ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 31 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Institutul Național de Administrație, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea București Ilfov, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună următoarele: - anularea Deciziei OIRPOSDRU B.I. nr. 05/22.11.2019 privind soluționarea contestației nr. 9657/23.10.2019, formulată de INA, împotriva procesului-verbal de constatare nereguli și de stabilire a creanțelor bugetare, aferent proiectului x cu titlul "Servicii integrate de formare pentru asistența socială a persoanelor vulnerabile pentru integrarea acestora pe piața muncii", respectiv anularea Procesului Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergentă. x, înregistrat la OIRPOSDRU B.I. sub nr. x/10.09.2019 și la INA sub nr. x/24.09.2019, prin care s-a stabilit o creanță bugetară în cuantum de 3.251.470,90 RON, pe cale de consecință exonerarea INA de la plata contravalorii creanțelor bugetare imputate. - suspendarea executării procesului-verbal de constatare nereguli și de stabilire a creanțelor bugetare, aferent proiectului x, până la soluționarea definitivă a cauzei, în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1270 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Institutul Național de Administrație, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea București Ilfov, ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Prin recursul promovat la data de 25 august 2021, invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamantul Institutul Național de Administrație a solicitat casarea sentinței civilă nr. 1270 din 23 noiembrie 2020, din perspectiva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării procesului-verbal de constatare nereguli și de stabilire a creanțelor bugetare, aferent proiectului x, și, în rejudecarea cauzei, admiterea unei astfel de cereri de suspendare. La data de 3 septembrie, printr-o cerere distinctă de recurs, reclamantul a formulat recurs împotriva sentinței civilă nr. 1270 din 23 noiembrie 2020 și din perspectiva soluției de respingere pe fond a acțiunii în anularea actelor administrativ fiscale, invocând același temei legal, respectiv dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. În esență, criticile invocate prin cele două cereri de recurs sunt identice, recurentul arătând că: Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se susține că instanța de fond nu a motivat temeinic și nu dezvoltat în cadrul sentinței, argumentele pentru care a considerat că motivul de nelegalitate susținut privind nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei contestate este neîntemeiat, încălcând astfel prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/201. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 21 alin. (14) și 15 din O.U.G. nr. 66/2011 în sensul că deși a constatat că este întemeiată susținerea reclamantului privind necomunicarea schiței procesului-verbal nu la adresele indicate, în cele din urmă reține că nu există vreo vătămare a reclamantului prin nerespectarea acestei reguli procedurale, și ca atare, nu se impune anularea procesului-verbal emis în acest mod. În opinia recurentului, în această situație, i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât instanța de fond nu a analizat, în mod efectiv, argumentele invocate, nu a procedat la o înlăturare, motivată și argumentată, a susținerilor acestuia și, totodată, nu s-a aplecat asupra regimului nulității în materia actelor administrative, întrucât nerespectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege cu privire la emiterea unui act administrativ, conduce la aplicarea sancțiunii nulității acestuia. În acest sens, în argumentarea criticii, recurentul afirmă că procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare îi lipsesc mențiunile privind punctul de vedere al debitorului și poziția exprimată de structura de control competentă, că actul administrativ a fost emis cu nerespectarea condițiilor de formă și procedură prescrise de lege, și pe cale de consecință, acesta este lovit de nulitate, încălcarea drepturilor părților sau ale subiecților procesuali implicând de la sine o vătămare. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanța de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care a înlăturat motivul de nelegalitate invocat cu privire la inaplicabilitatea art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009. Se susține că art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 a fost nefuncțional până la apariția normelor metodologice, întrucât nu au fost stabilite cerințe concrete pentru a se considera îndeplinită procedura de transparență iar Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 64/2009 nu erau publicate la data semnării acordului de parteneriat dintre reclamant și A., publicarea acestora realizându-se la data de 15. O9.2009 prin Ordinul MFP nr. 2548/2009, după depunerea de către Beneficiar a Acordurilor de parteneriat și a cererilor de finanțare. O altă critică a recurentului vizează faptul că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile H.G. nr. 1083/2004 privind organizarea și funcționarea Institutului Național de Administrație și a centrelor regionale de formare continuă pentru administrația publică locală (în vigoare din 19.07.2004 până la 25.11.2009), apreciind în mod greșit că atât dispozițiile art. 20, cât și ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituții - Institutul Național de Administrație și Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București, cu privire la finanțarea cheltuielilor curente și de capital. Susține recurentul că Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București, beneficiarul proiectului, conform art. 15 din H.G. nr. 1083/2004 reprezenta o instituție publică cu personalitate juridică, autonomă, aflată în coordonarea Institutului și, prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că, atât dispozițiile art. 20 cât și ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituții - INA si Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București. Un alt motiv de recurs susținut în cererea de recurs vizează faptul că instanța de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că motivele de nelegalitate privind pretinsa neregulă și emiterea actelor administrative cu nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, nu sunt fondate, reținând eronat faptul că existența neregulii conduce implicit la existența unui prejudiciu, fără să fie necesar să se probeze producerea lui, în condițiile în care pârâta nu a dovedit în niciun fel că reclamantul a cauzat un prejudiciu. Un alt motiv pentru care solicită casarea hotărârii recurate, se întemeiază pe considerentul că instanța de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că nu a intervenit prescripția. În acest sens, se arată că instanța de fond nu a ținut seama și de prevederile art. 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului privind protecția intereselor financiare ale comunităților europene, care stabilește, în ceea ce privește urmărirea în justiție, un termen de prescripție care curge de la săvârșirea abaterii ce vizează, potrivit art. 1 alin. (2) din acest regulament, "orice încălcare a unei dispoziții de drept al Uniunii, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii". Or, susține recurentul, în ceea ce privește fapta invocată, aceasta trebuie analizată în raport de legea în vigoare la data săvârșirii acesteia, contractele și procedura verificate datând din anul 2009, deci anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, așa încât legea aplicabilă este reprezentată de O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 925/2006, raportate la O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, dar și de reglementările comunitare aplicabile potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție, ca urmare a aderării, deoarece prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate în cauză, evocând, în esență, apărări similare celor exhibate în fața instanței de fond, intimatul-pârât Organismul Intermediar Regional pentru Programul Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea București Ilfov a solicitat respingerea ambelor recursuri declarate de recurentul - reclamant ca nefondate și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile nr. 1270 din 23 noiembrie 2020.

Răspunsurile la întâmpinare Recurentul - reclamant Institutul Național de Administrație a formulat răspuns la întâmpinare, prin care, exhibând argumente în combaterea apărărilor invocate de intimatul - pârât, a solicitat înlăturarea acestora și admiterea recursurilor sale.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinările intimatului, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul Institutul Național de Administrație sunt nefondate. II. A. Cu privire la motivele de recurs formulate raportat la soluția pronunțată pe fondul cauzei, Înalta Curte reține următoarele considerente: 1. Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanța de fond nu a motivat temeinic și nu dezvoltat în cadrul sentinței, argumentele pentru care a considerat că motivul de nelegalitate susținut privind nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei contestate este neîntemeiat, încălcând astfel prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 Critica este nefondată, Înalta Curte constatând că prima instanță a răspuns argumentat criticii de nelegalitate vizând nemotivarea deciziei de către autoritatea emitentă, în cuprinsul hotărârii recurate regăsindu-se motivele pentru care a fost înlăturată această susținere. Astfel, instanța de fond a reținut că nu au fost arătate în concret care sunt criticile formulate de reclamant prin contestația administrativă cărora nu li s-a răspuns de către pârât prin decizia de soluționare și, mai mult, verificând cuprinsul deciziei contestate, curtea de apel a constatat că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 50-51 din O.U.G. nr. 66/2011, fiind arătate pe larg toate motivele de fapt și de drept pentru care au fost respinse argumentele reclamantului din contestația administrativă. În acest context, Inalta Curte apreciază că din perspectiva incidenței motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., într-o primă ipoteză, o hotărâre judecătorească poate fi casată dacă lipsește motivarea soluției, ori cuprinde numai considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, aspecte care însă în cauză nu se regăsesc. Simpla nemulțumire a recurentului cu privire la amploarea considerentelor sentinței nu echivalează cu nemotivarea acesteia, căci, după cum Înalta Curte a reținut, în mod constant în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării. 2. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 21 alin. (14) și 15 din O.U.G. nr. 66/2011 în sensul că deși a constatat că este întemeiată susținerea reclamantului privind necomunicarea schiței procesului-verbal nu la adresele indicate, în cele din urmă reține că nu există vreo vătămare a reclamantului prin nerespectarea acestei reguli procedurale, și ca atare, nu se impune anularea procesului-verbal emis în acest mod. În opinia recurentului, în această situație, i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât instanța de fond nu a analizat, în mod efectiv, argumentele invocate, nu a procedat la o înlăturare, motivată și argumentată, a susținerilor acestuia și, totodată, nu s-a aplecat asupra regimului nulității în materia actelor administrative, întrucât nerespectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege cu privire la emiterea unui act administrativ, conduce la aplicarea sancțiunii nulității acestuia. În acest sens, în argumentarea criticii, recurentul afirmă că procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare îi lipsesc mențiunile privind punctul de vedere al debitorului și poziția exprimată de structura de control competentă, că actul administrativ a fost emis cu nerespectarea condițiilor de formă și procedură prescrise de lege, și pe cale de consecință, acesta este lovit de nulitate, încălcarea drepturilor părților sau ale subiecților procesuali implicând de la sine o vătămare. Și această critică este nefondată, curtea de apel reținând întemeiat că "deși nu i s-a comunicat legal reclamantului schița procesului-verbal pentru a-și putea exprima punctul de vedere în raport de cuprinsul acesteia, reclamantul nu invocă însă (și nici nu probează) existența vreunei vătămări suferite prin această neregulă procedurală. Astfel, nu se arată concret care sunt motivele ori argumentele de fapt ori de drept pe care reclamantul le-ar fi putut exprima în respectivul punct de vedere și care ar fi avut drept consecință stabilirea unei situații de fapt ori de drept distincte de cea stabilită de autoritate în lipsa acestui punct de vedere." Instanța de control judiciar constată că nu se poate stabili o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului, câtă vreme acesta a avut și a uzat de posibilitatea contestării procesului-verbal, ocazie cu care și-a expus toate apărările care ulterior au fost analizate de către autoritatea pârâtă în cadrul deciziei de soluționare a contestației, nefăcându-se așadar dovada vreunei vătămări suferite de reclamant prin necomunicarea schiței procesului-verbal de control. De altfel, condiționarea aplicării sancțiunii nulității de existența unei vătămări a fost reflectată și în jurisprudența CJUE, fiind lipsită de relevanță susținerea recurentului privind distincția dintre cele două tipuri de nulitate, absolută și relativă. S-a statuat de către CJUE că, în ceea ce privește principiul efectivității, acesta nu impune ca o decizie contestată să fie anulată în toate cazurile. Astfel, o încălcare a dreptului la apărare nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia în ce măsură procedura ar fi putut avea un rezultat diferit dacă persoana impozabilă ar fi putut avea acces la dosar în cursul procedurii administrative menționate (în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2020, CF C-430/19, punctele 35-36, Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics și Datema Hellmann Worldwide Logistics, C-129/13 și C-130/13, punctele 78 și 79). Or, în cauza de față, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu există un rezultat diferit al procedurii administrative ce ar fi putut fi generat de expunerea în cuprinsul procesului-verbal a punctului de vedere al reclamantului cât timp acesta a putut formula apărări prin intermediul contestației, iar apărările au fost analizate și respinse ca neîntemeiate de autoritate prin decizia contestată. 3. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanța de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care a înlăturat motivul de nelegalitate invocat cu privire la inaplicabilitatea art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009. Se susține că art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 a fost nefuncțional până la apariția normelor metodologice, întrucât nu au fost stabilite cerințe concrete pentru a se considera îndeplinită procedura de transparență iar Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 64/2009 nu erau publicate la data semnării acordului de parteneriat dintre reclamant și A., publicarea acestora realizându-se la data de 15. O9.2009 prin Ordinul MFP nr. 2548/2009, după depunerea de către Beneficiar a Acordurilor de parteneriat și a cererilor de finanțare. Or, instanța de recurs apreciază că soluția privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 a fost corect argumentată de prima instanța care a reținut că la momentul depunerii cererii de finanțare, dispozițiile art. 24 și 25 din O.U.G. nr. 64/2009 erau în vigoare, iar reclamantului care reprezenta o instituție publică îi erau aplicabile dispozițiile legale privind selecția partenerilor din sectorul privat, dispoziții care prevedeau că autoritățile sau instituțiile finanțate din fonduri publice pot stabili parteneriate cu entități din sectorul privat, numai prin aplicarea unei proceduri transparente și nediscriminatorii privind alegerea partenerilor din sectorul privat. Astfel, dispozițiile art. 23-25 din O.U.G. nr. 64/2009, aplicabile în cauză, au fost publicate în Monitorul Oficial al României nr. 413 din 17.06.2009, fiind general obligatorii și aplicabile de îndată iar faptul că normele metodologice de aplicare a acestora au fost publicate abia la 25.08.2009, intrând în vigoare la 15.09.2009 (Ordinul MFP nr. 2548/2009), nu are nicio relevanță, obligația legală privind aplicarea unei proceduri transparente și nediscriminatorii privind alegerea partenerilor din sectorul privat fiind instituită de art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 încă din 17.06.2009. Este neîntemeiată afirmația recurentului referitoare la faptul că lipsa unor norme metodologice poate justifica neaplicarea dispozițiilor legale, o astfel de ipoteză fiind în măsură să golească de sens însuși conținutul actului normativ. Nu poate fi reținută ca justificată nici susținerea că selecția partenerului ar fi fost făcută anterior intrării în vigoare a acestor dispoziții, reclamantul demarând selecția dintre organizațiile care aveau domenii de activitate în concordanță cu obiectivele specifice ale proiectului, în lunile aprilie - mai 2009, aplicând o procedură transparentă și nediscriminatorie așa cum a considerat, nefiind publicată O.U.G. nr. 64/2009 și normele de aplicare. Înalta Curte consideră că întrucât normele de procedură aplicabile acordului de parteneriat (inclusiv selecția partenerului făcută de reclamant) sunt cele în vigoare la data încheierii acestuia, în mod corect a constatat curtea de apel că acordul de parteneriat dintre reclamantul instituție publică și partenerul din sectorul privat fiind semnat la 14.09.2009, era supus dispozițiilor art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009. Mai mult, recurentului i-au fost solicitate documente justificative și informații legate de selecția partenerului, așa cum rezultă și din Raportul privind rezultatele preliminare ale verificărilor încrucișate nr. 45596/23.07.2019, Etapa I, privind proiectele finanțate din fonduri structurale pentru care A. a avut calitatea de partener, iar beneficiarul nu a depus documente justificative, ci prin adresa înregistrată la OIR Bl. cu nr. 1177/08.05.2017 a comunicat faptul că, din verificarea arhivei proiectului, nu a fost identificată documentația selecției partenerilor, aspect reiterat și în fața instanței de recurs. 4. O altă critică a recurentului vizează faptul că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile H.G. nr. 1083/2004 privind organizarea și funcționarea Institutului Național de Administrație și a centrelor regionale de formare continuă pentru administrația publică locală (în vigoare din 19.07.2004 până la 25.11.2009), apreciind în mod greșit că atât dispozițiile art. 20, cât și ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituții - Institutul Național de Administrație și Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București, cu privire la finanțarea cheltuielilor curente și de capital. Susține recurentul că Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București, beneficiarul proiectului, conform art. 15 din H.G. nr. 1083/2004 reprezenta o instituție publică cu personalitate juridică, autonomă, aflată în coordonarea Institutului și, prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că, atât dispozițiile art. 20 cât și ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituții - INA si Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București. Inalta Curte, în acord cu prima instanță, consideră că, la data încheierii contractului de finanțare, ca și la data depunerii cererii de finanțare, precum și a încheierii acordului de parteneriat, Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administrația Publică Locală București reprezenta o instituție publică, cu personalitate juridică, autonomă, aflată în coordonarea Institutului Național de Administrație, potrivit art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 1083/2004 privind organizarea și funcționarea Institutului Național de Administrație și a centrelor regionale de formare continuă pentru administrația publică locală (în vigoare din 19.07.2004 până la 25.11.2009). În ceea ce privește finanțarea acestor instituții sunt aplicabile atât dispozițiile art. 20, cât și ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004, acesta din urmă prevăzând că "finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Institutului se asigură din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat." Faptul că centrele regionale au posibilitatea să își asigure finanțarea și din subvenții acordate de la bugetul local și nu exclusiv din surse proprii, rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor H.G. nr. 1083/2004, interpretare confirmată de altfel prin reglementarea ce a succedat acesteia, anume de H.G. 1.373/18 noiembrie 2009 pentru reglementarea unor aspecte determinate de aplicarea măsurilor de reorganizare stabilite de Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.000/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, care a abrogat H.G. nr. 1083/2004 și care la art. 17 ind. 5 (1) dispune că finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale centrelor regionale se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Agenției. Pe de altă parte, în mod temeinic și legal instanța a mai reținut că, având în vedere că autoritatea pârâtă a verificat legalitatea acordării finanțării nerambursabile, în mod corect aceasta s-a raportat la legislația în vigoare la momentul acordării finanțării, data încheierii contractului de finanțare fiind 18.11.2010, dată la care reclamantul trebuia să îndeplinească toate condițiile prevăzute de legislația în vigoare și de Ghidul Solicitantului - Condiții generale 2009 - care stabilea criteriile de selecție: relevanță, metodologie, sustenabilitate și cost-eficiență. Cu atât mai mult este considerată nefondată și susținerea recurentului potrivit căreia selectarea partenerului A. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Ghidului solicitantului, la momentul constituirii parteneriatului, și că instanța de fond a ignorat complet apărările acestuia cu privire la faptul că a existat o procedură de selecție realizată la momentul respectiv de reprezentantul legal al Centrului - realizându-se o cercetare documentară de piață privind dezvoltatori/furnizorii de platforme electronice de formare și portaluri de comunicare interactivă care să îndeplinească cerințele tehnice și de eligibilitate, conform Ghidului solicitantului -, cât timp această susținere nu a fost probată. Subsumat acestui motiv de casare, recurenta susține și că, referitor la invocarea culpei pârâtului care a acordat finanțarea, instanța de fond nu a motivat temeinic argumentele pentru care nu și-a însușit acest motiv de nelegalitate, fiind evident că autoritatea pârâtă a validat anterior contractul de finanțare a cărui nelegalitate a constatat-o ulterior, prin actul supus discuției în prezentul litigiu, așa încât, actele de control și procesul-verbal de constatare a neregulilor au fost fondate pe propria culpă, situație în care acestea sunt nule, nimeni neputând invoca propria faptă pentru a obține protecția unui drept "nemo allegans propriam turpitudem". Afirmația este nesusținută, din considerentele sentinței rezultând neîndoielnic faptul că, instanța de fond a analizat acest aspect și a reținut, justificat și în opinia Inaltei Curți, că invocarea culpei pârâtului care a acordat finanțarea deși nu erau respectate toate condițiile legale, nu este exoneratoare de răspundere, reclamantul fiind ținut să răspundă pentru orice neregulă constată de autoritate pe toată durata desfășurării programului de finanțare, în condițiile O.U.G. nr. 66/2011. Pe de altă parte, corect a fost reținut și faptul că, în jurisprudența sa, CJUE a statuat că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis, pot afecta interesele financiare a Uniunii - C-465/10 pct. 47 și C-199/03 pct. 31, statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării C-271 pct. 48, C-465/10 pct. 32, regula generală fiind că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obținut în mod fraudulos C-199/03, pct. 15. 5. Un alt motiv de recurs susținut în cererea de recurs vizează faptul că instanța de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că motivele de nelegalitate privind pretinsa neregulă și emiterea actelor administrative cu nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, nu sunt fondate, reținând eronat faptul că existența neregulii conduce implicit la existența unui prejudiciu, fără să fie necesar să se probeze producerea lui, în condițiile în care pârâta nu a dovedit în niciun fel că reclamantul a cauzat un prejudiciu. În ceea ce privește criticile care se referă la necesitatea probării unui prejudiciu, drept condiție a declarării neeligibilității unei sume acordate ca finanțare nerambursabilă, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate, având în vedere concluzia desprinsă din jurisprudența CJUE potrivit căreia obligația de recuperare a fondurilor UE există în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli, fără a fi necesară probarea existenței producerii unui prejudiciu. Coroborând considerentele mai sus menționate cu dispozițiile Regulamentelor Consiliului nr. 1083/2006 și 1828/2006, respectiv Decizia Comisiei C/2011/476, interpretarea dată dispozițiilor legale cu privire necesitatea probei referitoare la existența și producerea unui prejudiciu, nu poate fi reținută, fiind în afara scopului acestor reglementări. În caz contrar, ar fi lipsită de esență obligația statului de a recupera fondurile acordate, care nu sunt eligibile, în cadrul unor proceduri de selecție desfășurate cu nerespectarea dispozițiilor în materie. Regulamentul (CE) nr. 1303/2013 al Consiliului UE stipulează că neregulă înseamnă orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic implicat în implementarea fondurilor, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii. 6. Un alt motiv pentru care solicită casarea hotărârii recurate, se întemeiază pe considerentul că instanța de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că nu a intervenit prescripția. În acest sens, se arată că instanța de fond nu a ținut seama și de prevederile art. 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului privind protecția intereselor financiare ale comunităților europene, care stabilește, în ceea ce privește urmărirea în justiție, un termen de prescripție care curge de la săvârșirea abaterii ce vizează, potrivit art. 1 alin. (2) din acest regulament, "orice încălcare a unei dispoziții de drept al Uniunii, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii". Or, susține recurentul, în ceea ce privește fapta invocată, aceasta trebuie analizată în raport de legea în vigoare la data săvârșirii acesteia, contractele și procedura verificate datând din anul 2009, deci anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, așa încât legea aplicabilă este reprezentată de O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 925/2006, raportate la O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, dar și de reglementările comunitare aplicabile potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție, ca urmare a aderării, deoarece prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Critica este nefondată, instanța de fond reținând corect că la data săvârșirii faptei ce reprezintă neregulă - anul 2009 - erau în vigoare dispoziții legale similare care prevedeau că "dreptul de a stabili obligația de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare", respectiv art. 11 2 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător (versiunea în vigoare la 23 august 2008 și ulterior). Așadar, termenul de prescripție este tot cel de 5 ani și curge de la data închiderii programului. Programul POSDRU nefiind închis oficial până la data emiterii actelor contestate, termenul de prescripție nici nu a început să curgă, cum corect s-a stabilit de instanța de fond. Înalta Curte constatată că dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, raportat la situația de fapt reținută în actele administrative atacate, au o redactare similară dispozițiilor art. 2 lit. a) din Ordonanța nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător. În jurisprudență și doctrină s-a reținut, în mod constant, că efectele produse în timp ale unei situații juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare la momentul în care se realizează fiecare efect în parte. În consecință, în lipsă de dispoziție legală în sens contrar, legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de o situație juridică înainte de intrarea ei în vigoare, în timp ce legea nouă se va aplica efectelor produse de aceeași situație juridică după intrarea ei în vigoare, dacă situația juridică subzistă după intrarea în vigoare a legii noi (facta pendentia). În concluzie, Înalta Curte reține că în mod legal prima instanța a apreciat că nu a intervenit prescripția dreptului autorității de a constatat neregula și de a stabili creanța bugetară. II. B. Cu privire la motivele de recurs formulate raportat la soluția pronunțată pe cererea de suspendare, Înalta Curte reține că, prin prisma considerentelor însușite cu privire la fondul cauzei și care reprezintă în același timp argumente pentru care nu poate fi reținută existența cazului bine justificat, condiție necesară pentru a se dispune suspendarea executării, criticile sunt nefondate. II. C Temeiul legal al soluției pronunțată în recurs În raport de criticile invocate, întrucât niciunul dintre motivele de casare invocate nu atrage incidența în cauză a disp. art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile ca fiind nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,