ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 192/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestație împotriva Deciziei FGA nr. 25214 din 26.11.2020, solicitând anularea în parte a deciziei contestate și obligarea intimatului FGA la plata sumei de 4.068,33 RON reprezentând penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 739 din 12 mai 2021, Curtea de București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că hotărârea a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât nu a pus în aplicare considerentele ce rețin că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă, astfel, creanțe de asigurare.

Prin respingerea contestației formulate pe motiv că penalitățile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanța de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 și a încălcat, totodată, și dispozițiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanței de recurs să dea eficiență juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită și să rețină că penalitățile de întârziere aferente unei creanțe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare.

Recurenta a mai susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 și dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanțe de asigurări toate creanțele care rezultă dintr-un contract de asigurare, fiind eronat argumentul contrar reținut de instanța de fond că penalitățile de întârziere nu au la bază un contract de asigurare, încălcând prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit căruia conținutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 136/1995.

A invocat dispozițiile art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, unde sunt menționate toate drepturile și obligațiile care formează conținutul contractului de asigurare RCA, și dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. a), b) și c) și art. 38 din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011.

În opinia recurentei, prin raportate la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare. Faptul că sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment nu schimbă cu nimic datele problemei, independent de existența sau inexistența unei culpe, sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și reprezintă creanțe de asigurare.

Din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, și anume faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

În continuare, recurenta a arătat că hotărârea recurată fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât prima instanță a reținut că Fondul nu poate fi obligat la plata penalităților pentru că nu se înscriu în noțiunea de creanță de asigurări și că penalitățile de întârziere nu reprezintă culpa Fondului.

Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli, ulterior putându-se subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că au fost plătite din culpa unei terțe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă le-ar fi plătit ca urmare a propriei culpe, evident că nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

Potrivit art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului (în speță, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. Dacă Fondul poate plăti dobânzi aferent despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere.

În acest context, recurenta reclamantă a considerat că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcara principiului accesorium sequitur principale.

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenta reclamantă nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislației din materia asigurărilor, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia FGA nr. 25214 din 26.11.2020, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 5075 RON reprezentând penalități de întârziere.

Prin Decizia 25214 din 26.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată pentru suma de 10.196,32 RON, cu privire la debitul principal, și a respins cererea de plată pentru suma de 4.068,33 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări în sensul dat de Legea nr. 213/2015, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susținute de către recurenta reclamantă, penalitățile de întârziere solicitate nu sunt incluse în noțiunea de creanță de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare și sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalitățile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiași contract, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Înalta Curte observă că B. S.A. nu datorează penalitățile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății de asigurare în neexecutarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care FGA nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Referitor la invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanța de control judiciar reține că prin această decizie nu s-a stabilit că penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și impune a fi tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În condițiile în care legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa.

Având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul B. S.A., iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalitățile de întârziere, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă și invocarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 fiind, prin urmare, nefondate.

Referitor la invocarea dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanța de recurs observă că acestea fac trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit, în sensul că acestea nu sunt recunoscute ca și creanțe de asigurări, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Or, așa cum s-a arăat anterior, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 739 din 12 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2023.