ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5379/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A., B., C. și D., solicitând anularea Hotărârii nr. 684 din 30 septembrie 2020 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. în dosarul nr. x/2020 conexat cu dosarele nr. x/2020, y/2020 și 357/2020.

Prin sentința civilă nr. 1221 din 16 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul B..

A admis acțiunea formulată de către reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, A., B., D. și C..

A dispus anularea Hotărârii nr. 684 din 30 septembrie 2020 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. în dosarul nr. x/2020 conexat cu dosarele nr. x/2020, y/2020 și 357/2020.

Împotriva a sentinței nr. 1221 din 16 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și D..

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În privința aplicării art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că, în primul rând, fundația a depus întâmpinare și concluzii scrise la dosarul cauzei, iar sentința primei instanțe nici nu menționează aceste fapte, în consecință nici nu combată argumentația din cele două înscrisuri. Astfel a fost încălcat dreptul nostru la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din C. proc. civ.. Pentru susținerea acestui punct de vedere face referire la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în concret la cazul Albina vs. România. în decizia dată de către CEDO în acel caz aceasta a precizat următoarele:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența." în continuare arată că cererea MAI de a anula Hotărârea CNCD nr. 684/2020 a fost admisă de către Curtea de Apel pe motiv că aceasta nu a încălcat prevederile art. 2. alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (adică nu a discriminat), deoarece cetățenii români aparținând cultului ortodox și cei aparținând altor culte nu erau în situație comparabilă.

Conform art. 8 alin. (2) din C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". Studiind cu atenție cererea care face obiectul acestui dosar putem constata, că MAI a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 684/2020 pentru că în opinia lui nu a discriminat (adică nu a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000).

Este însă de remarcat, că în petiția adresată CNCD noi am reclamat încălcarea prevederilor art. 2. alin. (1) si alin. (41 din O.G. nr. 137/2000, în Hotărârea nr. 684/2000 CNCD a constatat că MAI a încălcat ambele prevederi și în baza acelei constatări a sancționat MAI. Iar de vreme ce în acest dosar MAI nu a solicitat nimic cu privire la încălcarea art. 2. alin. (4), aceasta - în mod corect, cu respectarea art. 8 alin. (2) din Cod - nu a fost cercetată de loc de către prima instanță.

Or este evident, că Hotărârea CNCD nr. 684/2000 putea fi anulată de către instanță numai în cazul în care aceasta ar fi cercetat încălcarea ambelor prevederi din O.G. nr. 137/2000 și ar fi constat că acelea nu au fost încălcate. Cum acest lucru nu a fost solicitat de către MAI, prima instanță putea constata (eronat, cum vom demonstra mai jos) că MAI nu a discriminat, dar ar fi trebuit să refuze anularea Hotărârii CNCD nr. 684/2020, pentru că rămânea valabilă încălcarea de către MAI a prevederilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Cum acestea nu s-au întâmplat, anularea Hotărârii în cauză s-a făcut cu încălcarea gravă a C. proc. civ.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că prima instanță a îmbrățișat punctul de vedere al MAI conform căreia numai atunci ar fi existat discriminare dacă și conducătorii celorlalte culte ar fi solicitat tratamentul aplicat cultului ortodox și MAI ar fi refuzat lor acest lucru.

Aceasta este un raționament în mod evident greșit, având în vedere următoarele:

Este un fapt care nu se poate nega, că credincioșii ortodocși au sărbătorit Pastele în alte condiții decât cetățenii care aparțin altor culte. Pentru exemplificare este suficient să amintim punctul 6 din acord, în baza căreia în noaptea de înviere sfânta lumină a fost distribuită în spitale de către cadrele MAI, cea ce nu s-a întâmplat în cazul celorlalte culte.

La fel este un fapt, că acele tratamente diferențiate au însemnat derogări de la legile în vigoare (în privința punctului 6 amintit mai sus de la O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea MAI) și de la regulile valabile pentru perioada respectivă, stabilite prin ordonanțele militare.

Ținând cont de situația extrem de gravă din acea perioadă, conducătorii celorlalte culte au ales să respecte regulile în vigoare și nu au solicitat derogări, pe care - și asta este iarăși foarte important - MAI oricum nu avea dreptul legal să le acorde.

Astfel-practic-acea diferențiere a-avut la bază faptul, că unii au respectat regulile, pe când alții au solicitat derogări de la reguli. Or dacă această atitudine ar fi admisibilă, atunci orice discriminare ar fi posibilă și legală, singura condiție fiind acela, ca cel care se bucură de un tratament preferențial să solicite acel lucru. De fapt raționamentul primei instanțe golește complet de conținut O.G. nr. 137/2000, este un fel de adăugare Ia lege, pentru că practic spune, că tratamentul diferențiat constituie discriminare numai în condițiile în care este aplicat iară ca să fie solicitat de către cel care se bucură de el.

1.2.3. Aplicând însă corect prevederile O.G. nr. 137/2000, fără acea adăugare, este evident, că prin aplicarea unui tratament preferențial celor de cult ortodox, MAI a discriminat toți cetățenii români care nu aparțin acelui cult.

1.3. solicită ca instanța de recurs să constate că sunt incidente motivele de casare amintite mai sus, să caseze sentința civilă nr. 1221/2021 și să rejudece cauza, luând în considerare punctul de vedere detaliat și clar, formulat prin înscrisurile depuse la CNCD.

Legat de soluția pe care instanța de recurs o poate da consideră relevant de menționat, că de vreme ce MAI nici măcar nu a solicitat constatarea faptului că nu a încălcat prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 (și în consecință nici nu a demonstrat acest lucru), cererea lui privind anularea Hotărârii CNCD nr. 684/2020 nu poate fi în nici un caz admisă, având în vedere că CNCD în hotărârea respectivă l-a sancționat pentru acea faptă, și ținând cont de prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament").

în drept invocă C. proc. civ., O.G. nr. 137/2000 și Legea nr. 554/2004.

Prezentând circumstanțele de fapt ale cauzei, recurentul arată că, în urma analizării întregii documentații aflate la dosar, a lucrărilor de specialitate (audieri, solicitări puncte de vedere), Colegiul director al C.N.C.D. a decis că:

• "Faptele sesizate de către petenți intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cit modificările și completările ulterioare, republicată;

• Sancționarea reclamatului de discriminare cu avertisment, pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) și alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din același act normativ coroborat cu prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor";

Hotărârea CNCD nr. 684/30.09.2020 emisă în dosarul x/2020 conexat cu dosarele x/2020. 261/2020 si 357/2020 a fost anulată de către instanța de fond, aceasta considerând că, în speță, nu este îndeplinită prima condiție, respectiv existenta unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile, pentru a putea fi reținută discriminarea.

În acest sens, inițiativa de încheiere a Acordului nu a aparținut Ministerului Afacerilor Interne, ci a aparținut Patriarhiei Române, în timp ce din partea reprezentanților celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român nu a existat o astfel de solicitare.

Așadar, Curtea apreciază că ar fi existat persoane în situații comparabile și s-ar fi putut reține o eventuală diferențiere (și deci un tratament în principiu discriminatoriu) doar dacă ar fi existat o solicitare din partea reprezentanților celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român, iar reclamantul ar fi ales sa încheie un astfel de acord doar cu Patriarhia Română.

Cât timp nu este întrunită condiția existenței unor situații comparabile, nu se mai impune verificarea celorlalte condiții referitoare ia discriminare, după cum nu se impune analizarea încălcării ori nu a restricțiilor impuse de situația epidemiologică.

• (art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.):

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate prin prisma dispozițiilor legale incidente, solicită ca instanța de recurs să constate caracterul fondat al recursului din perspectiva motivelor ce vor fi expuse în continuare:

a. Dispoziții legale incidente (naționale si unionale)

• Constituția României:

Constituția României prevede, în art. 4 alin. (2) că "România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială."

De asemenea, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, iară privilegii st fără discriminări."

Curtea Constituțională a subliniat - prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993 - cu privire la aceste dispoziții constituționale, că "în structura normativă a Constituției, criteriile nediscriminării sunt nominalizate prin art. 4 alin. (2), acestea fiind rasă, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenența politica, averea, originea socială. Dar, și acest lucru este deosebii de important, dispozițiile constituționale trebuie corelate și interpretate în raport cu dispozițiile cuprinse în instrumentele juridice internaționale în domeniul drepturilor omului, mimai astfel putându-se stabili egalității în drepturi a cetățenilor sensurile și dimensiunile sale juridice. Aceasta rezultă expres chiar din Constituție, care prin art. 20 alin. (1) stabilește ca "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte",

Astfel devin aplicabile, în speță, dispozițiile cuprinse în art. 26 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, intrat în vigoare la 23 martie 1976, potrivit căruia "Toate persoanele sunt egale în fata legii si au dreptul, fără discriminare, la o egala protecție a legii. în aceasta privința, legea trebuie sa interzică orice discriminare si să garanteze tuturor persoanelor o protecție egală și eficace împotriva oricărei discriminări, îndeosebi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politicii si orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice alta împrejurare ".

Dispoziții similare sunt cuprinse si în art. 2 alin. (2) din Pactul internațional privitor la drepturile economice, sociale și culturale, intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976.

• Ordonanța Guvernului nr. 137/2000: Totodată, art. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevede:

"Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelese orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuala, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării. în condiții de egalitate, a drepturilor omului si a libertăților fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lese, în domeniul politic, economic, social si cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiuri/e prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe.

Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin, (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi. criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnic, limba, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Orice deosebire, excludere, restricție sau preferință bazată pe două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1) constituie circumstanță agravantă la stabilirea răspunderii contravenționale dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidența legii penale.

Constituie victimizare și se sancționează contravențional conform prezentei ordonanțe orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării".

• Art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului:

în privința reglementărilor internaționale, trebuie amintite și dispozițiile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului "exercitarea drepturilor si libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

• Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

O altă reglementare internațională referitoare la discriminare este cea din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 și semnat de România la 4 noiembrie 2000, care a fost ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.

Protocolul a intrat în vigoare pentru România la data de 1.11.2006, conform informațiilor disponibile pe site-ul oficial al Consiliului Europei.

Art. 1 din acest protocol reglementează interzicerea generală a discriminării și are următorul conținut:

Exercitarea oricărui drept prevăzut de lese trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, in special, pe sex, pe rasă. cu/oare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere. naștere sau oricare altă situație".

Directiva 2000/78/CE: Articolul 2 alin. (1) și (2) din directiva menționată prevede:,,(1) În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe umil din motivele menționate la art. 1 (2) în sensul alin. (1):

(a) o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1;

(b) discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutra poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o anumita vârsta sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană/.../"

c. Aplicarea dispozițiilor mai sus indicate.

Ne raportăm la considerentele Deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1/2016 din 38 ianuarie 2016, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 223 din 25 martie2016 că:

"în doctrina și jurisprudența românească și europeană s-a arătat că există o faptă de discriminare atunci când: o persoană este tratată în mod nefavorabil, prin comparație cu modul în care au fost sau ar fi tratate alte persoane, aflate într-o situație similară, motivul acestui tratament constituindu-l o caracteristică concretă a persoanelor, caracteristică ce se încadrează în categoria "criteriului protejat".

Pentru existența discriminării trebuie, așadar, îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a. existența unui tratament diferențiat manifestat prin: orice deosebire, excludere, restricție sau preferință (sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite).

b. existența unui criteriu de discriminare, de felul celor enumerate exemplificativ în definiția legală a discriminării;

c. existența unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare și tratamentul diferențiat;

d. scopul sau efectul tratamentului diferențiat să fie restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege;

e. persoanele sau situațiile în care acestea se săsesc să se afle în poziții comparabile; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, a cărui atingere se face prin metode adecvate și necesare.

Raportul de cauzalitate între tratamentul diferențiat și criteriul de discriminare presupune să se demonstreze că pretinsa victimă a fost tratată mai puțin favorabil decât alte persoane, aflate într-o situație similară, din cauză că deține o caracteristică ce se încadrează în noțiunea de "criteriu protejat": rasă, naționalitate, etnie, limba, religie, categoric socială, convingeri, sex ș.a.m.d., sau orice alt criteriu al cărui scop sau efect este cel prevăzut de dispozițiile legale (restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice) ".

c. analizarea sentinței civile în concordanță cu aplicarea dispozițiilor legale incidente în temeiul dispozițiilor indicate mai sus reține că o discriminare constă în tratarea diferită, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații comparabile. (bunăoară cauza Willis contra Regatul Unit, nr. 36042/97, pct. 48, CEDO 2002-1V).

Tot în acest sens, ÎCCJ statuează că o faptă poate fi calificată ca fiind discriminatorie, dacă îndeplinește cumulativ condițiile numerate mai sus.

Așadar, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, deosebirea, excluderea, restricția sau referința trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate diferit, ca urmare a apartenenței lor Ia una din categoriile/criteriile sus-menționate.

în situația în care tratamentul diferențiat nu este aplicat în situații comparabile, nu poate fi reținută existența faptei de discriminare.

în acest sens, instanța de fond a apreciat că "ar fi existat persoane în situații comparabile și s-ar fi putut reține o eventuală diferențiere (și deci un tratament în principiu discriminatoriu) doar dacă ar fi existat o solicitare din partea reprezentanților celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român, iar reclamantul ar fi ales să încheie un astfel de acord doar cu Patriarhia Română."

Această reținere, si deci sentința, este dată cu aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

în acest sens conchide că, tratamentul mai puțin favorabil se stabilește prin comparație între pretinsa victimă a discriminării și alta persoană care nu deține o caracteristică protejată.

Astfel instanță de fond trebuia să analizeze comparația dintre situația victimei discriminării (petent și, în plus, toți ceilalți creștini catolici), defavorizați de absența unui astfel de protocol, iar pe altă parte situația creștinilor ortodocși favorizați de încheierea protocolului, independent de inițiativa Patriarhiei Romane (care evident nu face obiectul comparației).

Astfel spus, tratamentul mai puțin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situație similară.

Deci, o plângere referitoare la un salariu "mic", să zicem, nu reprezintă o plângere pe motive de discriminare decât dacă se poate demonstra că salariul este mai mic decât cel al altei persoane angajate în vederea îndeplinirii unei sarcini similare de către același angajator.

Prin urmare, pentru a stabili dacă o persoană a fost supusă unui tratament mai puțin favorabil discriminatoriu, este necesar un "termen de comparație"' adecvat, și anume o persoană aflată în circumstanțe foarte similare, diferența principală dintre cele două persoane fiind "criteriul protejat".

Amintim onoratei instanțe de control judiciar faptul că în temeiul dreptului UE, CJUE a examinat în detaliu în mai multe cauze cum se analizează sintagma "situațiilor comparabile", bunăoară:

în cauza C-13/94, P împotriva S și Cornwall County Council, CJUE arată că reclamanta trecea printr-un proces de reatribuire de gen, din bărbat în femeie, când a fost concediată de angajatorul său. CJUE a constatat că respectivul caz de concediere constituie un tratament nefavorabil. în ceea ce privește termenul de comparație relevant, CJUE a afirmat că. ..în cazul în care o persoană este concediată pe motiv că intenționează să recursă sau a recurs la o procedură de reatribuire de sen, aceasta este tratată nefavorabil prin comparație cu persoane de senul la care se considera că aparține înaintea reatribuirii de gen". În ceea ce privește criteriile, deși nu s-a putut demonstra că reclamanta a fost tratată in mod diferit pentru că era bărbat sau femeie, s-a putut demonstra că tratamentul diferențiat a vizat sexul acesteia.

Tot în acest sens relevăm si cauza Frederic Hay/Credit agricole mutuel de Charente-Maritime et des Deux-Sevres care se referă la indemnizații de căsătorie pentru parteneri de același sex. La momentul litigiului, căsătoria între cuplurile de același sex nu era posibilă în Franța, dar exista parteneriatul civil înregistrat atât pentru cuplurile heterosexuale, cât și pentru cele homosexuale. Reclamantul era angajat la o bancă care oferea angajaților indemnizații speciale cu ocazia căsătoriei. Reclamantul a solicitat aceste indemnizații după ce a încheiat un parteneriat civil cu un partener de același sex, dar banca l-a refuzat. CJUE a trebuit să stabilească dacă această diferență de tratament constituie discriminare pe criterii de orientare sexuală. CJUE a reafirmat că, deși situațiile nu trebuie să fie identice, ci doar comparabile, comparabilitatea trebuie apreciată în funcție de indemnizația în cauză, și nu în mod global și abstract. CJUE a stabilit că persoanele de același sex care nu se vot căsători și, prin urmare, încheie un parteneriat civil se află într-o situație comparabilă cu cea a cuplurilor căsătorite. CJUE a explicat că, deși diferența de tratament se bazează pe starea civilă a angajaților, si nu în mod expres pe orientarea lor sexuală, aceasta constituie discriminare directă pe criterii de orientare sexuală. Angajații homosexuali nu puteau să se căsătorească și, în consecință, îndeplinesc condiția necesară pentru a obține indemnizația solicitată.

în concluzie. în considerarea cauzelor indicate reține, așa cum a reținut și CJUE că tratamentul mai puțin favorabil discriminatoriu se stabilește prin comparație între pretinsa victimă a discriminării și altă persoană, independent de terțe inițiative.

Astfel, reținerea instanței conform căreia condiția unor situații comparabile nu este îndeplinită este contrară dreptului UE.

în temeiul Convenției europene a drepturilor omului, CEDO a subliniat că se poate considera că două grupuri de persoane se află într-o situație analogă în sensul unei anumite plângeri, dar nu și în alte scopuri. De exemplu, se poate considera că cuplurile căsătorite și cuplurile necăsătorite nu se află într-o situație comparabilă în domeniul impozitării, al securității sociale sau al politicii sociale. în schimb, s-a constatat că partenerii căsătoriți și cei necăsătoriți care aveau o viață de familie stabilită se află într-o situație comparabilă în ceea ce privește posibilitatea de a menține legătura prin telefon, pe durata în care unul dintre ei se află în arest.

Aceste fiind spuse conchide că noțiunea de comparabilitatea trebuie evaluată prin raportare la obiectivul măsurii contestate, $i nu într-un context abstract sau terțe inițiative.

în cauza Varnas împotriva Lituaniei, reclamantul, un deținut aflat în arest preventiv, a susținut că i-au fost refuzate vizitele conjugale din partea soției, în timp ce deținuților condamnați li s-au permis astfel de vizite. CEDO a explicat că cerința de a fi într-o "poziție similară" nu înseamnă că grupurile de referință trebuie să fie identice. Faptul că situația reclamantului nu era pe deplin similară cu situația prizonierilor condamnați nu împiedica aplicarea articolului 14 din Convenția europeană a drepturilor omului. Reclamantul trebuia să demonstreze că se afla într-o situație sensibil similară cu cea a altor persoane care erau tratate diferit. CEDO a decis eă a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, coroborat cu articolul 8.

în concluzie, si în temeiul Convenției noțiunea de comparabilitatea trebuie evaluată prin raportare la obiectivul măsurii contestate, si nu într-un context abstract sau terțe inițiative.

Aplicând interpretările instanțelor unionale Ia cauza reține că, din prisma dreptului la manifestarea convingerilor religioase (sărbătorile Pascale), creștinii catolici și cei ortodocși se află într-o evidentă situație comparabil, chiar identică, fiind îndreptățiți la un tratament similar în manifestarea acestor convingeri din partea autorităților statului, independent de terțe inițiative.

Apreciază că, în raport de aceste argumente se poate concluziona că ipotezele circumscrise acestui motiv de casare, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se regăsesc în situația de față în care instanța de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinței și în rejudecare, respingerea acțiunii formulate, cu menținerea Hotărârii nr. 684/30.09.2020 emisă de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Apreciază că instanșa de fond a aplicat în mod eronat normele de drept din materie. Astfel, Curtea de Apel București susține că "ar fi existat persoane în situații comparabile și s-ar fi putut reține o eventuală diferențiere (și deci un tratament în principiu discriminatoriu) doar dacă ar fi existat o solicitare din partea reprezentanților celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român, iar reclamantul ar fi ales să încheie un astfel de acord doar cu Patriarhia Română".

Din punctul de vedere al subsemnatului, acest raționament este profund viciat, din cauza faptului că referențialul pe care Curtea îl intuiește și care îi pune pe reprezentanții tuturor cultelor creștine în situația comparabilă de la care pornește fapta de discriminare comisă de MAI nu este realitatea de a face sau nu o cerere de încheiere a unui eventual Acord de eludare a regulilor militare (Starea de Urgență), ci însăși sărbătoarea Paștelui.

Astfel, din cele 18 culte recunoscute de statul român, nu mai puțin de 15 sunt de natură creștină (http:/culte.gov.ro/?page_id=57), așadar sărbătoarea anuală a Paștelui este un eveniment care, deși sărbătorit la date sensibil diferite, îi unește pe toți credincioșii acestor culte în forme similare de raportare spirituală, familială și comunitară, protejate de lege. În acest context, subliniază că atitudinea publică a MAI, sancționată de CNCD a lezat principii și norme juridice în domeniu, consacrate atât la nivel constituțional cât și infra-constituțional, mai precis universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale (Art. 16 alin. (1) din Constituție "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări"), precum și principiul neutralității statului român față de credințele religioase:

Art. 9 alin. (1)-(2) din legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor "(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee. (2) Cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult." Chiar legiuitorul primar a statuat, în aceeași lege a cultelor (art. 7 alin. (1) faptul că "Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale.", deci se poate aprecia, în opinia mea, că o afectare (în orice sens, favorabil ori defavorabil) a modului în care se exercită viața religioasă reprezintă un aspect de interes legitim, public chiar - iar menținerea întru totul a Hotărârii CNCD nr. 684/30.09.2020 ar constitui un element de sprijinire a echilibrului social, dorit chiar prin textele legale invocate.

În acest context, pare cu atât mai greu de înțeles cum instanța de fond nu a sesizat că între cetățenii aparținând tuturor comunităților creștine din România (15 la număr) și statul român - care este ținut să respecte prevederile legislației Europene, ale Constituției României și ale legilor în vigoare, cu privire la exercitarea în condiții de egalitate și ne-discriminare/ne-privilegiere - nu se poate interpune nicio altă entitate (apreciază că, în speță, această entitate este Patriarhia Română). Cererea acestui cult pentru semnarea unui Acord (sau - în ipoteză - cererea mai multor culte) nu poate constitui un pretext sau o pavăză în spatele căreia MAI să se ascundă pentru a-și justifica abdicarea de la poziția de neutralitate și imparțialitate prin pornirea unei conduite discriminatorii.

Așa cum a adus în discuție și în apărarea în fața Curții de Apel București, reclamantul dovedește o înțelegere defectuoasă a conceptului de discriminare, atât în sensul acoperit de umbrela normativă (O.G. nr. 137/2000), cât și la nivelul aplicării în practică a conduitei generale de combatere a discriminării din societate. Concret, în Cererea de chemare în judecată, reclamantul afirmă că "se putea discuta, în speță, despre o eventuală discriminare, numai în situația în care, mai multe culte religioase adresau instituției noastre solicitări pentru încheierea unui acord similar celui dedus discuției iar MAI încheia un asemenea act numai cu Patriarhia Română", raționament greșit care - din păcate - a fost adoptat și de Instanța de fond.

Un prim aspect: reclamantul să-și pună întrebarea retorică "care ar fi modul în care ar putea să nu discriminez?" și nu "care este modul în care ar putea să mă comport discriminatoriu?"

Un al doilea aspect: prin această auto-introspecție reclamantul recunoaște implicit caracterul discriminatoriu al Acordului semnat de el, întrucât conform propriei sale definiții a discriminării, doar absența cererilor altor culte care ar fi fost "refuzate" l-ar absolvi de sancțiunea comportamentului discriminatoriu; însă tocmai neexistând cereri din partea altor culte, semnarea Acordului îmbracă forma perfectă a tratamentului preferențial.

Motivele pentru care celelalte culte religioase care au sărbătorit Pastele concomitent sau înainte cu 7 zile nu au formulat astfel de cereri precum BOR nu îmi sunt cunoscute și nici nu sunt relevante judecării cauzei, însă poate ar merita o reflecție.

Din punctul de vedere al intimatului, cea mai simplă cale prin care reclamantul s-ar fi ferit de urmarea unei conduite discriminatorii ar fi fost simplul refuz al semnării unui atare Acord cu Patriarhia Română. In extremis, dacă inițiativa de a se implica în facilitarea serviciului religios de Paști (Nota Bene: pentru toate cultele) i-ar fi aparținut MAI sau chiar și la momentul primirii solicitării din partea BOR, reclamantul ar fi putut consulta nemijlocit Secretariatul de Stat pentru Culte, care fiind o autoritate publică specializată în relația dintre Stat și culte, l-ar fi putut consilia pe reclamant asupra bunei conduite de urmat. Or, neexistând susțineri și dovezi că o astfel de consultare ar fi existat, se poate presupune că un astfel de interes nu a existat, iar comiterea faptei de discriminare a fost deliberată.

În linie cu această explicare a situației, consideră intimatul că reiese ca evidentă fragilitatea argumentației Instanței de fond, potrivită căreia "în cauză, inițiativa de încheiere a Acordului nu a aparținut Ministerului Afacerilor Interne, ci a aparținut Patriarhiei Române, în timp ce din partea reprezentanților celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român nu a existat o astfel de solicitare." Apare ca irelevant cine a cerut și cine a acceptat Acordul - ca act de privilegiere - atât timp cât obligația tratării imparțiale de către stat a cetățenilor aflați în contextul comparabil - sărbătorirea Paștilor - nu poate fi cenzurată/pusă între paranteze de terțe inițiative precum intervenția BOR.

Pe lângă acest aspect, solicită instanței de recurs să constate grava eroare de interpretare și chiar adăugare la lege (O.G. nr. 137/2000), reieșită din următorul modul de raționare, ridicat de reclamantul MAI la care a achiesat chiar și Instanța de fond:

Nu a existat o discriminare (pozitivă/privilegiere) între cetățenii ortodocși și cei de alte confesiuni datorită faptului că aceste categorii nu s-au aflat în situații comparabile.

Ei nu s-au aflat în situații comparabile deoarece reprezentanții celor dintâi au făcut o cerere la instituția de stat care le-ar fi putut acorda derogarea, care Minister al Afacerilor Interne le-a și aprobat-o.

Altfel spus, primirea unui privilegiu din partea statului nu se mai consideră ca discriminare, dacă în modul cel mai simplu faci o cerere în acest sens.

Concluzia evidentă este că o astfel de argumentație reprezintă o eroare gravă de aplicare a legislației în materie, dar care poate fi lesne corectată prin casarea Hotărârii de fond și rejudecarea cauzei prin raportarea corectă la dreptul material aplicabil.

De asemenea, și în aliniere cu premisele greșite inițiale, doresc să remarc injustețea deciziei Instanței de fond, care a apreciat că "nu se mai impune verificarea celorlalte condiții referitoare la discriminare, după cum nu se impune analizarea încălcării ori nu a restricțiilor impuse de situația epidemiologica". Din punctul meu de vedere, este de neacceptat a se separa premisele discriminării de acțiunile concrete luate în aplicarea acelui Acord, deoarece - pe de o parte - analiza lor poate da indicii cu privire la mobilul pe care inițiatorii l-au avut la momentul semnării Acordului, cât și fiindcă decelarea aspectelor subsecvente revelează persistența în conduita discriminatorie și confirmă validitatea hotărârii CNCD de sancționare a MAI.

Așadar, documentul încheiat între MAI și BOR a introdus într-adevăr aspecte derogatorii de la regimul Ordonanțelor Militare în vigoare la data respectivă, creând premisele ca persoanele angajate în structurile MAI și vizate de punctele următoare să fie puse în situația de a îndeplini acțiuni discriminatorii, ce exced atribuțiilor lor de serviciu:

La pct. 3 din Acord se stipulează că "Sfânta Lumină va fi distribuită în parohii de către personalul clerical și maximum 5 voluntari, sâmbătă, 18 aprilie 2020, începând cu ora 20". Or, în conformitate cu Ordonanța Militară nr. 3/24.03.2020 (https:/www.x.ro accesată la 19.12.2021), deplasarea oricărei persoane în afara locuinței se putea efectua numai într-un număr de 10 situații, clare și explicit expuse în Declarația pe propria răspundere pe care orice cetățean era obligat s-o completeze; distribuirea sfintei lumini nu se putea încadra la niciun capitol. Ba mai mult, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Ordonanța Militară nr. 2/21.03.2020 circulația persoanelor în afara locuinței era permisă în grupuri de maximum 3 persoane; Acordul criticat contravenea flagrant acestor prevederi, stipulând la punctul 4 că "Clericii din fiecare parohie, ajutați de un număr de maximum 5 voluntari cu echipament de protecție (mască și mănușii), în calitate de organizatori, vor asigura distribuirea Paștilor sau a Sfintei Lumini" Contrar susținerilor din acest punct cât și din Cererea de chemare în judecată (pag. 4), Acordul a introdus într-adevăr derogări de la prevederile stării de urgență.

La pct. 6 din Acord se spune că,În spitalele unde nu există preot de caritate, cadrele Ministerului Afacerilor Interne aflate în misiune în noaptea de Înviere vor distribui Sfânta Lumină acestor unități, precum și centrelor sociale și centrelor de carantină." Or, această prevedere comportă, în opinia mea, două probleme: una legală (întrucât conducerea MAI punea în sarcina angajaților săi atribuții suplimentare, din sfera religioasă, care nu le sunt alocate conform legii) și una de conștiință (întrucât se presupune că din corpul angajaților MAI fac parte și persoane de orice altă religie decât cea creștin-ortodoxă sau fără religie/liber-cugetătoare/atee), fiind astfel create premisele unui amestec nepermis între atribuțiile de serviciu ale angajaților MAI (clar reglementate de normele legale) și modul în care aceleași persoane se raportează la componenta spirituală a vieții.

De altfel, presa a prezentat cel puțin un caz în care un sindicat polițienesc a luat poziție fermă împotriva prevederilor criticate din Acord.

Iarăși, se vădește faptul că afirmațiile reclamantului din Cererea de chemare în judecată (pag. 3) sunt neadevărate, Acordul stabilind într-adevăr atribuții în sarcina personalului MAI care nu sunt cuprinse în legislația specifică.

Intimatul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de către CNCD și de D. și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

I. Cu titlu prealabil, invocă excepția nulității recursurilor formulate.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

în conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegaîitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

în speță, solicită înaltei Curți să constate că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este invocat formal, recurentul fiind nemulțumit, practic, de hotărârea pronunțată de prima instanță și de aspectele de fapt reținute de către instanță.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Pe de o parte, observă că recurenta nu arată care sunt dispozițiile procedurale pe care prima instanță nu le-a respectat și care atrag nulitatea sancțiunea nulității.

Astfel, deduce din criticile prezentate faptul că recurenta este nemulțumită de faptul că instanța nu a tăcut referire la întâmpinarea depusă și la apărările formulate prin aceasta. Așadar, ne este indusă ideea că ar fi fost nerespectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (ceea ce, mai degrabă, echivalează cu o lipsă a motivării).

însă, lecturând sentința civilă pronunțată de prima instanță observă că, la pagina nr. 6 sunt redate susținerile pe scurt ale părților (cu referire la recurenta D.), fiind menționat inclusiv faptul că recurenta - pârâtă a depus întâmpinare.

în ceea ce privește presupusa nerespectare a art. 8 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, se constată cu ușurință faptul că prima instanță nu a schimbat obiectul cauzei, și nici nu a dat mai mult sau mai puțin decât s-a cerut, ceea ce ar implica nerespectarea art. 8, mai sus enunțat.

Pe de altă parte, chiar trecând peste faptul că motivele arătate nu se încadrează în cazul de nelegalitate regăsit Ia pct. 5 al art. 488, motivarea instanței a fost dată prin raportare la art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

în continuare, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) S. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material presupune indicarea normelor de drept material pe care instanța le-a aplicat greșit.

înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. Nu orice nemulțumire a unei părți cu privire la soluția pronunțată poate constitui motiv de recurs, instanța fiind ținută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile dispozițiilor menționate.

în speță, atât recursul D., cât și cel al C.N.C.D. conține nemulțumirile recurenților la soluția dată de instanță cererii de chemare în judecată, fără a fi aduse critici punctuale sentinței civile.

Acest lucru rezultă cu puterea evidenței din recursul declarat de C.N.C.D., în care sunt redate pasaje conținând texte legale, extrase din hotărâri judecătorești și hotărâri CEDO, fără a se arata legătura cu hotărârea instanței.

în concluzie, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar în situația de față această cerință nu este îndeplinită, motiv pentru care solicităm admiterea excepției invocate și respingerea recursului, ca nul.

II. Pe fondul recursurilor, solicită respingerea căilor de atac, ca nefondate

a. Trecând peste faptul că recurenții - pârâți nu aduc critici care să poată fi încadrate în motivele de recurs invocate, constată că aceștia reiau apărările formulate în fața primei instanțe.

Din punctul de vedere al intimatului, soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 1221/16.09.2021 este legală, instanța stabilind în mod corect situația de fapt și aplicând corespunzător textele de lege incidente.

Astfel, fapta reclamantă în fața Consiliului a avut loc în perioada stării de urgență instituită prin Decretul Președintelui României nr. 195/2020 și prelungită prin Decretul Președintelui României nr. 240/2020. Conform art. 2 din Decretul nr. 195/2020, pe durata stării de urgență a fost restrâns exercițiul mai multor drepturi fundamentale, printre care libera circulație și libertatea întrunirilor, iar art. 4 alin. (2) din Decret stabilea faptul ca măsurile de primă urgență, cu aplicabilitate graduală prevăzute Ia punctele 1 -7 din anexa 2 se dispun de ministrul afacerilor interne, sau înlocuitorul legal al acestuia, cu acordul primului ministru, prin ordonanță militară.

în temeiul prevederilor legale amintite mai sus, a fost emisă Ordonanța militară nr. 1/17.03.2020 privind unele măsuri deprimă urgență care privesc aglomerările de persoane și circulația transfrontalieră a unor bunuri, ținând seama de evaluarea realizată de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, aprobată prin Hotărârea nr. 11 din 17 martie 2020, așa cum se menționează în preambulul actului normativ.

Ca primă măsură luată de autoritățile abilitate, prin art. 2 din Ordonanța militară nr. 1/2020, s-au suspendat toate activitățile culturale, științifice, artistice, religioase, sportive, de divertisment sau jocuri de noroc, de tratament balnear și de îngrijire personală, realizate în spații închise.

întrucât măsurile au fost dispuse gradual, în funcție de evoluția răspândirii virusului, prin art. 9 din Ordonanța militară nr. 2/21.03.2020 au fost introduse noi măsuri, fiind completat art. 2 din Ordonanța militară nr. 1/2020, în sensul în care: alin. (2) se pot oficia slujbe în lăcașurile de cult de către slujitorii bisericești/religioși, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online.

De asemenea, s-a dispus că: alin. (3) se pot oficia acte liturgice/religioase cu caracter privat (botez, cununii, înmormântări), la care pot participa maximum 8 persoane, precum și împărtășirea credincioșilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora.

Restricțiile au fost aplicabile tuturor persoanelor care se aflau pe teritoriul României și, cu referire la speță, tuturor cultelor/asociațiilor religioase organizate pe teritoriul Statului Român, fără excepții sau derogări.

b. Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, la data de 14 aprilie 2020, a fost încheiat Acordul Patriarhiei Române și Ministerului Afacerilor Interne, modificat Ia data de 15 aprilie 2020, prin c