ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5255/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12.07.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24453 din 07.10.2020, solicitând anularea în parte a deciziei contestate și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 5075 RON reprezentând penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 114 din 4 februarie 2021, Curtea de București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, recurenta invocând în acest sens considerentul de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept și considerentul de la pct. 59 din Decizia nr. 86/2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Penalitățile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare (Ordinul CSA nr. 14/2011 și Norma 23/2014).

Recurenta a mai arătat că FGA poate recupera penalitățile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

În final, recurenta reclamantă a considerat că posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităților de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA, în susținerea acestui argument a făcând referire la art. 17 din Legea nr. 213/2015 și la Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenta reclamantă nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislației din materia asigurărilor, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia FGA nr. 24453 din 07.10.2020, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 5075 RON reprezentând penalități de întârziere.

Prin Decizia nr. 24453 din 07.10.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată pentru suma de 12.500 RON, reprezentând despăgubirea solicitată, și a respins cererea de plată pentru suma de 5.075 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în sensul dat de Legea nr. 213/2015, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susținute de către recurenta reclamantă, penalitățile de întârziere solicitate nu sunt incluse în noțiunea de creanță de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare și sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalitățile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiași contract, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Înalta Curte observă că B. S.A. nu datorează penalitățile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății de asigurare în neexecutarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care FGA nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Referitor la invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În condițiile în care legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 114 din 4 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.