ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5397/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data 5.06.2020 inițial pe rolul Tribunalului București, cu dosar nr. x/2020 reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/12.05.2020 emis de ANI și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 3842 din 8.09.2020, Tribunalul București, după admiterea excepției necompetenței de soluționare a cauzei a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

La data de 5.06.2020 reclamantul a formulat cerere și la Curtea de Apel Alba Iulia, sub dosar nr. x/2020, prin care a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/12.05.2020 emis de ANI și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

S-a invocat litispendența, conform prevederilor art. 138 alin. (1) C. proc. civ., iar la termenul din 9.12.2020, Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 138 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 120/2021 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate, având ca obiect anularea raportului de evaluare din data de 12.05.2020 înregistrat sub nr. x/12.05.2020, emis de Agenția Națională de Integritate.

Împotriva a sentinței nr. 120/2021 din 2 iunie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se admită contestația și să se anuleze raportul de evaluare nr. x/12.05.2020, emis de Intimata-Pârâtă ANI, precum și obligarea Intimatei-pârâte ANI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, s-a susținut că la data de 30.06.2016, recurentul-reclamant A. a fost ales în funcția de consilier local în cadrul consiliului local al comunei Mogoș, Jud. Alba, conform Hotărârii nr. 45/0.06.2016 a Consiliului Local Mogoș, jud. Alba.

La data de 12.05.2020, Intimata-pârâta ANI a emis Raportului de evaluare nr. x/14.12.2016, prin care se reține că Recurentul-reclamant ar fi încălcat dispozițiile art. 88 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, "întrucât simultan cu calitatea de consilier local în cadrul Consiliului Local al Comunei Mogoș, exercită și funcția de agent de turism, angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu de specialitate al Primarului Comunei Mogoș".

Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentința nr. 120 din 02.06.2021, a respins Contestația formulată de Recurentul-reclamantul A. împotriva raportului de evaluare.

Referitor la starea de incompatibilitate reținută de ANI cu privire la deținerea calității de angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al Primarului Comunei Mogoș pe postul de agent de turism, sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează starea de incompatibilitate, având în vedere că fapta imputabilă Recurentului-reclamant nu există.

În mod evident, faptul că Recurentul-reclamant ocupa postul de agent de turism nu are și nu poate avea nicio influență în ceea ce privește exercitarea cu imparțialitate a funcției publice de consilier local.

Or, situațiile de incompatibilitate menționate de Legea nr. 161/2003 în ceea ce-i privește pe aleșii locali au rațiunea apărării ordinii publice și a unor valori indispensabile într-un stat de drept, care constau în înlăturarea riscului ca titularul unei funcții publice, care ar deține și o altă funcție publică de decizie la o entitate publică sau privată, să nu își exercite funcția publică pentru a obține avantaje din această a doua funcție și, astfel, să altereze climatul de onestitate și responsabilitate în care trebuie exercitată funcția publică.

Astfel, solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere situația concretă prezentată și pe cale de consecință să dispună anularea raportului de evaluare contestat, aceasta fiind singura soluție care să corespundă scopului legii și anume de asigurare a imparțialității, protejare a interesului social și evitare a conflictului de interese.

În susținerea acestui motiv de recurs invocă jurisprudența CCR:

"potrivit jurisprudenței Curții, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanței judecătorești, care, cu prilejul soluționării acțiunii formulate împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate, analizează particularitățile fiecărei spețe, în lumina dispozițiilor legale incidente în materie, astfel încât soluția pronunțată să corespundă scopului legii de asigurare a imparțialității, protejare a interesului social și evitare a conflictului de interese" (Decizia nr. 167/2015, Decizia nr. 114/2016, Decizia nr. 774/2016, Decizie nr. 333/2019)".

Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a apreciat în mod eronat, prin aplicare greșită a legii, că actele efectuate de Intimata-pârâta Agenția Națională de Integritate - ANI în lucrarea nr. x/14.12.2016, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/12.05.2020, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal, deși acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13, alin. (2) din Legea 176/2010 (acest aspect se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanța de fond a pronunțat sentința recurată fără a avea în vedere garanția procedurală instituită de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfășurare a evaluării ANI în privința stării de incompatibilitate, împărțind-o în două etape: înainte și respectiv după informarea persoanei evaluate.

Cu privire la sancțiunea ce se aplică nerespectării de către ANI în decursul procedurii de evaluare a condițiilor instituite de articolele legale evocate anterior, alin. (2) al aceluiași articol, 13, prevede și sancțiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmește acte pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată și informată. Potrivit legii, toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

Arătă instanței de control judiciar că în prezenta speță, în cadrul lucrării nr. x/14.12.2016, finalizată prin Raportul de evaluare nr. x/12.05.2020, Intimata-pârâta ANI a transmis adresa prin care îl invita pe Recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 11.02.2020 (pag. 2 din Raportul contestat).

Așa cum chiar Intimata-pârâta ANI precizează în cuprinsul Raportului contestat, aceasta a solicitat și recepționat date și informații cu privire la Recurentul-reclamant înainte de această dată, după cum urmează".

Primăria Comunei Mogoș, Județul Alba care a transmis date și informații prin adresele nr. x/07.02.2017 și nr. y/21.06.2019;

- Oficiul Național al Registrului Comerțului care a transmis date și informații prin adresa nr. x/29.08.2017;

- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba care a transmis date și informații prin adresa nr. x/22.05.2018.

Interpretarea instanței de fond conform căreia inspectorul de integritate în cadrul activității de evaluare solicită orice informații necesare de la orice instituție, autoritate publică, persoană juridică de drept public sau privat, duce în mod automat la lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea 176/2010, acestea nemaiputând fi aplicate deloc în situația evaluării conflictelor de interese sau al incompatibilităților. Or în acest mod, raționamentul instanței de fond încalcă în mod flagrant principiul general de drept Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Dintr-o altă perspectivă, informațiile solicitate și recepționate de către Intimata-pârâtă ANI nu se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 554/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, așa cum eronat reține instanța de fond.

Art. 2 din Legea nr. 554/2001 reglementează expres noțiunile de informații de interes public respectiv informații de interes personal după cum urmează:

• b) prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației;

• c) prin informație cu privire la datele personale se înțelege orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă;

În concluzie, în prezenta speță interpretarea corectă a dispozițiilor legale care reglementează procedura evaluării stării de incompatibilitate este cea data de Recurentul-reclamant A. și anume că pentru obținerea oricăror informații personale/nepublice era necesară informarea prealabilă și invitarea Recurentului-reclamant să formuleze un punct de vedere.

Informațiile obținute de către Intimata-Pârâta ANI referitoare la Recurentul-reclamant A. au fost obținute fără informarea și invitarea Recurentului-reclamant să formuleze un punct de vedere, motiv pentru care se impune anularea Raportului de evaluare.

Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara (art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Procedura de evaluare a incompatibilităților, prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara și alții.

În consecință, solicită instanței naționale de recurs să facă aplicarea principiilor efectului direct și efectului util al dreptului Uniunii Europene și să lipsească de efecte juridice această procedură și, drept urmare, să caseze sentința recurată și, în rejudecare, să anuleze Raportul ANI emis în urma desfășurării procedurii lipsite de efecte juridice ca fiind nelegal, lipsit de efecte juridice.

În soluționarea acestui motiv de nelegalitate invocat de recurentul-reclamant, prima instanță se limitează la a face o prezentare a Hotărârii din cauza C-201/14 Bara și la a enunța mai multe articole din Legea 176/2010 pentru ca ulterior să concluzioneze:

"datele sunt strânse de instituția competentă, conform prevederilor legale, pentru a se stabili situația averii pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților persoanelor care fac obiectul prezentei legi".

În mod evident, din această privință sentința recurată nu este motivată, reținerile Instanței de fond fiind simple afirmații din care nu rezultă un raționament juridic. Mai mult, afirmația primei instanțe este greșită

Așa cum se reține in cuprinsul Raportului contestat, în scopul soluționării lucrării, ANI a solicitat și a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe recurentul-reclamant de la Primăria Comunei Mogoș - Județul Alba, Oficiul Național al Registrului Comerțului și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba (după cum se menționează la pag. 3 din Raportul de evaluare contestat). Drept urmare, hotărârea Curții din hotărârea în Cauza Bara se aplică și în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităților solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a incompatibilității.

În consecință, solicită instanței să facă aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene și să constate că procedura de evaluare a stării de incompatibilității, desfășurată în temeiul prevederile art. 15 și 20 din Legea 176/2010 în ceea ce-l privește pe Intimatul-reclamant, contravine dreptului UE în materia protecției datelor cu caracter personal și, în consecință, nu poate produce efecte juridice.

Drept urmare, aceeași sancțiune - lipsirea de efecte juridice - lovește și actele subsecvente încheiate în cadrul aceleiași proceduri, inclusiv Raportul încheiat la finalizarea procedurii și contestat în prezenta cauză, în baza principiului general de drept potrivit căruia nulitatea actului inițial atrage nulitatea actului subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Sens în care se impune casarea sentinței recurate și, în rejudecare, anularea Raportului contestat, dat fiind că acesta este nelegal, fiind lipsit de bază legală.

Sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului egalității în fața legii și al nediscriminării, având în vedere identitatea problemei de drept care se pune în prezenta cauză cu cea din Cauza Bara, în acea cauză fiind anulat actul administrativ emis cu încălcarea dispozițiilor din dreptul UE privind datele cu caracter personal.

Soluția care solicită să fie pronunțată în prezenta cauză -anularea actului administrativ emis cu încălcarea legislației UE privind datele cu caracter personal, așa cum a fost interpretată prin Hotărârea Bara - a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 2041/17.05.2018 a respins recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 64 din 14.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

În consecință, sentința Curții de Apel Cluj, prin care s-a anulat protocolul dintre Agenția Națională de Administrare Fiscală și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, pentru că încălca dreptul UE, așa cum a stabilit CJUE prin Hotărârea Bara, a fost menținută de înalta Curte de Casație și Justiție.

Or, cetățeanul european A. are aceleași drepturi ca și cetățeanul european Bara, și anume acela de a fi anulat actul administrativ emis cu încălcarea legislației UE privind datele cu caracter personal.

În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., precum și pe toate textele de lege invocate în cuprinsul prezentului recurs.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

Primordial, Înalta Curte amintește că potrivit art. 267 alin. (1) lit. b) TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar "cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii".

Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune" iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea."

Totuși, potrivit unei practici constante a CJUE (cauza CILFIT, C-283/81), instanța națională nu are această obligație dacă este îndeplinită una din următoarele condiții:

- dacă se stabilește că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecății;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Teoria actului clar).

Înalta Curte observă că Dreptul UE a asimilat Convenția (CEDO) precum și întreaga Cartă a drepturilor omului dar și că România le-a încorporat în ordinea juridică internă.

Înalta Curte consideră necesar a prezenta, în esență, și recomandările Curții europene de justiție (Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare 2019/C 380/01 pct. 3 din Introducere), conform cărora:

"Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu și-au exprimat dorința cu privire la o sesizare a Curții. Întrucât este chemată să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu - și numai ea - este cea care are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții."

În privința obiectului și întinderii cererii de decizie preliminară, se recomandă la pct. 8: "Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal." iar pct. 9 cere instanței de trimitere să identifice cu precizie dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată sau a căror validitate este pusă în discuție.

Pct. 26 subliniază rolul pe care Curtea îl are în cadrul procedurii preliminare, și anume acela de a contribui la administrarea efectivă a justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice.

În ceea ce privește trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pct. 10 relevă faptul că "este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deși ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuși necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar și neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile cartei eventual invocate de instanța de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competențe."

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că, pe această cale, nu fixează reguli procedurale naționale, ci enunță exigențele dreptului UE care trebuie satisfăcute confirmând constant principiul autonomiei instituționale a Statelor membre în materie de organizare judiciară și de drept procedural:

"în absența reglementării comunitare, aparține ordinii juridice interne a fiecărui Stat membru de a stabili jurisdicțiile competente, modalitățile de acțiune în justiție și procedurile destinate să asigure protecția drepturilor justițiabililor, ca efect al dreptului comunitar" (CJUE hot. Mireco/10.07.1980).

Aplicând aceste recomandări, principii și jurisprudență CJUE în speță, Înalta Curte reține că prezentul recurs poartă asupra unor chestiuni pentru care răspunsul la cele 5 întrebări nu este relevant, după cum urmează:

Se constată că, exceptând-o pe prima, întrebările propuse exced limitelor recursului, în cadrul căruia va fi cercetată legalitatea sentinței numai din perspectiva interpretării și aplicării prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 și ale dispozițiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Or, oricare ar fi răspunsul instanței europene la chestiunile preliminare sesizate de intimată, acesta nu ar putea influența soluția instanței de recurs în privința recursului formulat.

Cât privește prima întrebare, recurenta reclamantă se interesează dacă completurile de judecată ale secțiilor de contencios administrativ ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și curților de apel, competente să soluționeze contestațiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanțe imparțiale și independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.

Ar rezulta că recurenta reclamantă are o îndoială cu privire la independența și imparțialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.

Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept și art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, nefiind prezentate de reclamantă argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale.

Împrejurarea că o reglementare națională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilități, conflicte de interese și dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independența judecătorului și, astfel, să nască îndoieli în privința îndeplinirii cerinței de asigurare a unei protecții jurisdicționale efective, cerință impusă de art. 19 alin. (1) TUE.

În plus, trebuie observat faptul că recurenta nu invocă chestiuni în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, nu la analiza conformității dreptului național cu dreptul UE.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare va fi respinsă, dată fiind lipsa unei legături concrete cu obiectul prezentului recurs și a caracterului util al răspunsului pentru soluționarea sa.

Cu privire la cererea de aviz consultativ CEDO

Recurenta solicită sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului:

În susținerea acestei cereri, recurenta arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudențe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum și al degrevării instanței europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenție, ratificat și de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022).

Raportat la dosarul cauzei, cu privire la primele două chestiuni de principiu, subliniază că domeniul incompatibilităților este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - conflictul de interese cât și prin gravitatea sancțiunilor aplicabile, că potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului național (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracțiuni, ci și unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcție de alte două criterii alternative, așa cum a decis Curtea în Cauza Engel ș.a. c. Olandei: natura abaterii și natura și gravitatea sancțiunii și că, referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conținutul art. 25 din Legea 176/2010, aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancțiunea principală a eliberării din funcție, cât și sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcție publică electorală timp de 3 ani.

Analizând criteriile naturii penale a sancțiunii, concluzionează că abaterea administrativă a conflictelor de interese prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 este de natură penală, iar procedura de evaluare a conflictelor de interese este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.

Prin raportare la jurisprudența națională, consideră că se impune emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, Curtea EDO fiind singura în măsură să stabilească în concret.

Cu privire la aplicarea principiului proporționalității sancțiunilor și pedepselor în materia incompatibilităților și conformitatea interdicției exercitării de funcții alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi și principii garantate de Convenție (art. 3, 6 și 7), cu trimitere la cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10, punctul 835 și 1026, concluzionează că principiul proporționalității impune, pe de o parte, ca sancțiunea aplicată să corespundă gravității încălcării și, pe de altă parte, ca la determinarea sancțiunii, precum și la stabilirea cuantumului sancțiunii să se țină seama de împrejurările individuale ale speței. Or, aceste aspecte al proporționalității sunt încălcate de sancțiunea interdicției privind ocuparea oricărei funcții alese prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Cu privire la imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicției de a mai ocupa funcții publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, susține că aceasta contravine cerințelor prevăzute de art. 13 din Convenție și consideră că recurenta B. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunțarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenția sa (respectiv analiza interdicției prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporționalității). O eventuală soluție de respingere a recursului formulat de Recurenta-reclamantă C. atrage în mod automat aplicarea sancțiunii interdicției de 3 ani în temeiul legii, ope legis, fiind exclusă o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancțiuni. Caracterul ope legis, al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicții (sancțiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Înalta Curte reține că, în temeiul art. 2 alin. (1) Legea nr. 173 din 8 iunie 2022, "Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau la protocoalelor la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării hotărârii:

a) în materie civilă, când este investită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept..." .

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate a cererii de aviz consultativ al CEDO:

i) existența unei cauze în materie civilă, aflată în curs de judecată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție;

ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

iii) solicitarea să privească chestiuni de principiu de interpretare ori aplicare a drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta;

iv) soluționarea cauze (ori doar anumite aspecte ale acesteia) să depindă de chestiunea de principiu a cărei lămurire se cere.

În plus, din modul de redactare a textului de lege rezultă că solicitarea avizului consultativ este o chestiune lăsată la libera apreciere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind obligatoriu.

Dacă primele condiții sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție iar solicitarea recurentei privește, la nivel de aparență, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reține, că ultima condiție nu este îndeplinită.

Raportat la motivul de recurs și argumentele ce îl susțin, aplicarea sau nu a principiului proporționalității sancțiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs.

În consecință, în contextul arătat, limitele învestirii Înaltei Curți și motivele recursului formulat de reclamantă în termen legal, obligă instanța de recurs, conform art. 477 din C. proc. civ. (aplicabil și în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ.), să dezlege numai chestiunea existenței stării de incompatibilitate din perspectiva evoluției legislației aplicabile și a legalității procedurii de desfășurare a evaluării ANI și aplicarea legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu carater personal.

Chestiunea naturii abaterii și sancțiunii ori modalitatea aplicării sancțiunii nu au fost contestate de reclamantă prin cererea de recurs.

Mai mult, în consens cu poziția intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că obiectul judecății este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancțiuni ci doar se constată existența stării de incompatibilitate, sancțiunea fiind aplicată, ulterior, în situația rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituția din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, așa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Numai în cazul reținerii unei abateri și aplicării unei sancțiuni, actul de sancționare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalității de către instanța de judecată, cale pe care pot fi ridicate și pot fi soluționate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii și sancțiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de trei ani.

Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curți, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanței de recurs, motiv pentru care cererea recurentei va fi respinsă.

Asupra fondului cererii de recurs promovate

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în susținerea recursului, Înalta Curte precizează că acesta este incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate și nu de netemeinicie ale hotărârii judecătorești.

Așadar, criticile de netemeinicie a hotărârii, respectiv, cele care vizează situația de fapt, nu pot face obiectul recursului, după cum s-a reținut în cele de mai sus.

Cel de-al optulea motiv de recurs presupune faptul că, fie instanța de fond nu a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie a recurs la aceste texte, însă le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, ori le-a aplicat greșit. în toate cazurile, pentru a constitui un motiv de recurs încălcarea sau aplicarea greșită a normei de drept material trebuie să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate, în caz contrar recurentul neputând justifica o vătămare de natură a impune casare deciziei.

Recurentul susține din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material, faptul că sentința este dată cu aplicarea greșită a normelor care reglementează starea de incompatibilitate, deoarece fapta imputată acestuia nu există.

Reține Înalta Curte că prin raportul de evaluare care face obiectul dosarului de față, s-a reținut că recurentul-reclamant ar fi încălcat dispozițiile art. 88, alin. (1), lit. c) din Lg nr. 161/2003, "întrucât, simultan cu calitatea de consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Mogoș, exercită și funcția de agent de turism, angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu de specialitate al Primarului comunei Mogoș.

Înalta Curte nu poate îmbrățișa raționamentul recurentului, în sensul că fapta imputată acestuia nu există.

Astfel, rezultă din actele dosarului că prin dispoziția Primarului nr. 62 din21.09.2015, recurentul-reclamant a fost angajat în aparatul de specialitate al Primarului comunei Mogoș pe postul de agent de turism pe o durată de 5 ani, în perioada 21.09.2015-21.09.2020.

La data de 30.06.2016, prin HCL nr. 45, a fost validat mandatul recurentului-reclamant de consilier local al comunei Mogoș pentru perioada 2016-2020.

Conform dispozițiilor art. 88, alin1 lit. c) din Legea nr. 161/2003, funcția de consilier local este incompatibilă cu calitatea de funcționar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliul local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului județean, ori al prefecturii din județul respectiv.

Așadar, este corectă concluzia la care s-a oprit instanța de fond, respectiv aceea că, începând cu data de 30.06.2016, recurentul, având simultan funcția de consilier local și calitatea de angajat cu contract de muncă individual în aparatul propriu al consiliului, se afla în stare de incompatibilitate.

Întrebările din cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că un agent de turism nu poate comite fapte de corupție pentru că are alte atribuții, pot primi numai răspunsul evident. Legiuitorul a interzis ocuparea simultană a celor două funcții, fără a condiționa in alt fel existența stării de incompatibilitate.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale, în sensul că revine instanței stabilirea în concret a stării de incompatibilitate, Înalta Curte apreciază că nu este nicio contradicție cu deciziile instanței constituționale.

Instanța de judecată a apreciat cu privire la starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant și, în urma acestei analize a stabilit că este incompatibil.

În ceea ce privește greșita aplicare a instanței de fond a dispozițiilor legale, în sensul că a apreciat că actele efectuate de intimată sunt legale, Înalta Curte nu îmbrățișează raționamentul recurentului-reclamant.

Susține acesta, în esență, că numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date sau informații care nu sunt publice.

În mod corect instanța de fond a respins solicitarea de constatare a nulității absolute a raportului față de împrejurarea că inspectorul de integritate a folosit și date care nu sunt publice înainte de invitarea persoanei evaluate de a formula un punct de vedere.

Fără a relua susținerile primei instanțe, Înalta Curte împărtășește concluzia că raportul nu este afectat de nulitate deoarece prevederile legale au fost în mod corect aplicate.

Astfel, recurentul a fost informat prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, la data de 13.03.2017, în sensul că a fost declanșată procedura de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităților și conflictelor de interese în ceea ce îl privește.

În acord cu cele reținute de prima instanță, actele solicitate de către ANI, respectiv, adresele Primăriei Mogoș din 29.08.2017 și 21.06.2019, adresa x din 29.08.2019, adresa AJFP Alba din 22.05.2018, sunt ulterioare acestei date.

În plus față de aceasta, acestea constituie informații publice, astfel că nu sunt încălcate dispozițiile art. 13 din Lg. 176/2010.

Un alt motiv de recurs vizează aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal interpretată în cauza C-201/14 Bara.

Înalta Curte împărtășește și în acest caz argumentația Curții de Apel Alba Iulia.

Efectuând propria analiză, Înalta Curte constată că, în esență, recurentul a invocat faptul că procedura de evaluare a incompatibilității, prevăzută de Legea nr. 176/2010, încalcă legislația Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Smaranda Bara și alții.

Înalta Curte constată că, în cauza amintită, reclamanții din litigiul principal au sesizat instanța națională cu o acțiune prin care au contestat legalitatea transferului efectuat de către o autoritate a administrației publice a statului a unor date fiscale cu caracter personal în vederea prelucrării lor de către o altă autoritate a administrației publice (Agenția Națională de Administrare Fiscală - ANAF și Casa Națională de Asigurări de Sănătate - CNAS). Aceștia au susținut că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menționate au fost transmise și utilizate în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate inițial către ANAF, fără consimțământul lor expres și fără informarea lor prealabilă.

Din decizia de trimitere, reiese că entitățile publice sunt abilitate, în temeiul Legii nr. 95/2006, să transmită date cu caracter personal caselor de asigurări de sănătate pentru a le permite acestora din urmă să stabilească calitatea de asigurat a persoanelor vizate. Instanța de trimitere a urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS necesita informarea prealabilă a persoanelor vizate în ceea ce privește identitatea operatorului și scopul în care au fost transmise aceste date.

În această cauză, Curtea Europeană a reținut faptul că art. 10, art. 11 și art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Or, în ceea ce privește situația recurentului, Înalta Curte constată că Agenția Națională de Integritate a demarat procedura evaluării, urmând pașii procedurali impuși de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privința informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancțiunea fiind prevăzută expres.

Astfel, recurentul a fost informat despre declanșarea activității de evaluare, care presupune culegerea de date cu caracter personal referitoare la posibile activități/funcții incompatibile, prin adresa nr. x/13.03.2017, fiind înștiințat și de faptul că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat, precum și să depună un punct de vedere.

Față de conținutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului, Înalta Curte reține că Legea nr. 176/2070 conține prevederi exprese în acest sens, informarea persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorie pentru legalitatea raportului de evaluare. Ca urmare, nu se poate reține aplicabilitatea directă a normei unionale, atâta timp cât în legislația națională există normă expresă care reglementează respectiva situație.

Trebuie făcută distincția între actul administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) și actul normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (Legea nr. 176/2010). Transmiterea de date și de informații de la instituțiile sau autoritățile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conținutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, prin protocol fiind reglementate doar procedurile administrative pe care această transmitere le implică. Situația este semnificativ diferită față de cea din cauza Bara, în care normele erau cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorități publice centrale.

Pe de altă parte, esența celor statuate prin hotărârea din cauza Bara a fost aceea că: pe de o parte, definiția informațiilor transmisibile și modalitățile de efectuare a transmiterii acestor informații au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul protocolului, care nu fusese publicat oficial; pe de altă parte, CNAS nu a oferit reclamanților din litigiul principal informațiile prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c) din directivă, respectiv identitatea operatorului, scopul prelucrării, orice alte informații suplimentare necesare pentru a asigura o prelucrare corectă a datelor (respectiv categoriile de date în cauză și existența dreptului de acces la datele care o privesc și de rectificare a datelor cu caracter personal).

În esență, s-a reținut că art. 10, art. 11 și art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Or, ceea ce face diferența de esență între prev. art. 315 din Legea nr. 95/2006 și art. 15 din Legea nr. 176/2010 este reglementarea specifică din ultimul act normativ, care prevede în conținutul art. 13 următoarele:

"(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfășoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice.

(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută."

O asemenea prevedere referitoare la informarea persoanei controlate nu exista în conținutul Legii nr. 95/2006. În plus, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 asigură o mai mare detaliere a informațiilor și a modului de transmitere a acestora, comparativ cu textul art. 315 din Legea nr. 95/2006.

Ca urmare, nu se regăsește ipoteza identică din contextul pronunțării hotărârii în Cauza C-201/14, pentru a fi transpuse direct considerentele acesteia în cauza de față, motivul de recurs fiind și nefondat.

În consecință, constatând că nu este incident motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ca inadmisibilă.

Respinge cererea de solicitare a avizului consultativ al Curții Europene a Drepturilor Omului.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 120/2021 din 2 iunie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.