. (1) lit. a) pct. 3, art. 273 alin. (1) lit. a) pct. i), alin. (4) pct. 2 și 3, art. 274 alin. (1), art. 275 alin. (1) și art. 278 alin. (1) și (2) din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru această faptă se aplică măsura sancțiunii cu amendă în cuantum de 30.000 RON, retragerea autorizației de ASIF și interzicerea pentru o perioadă de 3 ani a dreptului de a ocupa o funcție, de a desfășura o activitate sau de a presta un serviciu pentru care se impune autorizarea în condițiile Legii nr. 297/2004.

Au mai fost reținute trei fapte în sarcina reclamantului, săvârșite în calitate de Șef Serviciu Tranzacționare, dar acestea nu au fost contestate de reclamant prin plângerea prealabilă formulată împotriva deciziei de sancționare.

Instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată reținând, în esență, că prin descrierea faptelor de la unu la patru se desprinde concluzia că acestea au o încadrare care duce de fapt la o dublă sancționare, pentru că aceeași faptă/neregulă privitoare la tranzacțiile din 27.10.2017 este din nou reținută de pârâta ASF atât la punctul nr. 1, dar și la punctul nr. 2, cât și la punctul nr. 3 în cuprinsul actului administrativ atacat, astfel încât neregulile constatate cu privire la tranzacțiile perfectate pentru un client în data de 27.10.2017 sunt asimilate în viziunea ASF ca reprezentând trei fapte contravenționale, cu următoarele consecințe: pârâta utilizează cumulul la aplicarea sancțiunii, mergând pe ideea gravității acestei fapte, deși din starea de fapt relevată în cursul judecății în fond rezultă că este o singură tranzacție și o singură operațiune, dar care, în demersul de analiză făcută de pârâtă, a fost împărțită în trei fapte descrise diferit de ASF, cu consecința reținerii mai multor încălcări ale prevederilor legale și regulamentare incidente, punându-se în opoziție cu principiul de drept "non bis in idem", consacrat de jurisprudența CEDO în interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Relativ similar, pârâta a procedat și pentru celelalte două tranzacții perfectate în datele de 13.03.2015, 17.07.2015, unde de asemenea, se constată că se regăsesc tranzacții reținute de ASF la alte sancțiuni aplicate aceluiași reclamant, însă într-un context relativ diferit de prima ipoteză.

Din analiza în detaliu a actului administrativ atacat, rezultă că unele dintre faptele reținute au fost practic sancționate de mai multe ori în sarcina agentului pentru servicii de investiții financiare, a cărui vinovăție a fost reținută de instituția pârâtă. Instanța apreciază că în acest mod se încalcă art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, fiind încălcat principiul "non bis in idem", adică au fost aplicate mai multe sancțiuni pentru aceeași faptă, împrejurare care impune anularea actului administrativ atacat.

1.1. Referitor la recursul formulat de pârâta ASF se constată că primul motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., vizând situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare este fondat, din moment ce instanța de fond nu a procedat la analizarea tuturor motivelor de fapt și de drept invocate de ASF în susținerea legalității și temeiniciei actelor administrative contestate de reclamant și nu a prezentat argumentele avute în vedere la stabilirea cuantumului diminuat al amenzii aplicate reclamantului prin decizia de sancționare.

Este reală susținerea din cererea de recurs potrivit căreia, deși ASF a prezentat, în mod exhaustiv, toate argumentele de ordin tehnic pentru elucidarea instanței de fond cu privire la reprezentarea efectivă a acestor operațiuni de tranzacționare, prin sentință, instanța nu analizează din niciun punct de vedere aceste argumente.

Instanța de fond și-a bazat soluția pronunțată, în esență, pe încălcarea de către emitentul deciziei de sancționare a principiului "non bis in idem", apreciind că au fost aplicate mai multe sancțiuni pentru aceeași faptă, dar nu a examinat susținerile pârâtei care a argumentat de ce nu se poate considera că faptele reclamantului au fost sancționate de mai multe ori.

Se constată că instanța de fond a avut în vedere argumente de tipul:

"argumentele aduse de reclamant în apărare sunt cursive și logice, în timp ce argumentele pârâtei sunt mai degrabă supoziții, raționamente centrate pe o anumită deducție logică, dar nesusținute de probe certe"; "raționamentele prepușilor pârâtei ASF sunt în sine plauzibile și logice, identifică corect textele normative care reglementează materia, au acuratețe, însă în cea mai mare măsură reprezintă prezumții și corelări abstracte între acele prevederi legale invocate și stările de fapt analizate în cadrul controlului, expuse în actul administrativ atacat - Decizia ASF nr. 1440/12.10.2017, neavând în susținere un material probator suficient pentru a elimina orice dubiu în privința calificării juridice a acțiunilor reclamantului"; "în starea de fapt din speța dedusă judecății nu sunt suficiente numai prezumțiile, ci este necesară dovedirea vinovăției reclamantului pentru a se putea atrage și răspunderea juridică a acestuia în modalitățile în care a apreciat pârâta ASF prin actul atacat".

Înalta Curte constată că prima instanță și-a bazat aceste argumente pe susținerea că lipsește un material probator suficient, dar nu a procedat la examinarea tuturor motivelor invocate de emitentul actelor administrative contestate și a întregii documentații care a stat la baza emiterii acestora.

În ceea ce privește reducerea amenzii la suma de 15.000 RON, se menționează în considerentele sentinței recurate că prima instanță urmează să diminueze amenda aplicată de la suma de 45.000 RON la suma de 15.000 RON, în limitele petitelor reclamantului în această privință.

Înalta Curte reține, pe de o parte, că solicitarea reclamantului din cererea de chemare în judecată a fost aceea de diminuare a amenzii la suma de 4.500 RON și nu la suma de 15.000 RON, stabilită de instanță.

Pe de altă parte, se constată că, în măsura în care instanța a apreciat că toate cele patru fapte contestate de reclamant nu pot fi reținute prin prisma încălcării principiului "non bis in idem", ceea ce impune anularea parțială a deciziei în privința acestor fapte (aspect ce s-ar putea deduce din considerentele sentinței, pentru că în dispozitiv instanța nu precizează ce puncte din decizie sunt anulate și ce puncte sunt menținute), celelalte fapte necontestate justifică sancționarea reclamantului, respectiv faptele săvârșite în calitate de Șef Serviciu Tranzacționare în cadrul C. S.A.

Nu rezultă însă din considerentele sentinței de ce instanța a stabilit pentru cele trei fapte un cuantum al amenzii de 15.000 RON, în condițiile în care sancțiunile pentru acestea, menționate în decizia de sancționare sunt următoarele: pentru fapta nr. 5 s-a aplicat amendă în cuantum de 5.000 RON; pentru fapta nr. 6 s-a aplicat amendă în cuantum de 10.000 RON; pentru fapta nr. 7 s-a aplicat amendă în cuantum de 3.000 RON.

Nu există în cuprinsul sentinței nicio referire la criteriile pe baza cărora prima instanță a procedat la reindividualizarea amenzii aplicate, pornind de la amenzile stabilite de pârâtă pentru faptele care nu au fost contestate de reclamant, astfel că instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra legalității sancțiunii reindividualizate de prima instanță.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de pârâtă, care necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, s-a cauzat pârâtei o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, în speță, principiul dreptului la un proces echitabil și principiul dreptului la apărare. De asemenea, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod expres de către recurenta pârâtă.

Având în vedere incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând să fie analizate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate motivele de fapt și de drept menționate în întâmpinare, prin raportare la întreaga documentație depusă de pârâtă, ce a stat la baza emiterii actelor administrative a căror anulare se solicită și, implicit, va analiza criticile din cererea de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.2. În ceea ce privește recursul formulat de reclamant se constată că se impune și admiterea acestuia, în condițiile admiterii recursului pârâtei cu consecința casării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare, instanța de control judiciar neputând să dispună în mod definitiv asupra acordării cheltuielilor de judecată solicitate în primă instanță, din moment ce se va proceda la rejudecarea cauzei.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursurile, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de A. și Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 1846 din 28 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2022.