ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4916/2022

Ședința publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a -IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamantele Parohia Țibeni, prin preot A., Parohia "Nașterea Maicii Domnului" Poieni Solca, prin preot B., Parohia Arbore I, prin preot C., Parohia "Mihail și Gavril" Fratăuții Vechi, prin preot D., Parohia "Sfânta Treime" Siret, prin preot E., Parohia Straja, prin preot F., Parohia Ulma, prin preot Paroh G. și Filia Climăuți (Baineț), prin preot H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele I., J., Inspecția Judiciară, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

(i) desființarea Rezoluției nr. C21-273/26.02.2021 a inspectorului-șef de respingere a plângerii împotriva rezoluției de clasare, precum și a Rezoluției de clasare nr. 3861/A/1/5.12.2020 și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară;

(ii) obligarea pârâtei Inspecția Judiciară să completeze verificările pentru atragerea răspunderii disciplinare a doamnelor judecător I. și J. din cadrul Tribunalului Suceava, secția I civilă și să investigheze modalitatea de exercitare a atribuțiilor profesionale de către doamnele judecător cu ocazia soluționării acțiunilor în anularea titlurilor de proprietate ale reclamantelor asupra terenurilor forestiere din județul Suceava, acțiuni promovate de Regia Națională a Pădurilor Romsilva si care au format obiectul dosarelor nr. x/2017 nr. 4761/285/2017. nr. 5040/285/2017. nr. 5049/285/2017. nr. 5050/285/2017. nr. 5074/285/2017. nr. 5080/285/2017 și nr. 5081/285/2017, soluționate definitiv de completul compus din cele două doamne judecător;

(iii) aplicarea sancțiunilor disciplinare corespunzătoare, în condițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, împotriva judecătorilor I. și J. din cadrul Tribunalului Suceava, secția I civilă

La data de 06.09.2021 au formulat cerere de intervenție accesorie Unitatea de Cult Mn Sf Dumitru, Unitatea de Cult Filia Stamtura, Unitatea de Cult Ortoaia, Unitatea de Cult Schitul Peștele Brosteni, Unitatea de Cult Filia Tesna, Unitatea de Cult Parohia Sf. Nicolae Liteni, Unitatea de Cult Parohia Sasca, Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Bosanci (Parohia Sf. Gheorghe), în interesul unităților de cult petente.

Prin sentința nr. 21 din 14 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins acțiunea formulată de reclamantele Filia Climăuți (Baineț), Parohia "Mihail Și Gavril" Fratăuții Vechi, Parohia "Nașterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia "Sfânta Treime"Siret, Parohia Arbore I, Parohia Straja, Parohia Țibeni, Parohia Ulma și intervenientele accesorii Unitatea de Cult Mn Sf Dumitru, Unitatea de Cult Filia Stamtura, Unitatea de Cult Ortoaia, Unitatea de Cult Schitul Peștele Brosteni, Unitatea de Cult Filia Tesna, Unitatea de Cult Parohia Sf. Nicolae Liteni, Unitatea de Cult Parohia Sasca, Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Bosanci (Parohia Sf. Gheorghe), în contradictoriu cu pârâtele I., J. și Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

(ii) a respins cererile de intervenție accesorie formulate de intervenientele Unitatea de Cult Mn Sf Dumitru, Unitatea de Cult Filia Stamtura, Unitatea de Cult Ortoaia, Unitatea de Cult Schitul Peștele Brosteni, Unitatea de Cult Filia Tesna, Unitatea de Cult Parohia Sf. Nicolae Liteni, Unitatea de Cult Parohia Sasca, Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Bosanci (Parohia Sf. Gheorghe), ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței nr. 21 din 14 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele Parohia Țibeni, Parohia "Nașterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail și Gavril" Fratăuții Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma și Filia Climăuți (Baineț), în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs au arătat că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. sunt interdependente, întrucât reunite conduc la casarea hotărârii recurate.

Astfel, soluția pronunțată în cauză a pornit de la interpretarea eronată a dispozițiilor art. 45

1

alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 317/2004, întrucât instanța de fond a reținut că nu ar putea face o analiză proprie cu privire la elementele de fapt rezultate în urma verificărilor și că ar putea exclusiv să desființeze cele două rezoluții în ipoteza în care ar fi necesară completarea cercetării disciplinare.

Sub un prim aspect, au arătat că sentința recurată este rezultatul încălcării regulilor de procedură prevăzute de art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, în ceea ce privește limitele învestirii instanței și soluțiile pe care le poate pronunța instanța într-o asemenea procedură.

Or, procedura instituită de art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 este o veritabilă cale de atac, sub toate aspectele, împotriva soluțiilor pronunțate de Inspecția Judiciară.

Așadar, ori de câte ori se constată, fie necesitatea completării cercetării disciplinare, fie interpretarea eronată a elementelor de fapt ce au cauzat sesizarea de către Inspecția Judiciară, instanța va desființa rezoluția de clasare și va trimite dosarul pentru completarea verificărilor.

Prevederile art. 45

1

alin. (5) din Legea nr. 317/2004 reglementează expres conținutul hotărârii judecătorești, care trebuie să cuprindă atât "motivele pentru care au fost desființate rezoluțiile atacate" cât și "să indice faptele sau împrejurările care trebuie lămurite, precum și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor".

Or, dacă s-ar valida raționamentul instanței de fond privind imposibilitatea de a proceda la o interpretare proprie a elementelor de fapt ce au cauzat sesizarea disciplinară-admițând că Inspecția Judiciară ar fi singura cu astfel de competențe - ar însemna să admitem că dispoziția legală care reglementează conținutul hotărârii este lipsită de finalitate, întrucât, neputând proceda la o analiză proprie a elementelor de fapt, niciodată instanța n-ar putea indica în hotărâre faptele și împrejurările care trebuie lămurite în urma desființării rezoluțiilor.

Așadar, sentința recurată este rezultatul încălcării normelor prevăzute de art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 în ceea ce privește limitele învestirii instanței și soluțiile pe care le poate da instanța într-o asemenea procedură, astfel că aceasta este supusă casării în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, pornind de la pretinsa "limită a învestirii instanței" în procedura prevăzută de art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, instanța de fond a refuzat să analizeze criticile unităților de cult și, totodată, și-a însușit poziția Inspecției Judiciare în ceea ce privește motivele pentru care a fost dispusă clasarea cercetării disciplinare, împrejurare ce atrage casarea sentinței recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., față de contradictorialitatea considerentelor.

Deși sentința conține formal o secțiune în care se regăsesc "considerentele", majoritatea criticilor privind nelegalitatea celor două rezoluții contestate și insuficienta cercetare disciplinară de către Inspecția Judiciară rămân fără răspuns, judecătorul fondului limitându-se să preia, fără rezerve, raționamentul pârâtei, dar și acela, parțial contradictoriu cu propriul raționament, aspect care atrage casarea sentinței în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, prin sentința recurată, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că, în temeiul art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, ar putea dispune desființarea rezoluțiilor de clasare doar în cazul în care s-ar impune completarea verificărilor realizate de inspectorul judiciar, ceea ce ar exclude posibilitatea instanței de a realiza o apreciere proprie a elementelor stabilite de inspectorul judiciar și a dispune începerea cercetării disciplinare, iar pe de altă parte, instanța efectuează o analiză proprie a soluției de clasare dată prin rezoluțiile contestate în cauză și reține că:

"soluția adoptată prin cele două rezoluții contestate este în mod corect fundamentată pe faptul că "obiectul verificărilor în legătură cu abaterea disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi reprezentat de raționamentul logico-juridic al magistraților, ci doar acele aspecte exterioare acestuia care au drept consecință înfrângerea normelor de drept substanțial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare" și că "în mod corect inspectorul judiciar ar fi reținut că nu au fost identificate contradicții evidente între dispozițiile legale aplicabile și soluția pronunțată".

Din analiza considerentele sentinței recurate se observă că acestea sunt contradictorii și fac imposibil de înțeles rationamentul pentru care instanta de fond a acordat "prioritate" raționamentului Inspecției Judiciare, pe care și l-a însușit în ceea ce privește soluția de clasare a cercetării disciplinare, și nu a analizat criticile unităților de cult, atât în ceea ce privește nelegalitatea rezoluțiilor, cât și în ceea ce privește necesitatea continuării cercetării disciplinare.

Concret, din considerentele sentinței nu rezultă faptul că instanța ar fi analizat criticile invocate de unitățile de cult privind modalitatea de săvârșire a abaterilor disciplinare de către magistrații care fac obiectul sesizării. Din contră, se poate constata că instanța a refuzat să le analizeze, invocând o așa-zisă limită a învestirii instanței în procedura reglementată de art. 45

1

alin. (3) și (4) in Legea nr. 317/2004, și nici cele pentru care instanța de fond și-a însușit poziția Inspecției Judiciare.

Or, fiecare judecător este dator să expună propriul raționament, după ce a trecut prin filtrul gândirii și pregătirii sale, atât argumentele părților, cât și probele administrate în cauză, astfel încât, maniera de abordare a instanței de fond (care preia apărările Inspecției Judiciare și omite să răspundă unor critici esențiale ale unităților de cult, invocând o așa zisă limită a învestirii instanței) încalcă în mod vădit dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Deși, în doctrină s-a admis constant și posibilitatea motivării implicite, apreciază că nu trebuie abuzat de acest procedeu, ci motivarea trebuie să fie corectă, clară și simplă, precisă, concisă și fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

În cazul în care nu se procedează de această manieră, hotărârea nu se poate bucura de legalitate și temeinicie, ceea ce atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reținând în mod eronat că nu ar fi fost dovedită abaterea disciplinară săvârșită de cele două doamne judecător și că unitățile de cult ar fi criticat raționamentul logico-juridic al magistraților și nu aspecte exterioare acestuia.

Astfel, în privința incidenței dispozițiilor prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, au arătat că cele două doamne judecător au dat dovadă de gravă neglijență în exercitarea funcției, întrucât au sesizat ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizare care s-a dovedit a fi inadmisibilă; în considerentele încheierii de sesizare a ÎCCJ și-au exprimat părerea cu privire la pricina dedusă judecății, antepronunțându-se cu privire la soluția pe care urmau să o dea în dosarul nr. x/2017, dat fiind faptul că și-au exprimat punctul de vedere cu privire la problemele de drept ce au format obiectul sesizării instanței supreme, pornind de la premise concrete ale cauzei în cadrul căreia a avut loc sesizarea; după soluționarea sesizării ÎCCJ, deși acestea aveau opinia formată cu privire la soluție ce urma să o pronunțe, nu s-au abținut de la judecată, deși aveau obligația legală de a proceda în acest sens.

Instanța de fond, în mod eronat, printr-o aplicare greșită a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, a reținut că nu s-ar fi contestat aspecte extrinseci raționamentului logico-juridic al completului de judecată, iar verificarea raționamentului excedează limitelor învestirii în procedura prevăzută de Legea nr. 317/2004.

Acest prim aspect avut în vedere de instanță este eronat, de vreme ce critica vizează tocmai nerespectarea îndatoririi de a se abține de la judecarea cauzelor reclamantelor, deși doamnele judecător știau că s-au antepronunțat cu privire la soluție, întrucât s-au abținut de la judecarea cauzei 5049/285/2017, având astfel obligația de a se abține în toate celelalte șapte dosare cu obiect similar și care s-au judecat la același termen, aspecte ce atrag întrunirea condițiilor privind angajarea răspunderii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, încălcarea obligațiilor profesionale de către judecători în raporturile cu justițiabilii constituie, în condițiile actului normativ citat, abateri disciplinare, circumstanțiate de art. 99 din Legea nr. 303/2004, dintre acestea in speță fiind incidente următoarele prevederi:

"t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență"

Semnificația noțiunilor de rea-credință și gravă negliientă este definită de dispozițiile art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 astfel:

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așa fiind, din perspectiva textului legal, instanța de fond în mod nelegal a reținut că nu au fost probate elementele constitutive ale acestei abateri, în condițiile în care abaterea disciplinară de care au dat dovadă magistrații reiese tocmai din conduita adoptată de către doamnele judecător și din neglijența gravă cu care au acționat.

În ceea ce privește grava neglijență, din cuprinsul dispozițiilor art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, rezultă că "există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de textul mai sus indicat, este evidențiat tocmai de încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de către cele două doamne magistrat.

Incompatibilitatea de a soluționa cauzele reclamantelor rezultă din faptul antepronunțării asupra modului de interpretare a unor texte de lege incidente în toate cele peste 570 de litigii promovate de Romsilva împotriva unităților de cult, proprietare terenuri forestiere în județul Suveava, antepronunțare care a pornit de la aspecte concrete ale cauzei în care a avut loc sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunilor de drept invocate.

În privința acestui aspect, contrar apărărilor intimatelor, prin sesizare s-a invocat încalcarea dispozițiilor procedurale care rezidă din conduita completului de judecată, care nu s-a limitat la un punct de vedere general valabil, dat in abstracto, ci a furnizat o interpretare in concreto, pornind de la particularitățile cauzei deduse judecății.

Tocmai opinia subiectivă a membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea cauzelor, manifestată cu ocazia sesizării instanței supreme pentru dezlegarea unor chestiuni de drept atrage incompatibilitatea acestora să judece orice alte cauze cu obiect similar, deci și cauzele subscriselor.

În ce privește latura subiectivă, instanța de fond a reținut în mod eronat neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii disciplinare, având în vedere lipsa intenției. Or, în privința formei de vinovăție ce caracterizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, aceasta nu se limitează doar la intenție, ci poate fi săvârșită și din gravă neglijență (sub forma culpei).

Prin urmare, în mod eronat a reținut instanța de fond că "elementele caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei nu au fost probate în cauză".

Dacă în cadrul cercetărilor ar fi fost analizată modalitatea exactă în care a avut loc antepronunțarea, s-ar fi observat că doamnele judecător s-au apucat să desființeze rând pe rând fiecare din apărările și susținerile unității de cult, înainte de administrarea oricărui probatoriu și înainte să fi avut loc dezbateri în cauză. Această conduită caracterizată prin gravă neglijență în exercitarea atribuțiilor este prevăzută ca abatere disciplinară și sancționată coresponzător art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De altfel, însăși instanța supremă a reținut prin decizia de respingere ca inadmisibilă a sesizării că se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să evalueze dacă soluția anulării unui titlu de proprietate emis în circumstanțele particulare evidențiate în sesizare reprezintă sau nu o ingerință proporțională în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul Convenției (par. 108 din Decizie).

Această conduită a doamnelor judecător - de a-și fi exprimat punctul de vedere concret asupra tuturor apărărilor unității de cult parte în dosarul x/2017, încă înainte de administrarea oricărui probatoriu - este de o asemenea gravitate, încât a răsturnat orice prezumție de imparțialitate și a făcut absolut previzibilă soluția pe care urmau să o pronunțe și în cauzele subscriselor

Intimatele-pârâte I., J. și Inspecția Judiciară au formulat întâmpinari, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat .

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinări, solicitând înlăturarea apărărilor intimatelor -pârâte ca nefondate .

La data de 14.06.2022, intimatele-pârâte I., J. au depus note scrise, la care au atașat încheierile prin care Tribunalul Suceava a respins cererile de recuzare formulate de interveniente, soluțiile fiind definitive . Față de soluțiile pronunțate invocă puterea de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele de recuzare vizează aceleași aspecte invocate ca și în prezenta sesizare disciplinară. Raportat la celelalte recurente, operează opozabilitatea față de terți a acestor hotărâri judecătorești, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Un prim motiv de casare invocat de recurente este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la încălcarea normelor prevăzute de art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, în ceea ce privește limitele învestirii instanței și soluțiile pe care le poate da instanța într-o asemenea procedură.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de nelegalitate, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsa neregularitate invocată de recurente din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de nelegalitate invocate.

Înalta Curte constată că recurentele au invocat acest motiv în legătură directă cu argumentația subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile urmând a fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii primei instanțe.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt parțial similare cu susținerile părții adverse sau le nemulțumesc pe recurente, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Contrar susținerilor recurentelor, judecătorul a identificat corect limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, realizând o corectă interpretare a prevederilor art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 din Legea nr. 317/2004.

Sub acest aspect, Înalta Curtea reține că instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea unei contestații, în temeiul art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii).

Verificările pe care instanța le poate realiza asupra rezoluțiilor de clasare și a rezoluțiilor inspectorului șef vizează doar examinarea legalității și temeiniciei acestora, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și, în consecință, dacă se impune completarea verificărilor, în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45

1

din Legea nr. 317/2004, coroborate cu art. 65 alin. (3) din același act normativ și cele ale art. 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 136/2018 -în vigoare la data formulării sesizării.

Din analiza hotărârii atacate rezultă că motivarea acesteia corespunde limitelor legale trasate de sus indicatele prevederi, neputând fi primite aspectele învederate de recurente.

Astfel, prima instanță a analizat modul de realizare a verificărilor prealabile întreprinse de Inspecția Judiciară și a exercitat controlul de legalitate din perspectiva verificării manierei de interpretare și aplicare a prevederilor art. 99 lit. i) și t) din Legea nr. 303/2004, motivarea fiind raportată la situația concretă invocată în cauză, cu luarea în considerare a criticilor invocate în cererea introductivă de instanță.

Argumentele prezentate în justificarea soluției pronunțate nu evidențiază nici o contradicție în raționamentul primei instanțe.

De asemenea, prima instanță nu și-a însușit necenzurat argumentele Inspecției Judiciare, ci a expus propriul raționament logico-juridic, prin prisma căruia a menținut argumentele din cele două rezoluții.

Faptul că prima instanță nu a analizat fiecare susținere formulată de reclamante sau a grupat aceste apărări pentru a răspunde prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Instanța de control judiciar apreciază că motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, pronunțată în cauza Albina contra României).

În aceste condiții, împrejurarea că recurentele nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Înalta Curte apreciază nefondate și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. i) și lit. t) din Legea 303/2004.

Cu caracter preliminar, se constată că recurentele au sesizat organul de inspecție judiciară pentru cercetarea unor acte materiale ce, conform sesizării formulate, ar intra în conținutul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) și lit. t) din Legea 303/2004.

Conform prevederilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 și referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Recurentele invocă interpretaarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a prevederile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, întrucât, în cauză, judecătorii reclamați și-au exercitat funcția cu gravă neglijență, încălcând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în contextul în care, sesizând ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizare care s-a dovedit a fi inadmisibilă, aceștia și-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept ce au format obiectul sesizării, pornind de la particularitățile cauzei deduse judecății, antepronunțându-se practic asupra unor aspecte ce reprezentau dezlegări ale fondului cauzei.

Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurente nu poate, în sine, susține concluzia unei grave neglijențe, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentelor.

Cu toate că recurentele au susținut că scopul formulării sesizării nu a fost ca inspecția judiciară să cenzureze în vreun fel hotărârile pronunțate de completul de judecată, prin modul de structurare a argumentației, existența abaterii disciplinare se fundamentează pe o pretinsă incompatibilitate a judecătorilor reclamați, ce rezidă din modalitatea defectuoasă de formulare a sesizării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vădită contradicție cu dispozițiile art. 519-520 C. proc. civ., aspect confirmat prin soluția de respingere a sesizării, ca inadmisibilă.

Deși, așa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curții Constituționale, verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de recurente.

Înalta Curte reține că, în exercitarea rolului activ, reglementat de art. 22 C. proc. civ., completul de judecată a apelat la mecanismul procedural al sesizării ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept, demers care se circumscrie modalității de abordare a mijloacelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor, în scopul unei juste soluționări a cauzei, în contextul a numeroase litigii similare și a unei jurisprudențe neunitare la nivelul instanței de trimitere.

În plus, demararea procedurii pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile obligă instanța de sesizare să-și exprime punctul de vedere, conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., obligație procedurală legală la care completul de judecată s-a conformat, neexistând o reglementare expresă cu privire la conținutul acestui punct de vedere, aceasta rămânând la aprecierea instanței, fiind o chestiune specifică activității de judecată.

Este de menționat că aprecierea asupra oportunității sesizării ÎCCJ face parte din raționamentul logico - juridic al magistraților, aspect care nu poate constitui obiect al verificării disciplinare.

În acest context, Înalta Curte constată că, pe fondul argumentelor invocate de recurente (care efectiv sunt critici la adresa modului de soluționare a dosarului nr. x/2007), în mod evident nici Inspecția Judiciară și nici prima instanță nu își puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției.

Ca urmare, ceea ce invocă recurentele ca fiind o lipsă a cercetării judecătorești sau a analizei instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale.

Așa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual, aspecte care nu se regăsesc în cauza de față.

Or, așa cum a subliniat prima instanță, judecătorii reclamați au explicat argumentele care au fundamentat soluția adoptată și criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Cât privește abaterea prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, care constă în "nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa (...) ", în mod corect a reținut prima instanță legalitatea soluției de clasare.

Sub aspectul laturii obiective, această abatere disciplinară presupune omisiunea judecătorului sau procurorului de o formula cerere de abținere, atunci când are cunoștința de faptul că se află în vreuna din situațiile care ar conduce la crearea unor suspiciuni privind imparțialitatea sa, iar sub aspectul laturii subiective, presupune vinovăția judecătorului în săvârșirea faptei, sub forma intenției directe ori indirecte.

Starea de fapt rezultată din verificări a condus la concluzia că nu se conturează indicii privind săvârșirea acestei abateri disciplinare, în contextul în care atât cererea de recuzare promovată de petenta Parohia Ulma cât și declarația de abținere formulată de judecătorii reclamați în dosarul nr. x/2017 au fost respinse, reținându-se că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu determină apariția unei situații de incompatibilitate.

Astfel, existența și soluțiile dispuse în dosarul nr. x/2017 nu determinau obligația judecătorilor reclamați de a se abține și în celelalte șapte cauze similare, întrucât normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului sunt norme de ordine publică, fiind de strictă interpretare și aplicare, iar dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. privesc aceeași cauză, nu și cauze similare. O interpretare contrară ar determina concluzia că un judecător nu ar putea soluționa mai mult de un dosar din fiecare problemă juridică ce poate apărea pe rolul instanțelor, nefiindu-i permis a se pronunța într-o nouă cauză ce pune în discuție o problemă de drept soluționată în alt litigiu.

Sub aspectul laturii subiective, contrar susținerilor recurentelor, nu se poate reține că atitudinea psihică a judecătorilor reclamați ar fi fost aceea de a încălca cu știință normele de drept existente în materia incompatibilităților, urmărind sau acceptând afectarea imaginii justiției, ca sistem și serviciu în apărarea ordinii de drept, în condițiile în care la momentul soluționării celorlalte cauze similare declarația de abținere și cerera de recuzare formulate în dosarul nr. x/2017 fuseseră respinse, iar o eventuală declarație de abținere urma a fi soluționată de completul imediat următor, respectiv același complet care respinsese deja o declarație de abținere.

Pe de altă parte, la momentul dezbaterilor în toate cele șapte cauze, niciuna dintre reclamante nu a înțeles să beneficieze de dispozițiile legale puse la îndemâna părților de către legiuitor pentru a fi respectată garanția de imparțialitate, prin formularea unei cereri de recuzare, astfel că, în prezența unei soluții de respingere a cererii de recuzare și a declarației de abținere, chiar dacă a fost dată în alt dosar, dar într-o speță similară, în mod just a conchis inspectorul judiciar că nu se poate imputa membrilor completului de judecată lipsa de imparțialitate în soluționarea acestor cauze.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă, cu majoritate, recursul formulat de reclamantele Parohia Țibeni, Parohia "Nașterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail și Gavril" Fratăuții Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma și Filia Climăuți (Baineț), ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul formulat de reclamantele Parohia Țibeni, Parohia "Nașterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail și Gavril" Fratăuții Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma și Filia Climăuți (Baineț) împotriva sentinței nr. 21 din 14 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2022.

Cu opinie separată:

Admite recursul formulat de reclamantele Parohia Țibeni, Parohia "Nașterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail și Gavril" Fratăuții Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma și Filia Climăuți (Baineț) împotriva sentinței nr. 21 din 14 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Am formulat opinie separată în cadrul prezentului dosar pentru următoarele considerente:

Am formulat opinie separată în cadrul prezentului dosar pentru următoarele considerente:

Prin cererea de anulare, reclamantele au învederat că doamnele judecător vizate prin plângere au devenit incompatibile să judece cauze similare ulterior sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și admiterii recursului încheierii de respingere a recuzării în dosarul nr. x/2017.

Prima instanță a respins acțiunea, aducând un singur argument de ordin formal, si anume faptul că, din cuprinsul dispozițiilor art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 ar rezulta că este conferită posibilitatea secțiilor de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București de a dispune admiterea contestației și desființarea rezoluțiilor contestate doar în cazul în care se impune completarea verificărilor realizate de inspectorul judiciar și că nu ar fi permis instanței să realizeze a apreciere proprie a elementelor stabilite de inspectorul judiciar.

Spre deosebire de opinia majoritară, nu sunt de acord cu argumentele reținute de către instanța de fond și apreciez că aceasta avea obligația de a verifica legalitatea rezoluției de clasare sub toate aspectele.

Nu rezultă din prevederile art. 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 că instanța de fond nu ar avea posibilitatea de a efectua verificări asupra aspectelor constatate de către inspectorul judiciar și, din punctul meu de vedere, a reține această concluzie înseamnă a încălca accesul la justiție al părții.

Dimpotrivă, din prevederile art. 45

1

alin. care dispun că "(5) Hotărârea pronunțată potrivit dispozițiilor alin. (4) lit. b) trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost desființate rezoluțiile atacate și să indice faptele și împrejurările care trebuie lămurite, precum și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor." rezultă contrariul, și anume faptul că instanța trebuie să verifice faptele și împrejurările reclamate.

În consecință, apreciez că se impunea admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se efectua verificări concrete asupra aspectelor învederate de reclamanți.