ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4913/2022

Ședința publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.06.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 23594/25.05.2020 emisă de F.G.A.

Prin sentința nr. 1101 din data de 06.11.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii curții de apel a formulat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că motivarea sentinței cuprinde considerente contradictorii, în sensul că, pe de o parte, instanța reține că procedura administrativă trebuia suspendată până la soluționarea laturii penale, iar pe de altă parte, consideră că nu este necesară stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de producerea evenimentului rutier.

De asemenea, motivarea este și superficială, judecătorul preluând aspecte și considerente din întâmpinarea depusă de pârât, fără a arăta motivele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției, dar și cele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamntului, astfel că hotărârea recurată nu respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 și art. 1357 alin. (1) din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În legătură cu accidentul rutier produs la data de 22 februarie 2016, precizează că s-a derulat un proces penal, finalizat prin sentința penală nr. 172/03.03.2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 921/30.09.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a stabilit definitiv cuantumul despăgubirilor, ceea ce face ca pe parcursul procesului penal prejudiciul cauzat să nu fie cert și, implicit, termenul de decădere pentru formularea cererii de acordarea de despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraților să nu curgă.

Or, atât timp cât exista un proces penal în legătură cu responsabilitatea pentru producerea accidentului a persoanei asigurate, termenul de decădere de 90 de zile nu a curs, astfel încât o cerere de despăgubire formulată ulterior pronunțării instanței penale nu putea fi respinsă ca tardivă.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

La data de 02.09.2019, reclamantul a formulat cerere de despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite în urma accidentului rutier din 22.02.2016 produs de numitul B. în timp ce conducea autoturismul înmatriculat cu nr. x asigurat RCA al C. S.A., aceasta fiind înregistrată la F.G.A. sub nr. x.

Prin decizia nr. 23594/25.05.2020, intimatul-pârât F.G.A. a respins cererea de plată, reținând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului față de C. S.A.

În procedura judiciară, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 23594/25.05.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Soluționând cauza, prima instanță a respins acțiunea reclamantului, menținând ca legal și temeinic actul administrativ atacat.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, pe de o parte, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

De altfel, recurentul -reclamant nu a indicat punctual care ar fi acea apărare a sa pe care instanța nu ar fi analizat-o, la care nu ar fi răspuns - cel puțin implicit - prin considerentele sentinței și care ar fi fost determinantă pentru a conduce la o altă soluție în cauză.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Problema de drept supusă dezlegării instanței de contencios administrativ în prezenta cauză este determinată de modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Normele ASF nr. 16/2016, cu privire la stabilirea momentului la care s-a născut dreptul de creanță al reclamantului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment împotriva C. S.A., s-a făcut prin Hotărârea intermediară nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a Civila, devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale menționate anterior, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv 17.03.2017, în condițiile în care dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior intrării în faliment a societății de asigurare C. S.A..

În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 02.09.2019 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împrejurarea că prin sentința penală nr. 172/03.03.2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 921/30.09.2020 a Curții de Apel București, s-a stabilit definitiv cuantumul despăgubirilor nu are nicio relevanță din perspectiva stabilirii momentului nașterii dreptului de creanță al recurentului-reclamantul, întrucât acesta coincide cu data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (accidentul rutier).

Mai mult, pentru angajarea răspunderii civile a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier nu era necesară pentru stabilirea răspunderii penale a conducătorului autoturismului cu nr. de înmatriculare x, întrucât dispozițiile art. 1357 alin. (1) din C. civ. prin care sunt stabilite condițiile răspunderii, prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Răspunderea penală și răspunderea civilă pot acționa concomitent; altfel spus, răspunderea penală nu o exclude pe cea civilă, întrucât au la bază principii diferite: răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui subiect de drept, pe când răspunderea penală se întemeiază pe ideea pedepsirii celui ce a săvârșit o faptă apreciată drept infracțiune.

Faptul că cele două răspunderi coexistă, nu înseamnă că nu-și păstrează autonomia, astfel încât fiecărei răspunderi îi vor fi aplicate regulile proprii.

Cum însă, în speță, recurentul- reclamant invocă răspunderea civilă delictuală, regulile aplicabile vor fi cele prevăzute de legislația civilă.

Or, în planul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1381 din C. civ.: "Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat."

În speță, este evident că recurentul- reclamant a cunoscut pe cel responsabil de prejudiciu încă de la data accidentului. Rezultă astfel că dreptul la despăgubiri s-a născut la data evenimentului rutier, anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, situație în care cererea de plată trebuia formulată cel mai târziu în termen de 90 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului C. S.A.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, exista posibilitatea pentru reclamant să depună în termen cererea de plată, individualizând prin trimitere la dosarul penal, textul legal permițându-i ca în cuprinsul cererii de plată să precizeze chiar motivul imposibilității depunerii înscrisurilor justificative.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496/ C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1101 din 06 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2022.