ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4856/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 8 august 2017 și înregistrată sub nr. x/2017 reclamanta ACET S.A. Suceava în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu București a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 101234/29.12.2016, precum și a Deciziei nr. 7366/13.02.2017 emisă în soluționarea contestației prealabile formulată de societate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția pronunțată în primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 187 din data de 11.12.2017 Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene - Direcția Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS MEDIU București.

A anulat Procesul-verbal de constatare a neregulilor nr. x/29.12.2016, precum și Decizia de soluționare a contestației nr. 7366/13.02.2017.

A obligat intimata la plata în favoarea contestatoarei a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat împotriva primei hotărâri pronunțate în cauză.

Împotriva sentinței nr. 187 din data de 11.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerului Dezvoltării Regionale, Admistrației Publice și Fondurilor Europene, solicitând casarea sentinței recurate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1305 din data de 4.03.2020, a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinței nr. 187 din 11 decembrie 2017 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ la data de 18.09.2020, sub nr. x/2017* primind termen de judecată la data de 20.10.2020.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2021, instanța de fond a stabilit onorariu definitiv pentru expertiza efectuată de către doamna expert B., în sumă de 15.000 RON.

Soluția pronunțată în rejudecare după casare

Prin sentința nr. 17 din 15 februarie 2022 Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

"Respinge cererea de reexaminare formulată de expert B. împotriva încheierii de ședință din 14 decembrie 2021.

Admite în parte acțiunea formulată reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene București.

Anulează în parte procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 101234/29.12.2016 precum și decizia nr. 7366/13.02.2017 emisă în soluționarea contestației, în sensul că înlătură obligația de plată până la suma de 34.221,07 RON cu TVA pe care o menține.

Obligă pârâtul să achite reclamantei suma de 14.731 RON reprezentând cheltuieli de judecată."

Calea de atac a recursului exercitată în cauză în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței nr. 17 din 15 februarie 2022 dar și împotriva încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a exercitat calea de atac a recursului atât pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cât și expertul desemnat în cauză în fața primei instanțe, respectiv doamna B..

Recursul promovat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene

În cadrul cererii sale de recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția privind obligarea instituției la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.731 RON, compuse din suma de 14.661 RON reprezentând onorariu de expert și 70 de RON taxă de timbru, recurentul - pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii de ședință din data de 14.12.2021 și a sentinței civile nr. 17/15.02.2022, și, reținând cauza spre rejudecare, să facă aplicarea prevederilor legale cu privire la diminuarea onorariului de expert stabilit și a cheltuielilor de judecată acordate.

În dezvoltarea criticilor sale susține recurentul - pârât, sub un prim aspect, arată că instanța de fond a dispus obligarea instituției la plata sumei de 70 de RON cu titlul de taxa de timbru, așadar, a unei sume achitate de reclamantă pentru care trebuia a fi depuse dovezi la dosarul cauzei.

În acest context susține că procedura de restituire a sumei cu titlu de taxă judiciară de timbru este reglementată de O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parțial sau proporțional, la cererea petiționarului, în mai multe situații, una dintre aceasta fiind cea în care probele au fost administrate de către avocați sau consilieri juridici, astfel cum s-a întâmplat și în speță.

De asemenea, art. 45 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 80/2013 stipulează că în cazul prevăzut la alin. (1) lit. h) se restituie jumătate din taxa plătită, indiferent de modalitatea în care a fost soluționat procesul, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Totodată, arată că, în conformitate cu art. 45 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea de restituire se adresează instanței judecătorești la care s-a introdus acțiunea sau cererea, ulterior cererea de restituire soluționată de instanța de judecată urmând a fi depusă în vederea restituirii la unitatea administrativ-teritorială la care a fost achitată taxa.

Pe cale de consecință, susține recurentul -pârât că, potrivit textelor de lege invocate, titularul obligației de restituire este unitatea administrativ-teritorială la care a fost achitată taxa, iar nu Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, astfel că această instituție nu are calitate procesuală pasivă.

Mai mult de atât, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) teza finala din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. h) se restituie jumătate din taxa plătită, indiferent de modalitatea în care a fost soluționat procesul, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, astfel că intimata-reclamanta ar putea fi îndreptățită cel mult la jumătate din suma pretinsă.

În subsidiar, recurentul consideră că soluția de obligare a sa la plata sumei de 70 de RON, cu titlu de taxă de timbru este nelegală, prin prisma faptului că nu a fost făcută dovada achitării acestei sume, instanța de fond nefăcând trimitere la vreun document justificativ în acest sens (care să demonstreze caracterul real, realizarea efectivă a plății, și astfel nici caracterul necesar).

Față de aceste motive, susține că soluția de obligare a sa la plata taxei de timbru este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 45 alin. (2), (4) și (5) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Într-o altă critică, recurentul - pârât susține că instanța a obligat autoritatea la plata către reclamantă a sumei de 14.731 RON reprezentând cheltuieli de judecată, compusă din suma de 14.661 le prezentând onorariu de expert și 70 de RON taxă de timbru, cu încălcarea prevederilor art. 2 in. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară și ale art. 451 alin. (2) și (3) din C. proc. civ.

Din considerentele sentinței atacate rezultă faptul că prin încheierea de ședință din data de 4.13-2021 s-a încuviințat un onorariu final de expertiză în valoare de 15.000 de RON, în condițiile în care încheierea de ședință din data de 14.12.2021 nu i-a fost comunicată pentru a putea vedea motivele care au format convingerea instanței pentru acordarea unei sume cu titlu de onorariu de expert într-un cuantum atât de disproporționat.

Totodată, din considerentele sentinței atacate rezultă faptul că instanța a înțeles să calculeze suma de 14.661 RON reprezentând onorariul de expertiză, "proporțional cu măsura admiterii acțiunii (ce a avut loc practic pentru suma d 1.483.118,05 RON, față de suma integrală de 1.517.339,12 RON a cărei anulare se solicită pri petitul acțiunii, ceea ce reprezintă 97,74%)", suma de 14.661 tei reprezentând practic 97,74 din suma de15.000 de RON încuviințată cu titlul de onorariu final de expertiză prin încheierea d ședință din data de 14.12.2021.

În categoria cheltuielilor de judecată se include, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (1) di C. proc. civ., și suma acordată cu titlu de onorariu de expertiză în cuantum d 14.661 RON.

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență susține recurentul că se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Instanței de fond i-a revenit îndatorirea de a cerceta cu atenție înscrisurile doveditoare depuse de expert, pentru a acorda doar cheltuielile necesare întocmirii raportului de expertiz, întrucât aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptățită a le primi nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză pentri parte.

Cu privire la suma reprezentând onorariu de expertiză, susține recurentul că nu s-a demonstrat în ce au constat cheltuielile efectuate de expertul desemnat în cauză, care să justifice acordarea unui astfel de cuantum djsproporționat.

Consideră că, raportat la considerentele instanței, în sensul că " S-a reținut că în memoriul justificativ se regăsesc prezentate un număr de ore aferent unor activități care apar ca fiind repetitive sau suprapuse cu alte activități dar contorizate separat . . . . . . . . . ., o contorizare exactă și absolută a acesteia nu este neaparat posibilă și astfel ea poate presupune un anumit grad de echivoc, în același timp aceasta nu poate atinge un nivel exagerat și nerezonabil (demonstrat în cauză mai sus, prin expunerea detaliată a cuantificării aproape duble a orelor), dar și raportat la complexitatea raportului de expertiză contabilă și demersurile efectuate de expert, instanța de fond nu a indicat elementele apreciate de aceasta ca fiind de o complexitate suficient de ridicată pentru a acorda suma cu titlu de onorariu de expertiză.

Solicită astfel a se avea în vedere faptul că efortul expertului desemnat în cauză a constat în întocmirea raportului de expertiză contabilă, lucrare care nu a avut un caracter complex, fiind întocmit în exclusivitate pe baza documentelor deja depuse de autoritate la dosaru cauzei și al unor documente solicitate ulterior în mai multe rânduri, deși puteau fi solicitate printr-o singură cerere de către expertul desemnat în cauză, sediul profesional al acestuia situându-se, de asemenea, în circumscripția Curții de Apel Suceava, astfel după cum rezultă din raportul de expertiză depus la dosarul cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., la aprecierea unui cuantun rezonabil, instanța trebuie să aibă în vedere proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă depus pentru întocmirea raportului de expertiză.

Prin urmare, aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul cenzurării cheltuielilor de judecată este în strânsă legătură cu principiul exercitării drepturile procedurale cu bună credință {art. 12 din noul C. proc. civ.), astfel că partea nu poate pretinde, cu titlu de cheltuieli de judecată, mai mult decât reprezintă activitatea concretă a expertului desemnat în cauză.

Consideră astfel că suma acordată cu titlu de onorariu de expertiză este vădit disproporționată față de demersurile exertului desemnat în cauză, iar aceste aspecte țin până la urmă de exigențele exercitării profesiei de expert și nu reprezintă o justificare fundamentată a unui onorariu vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei. Valoarea creanței nu este de natură să justifice nici cuantumul onorariului, nici acordarea lui, în contextul în care munca expertului reprezintă condiția sine qua non a remunerației.

Astfrel, apreciază ca fiind nelegală modalitatea de stabilire a sumei de 14.661 RON la care autoritatea a fost obligată cu titlu de onorariu de expertiză "proporțional cu măsura admiterii acțiunii (ce a avut loc practic pentru suma de 1.483.118,05 RON, față de suma integrală de 1.517.339,12 RON a cărei anulare se solicită prin petitul acțiunii, ceea ce reprezintă 97,74%).

Or, stabilirea unui onorariu de expertiză în cuantum de 14,661 RON în sarcina sa nu este de natură să justifice în mod echitabil activitatea desfășurată de expert, ci să împovăreze patrimoniul autorității în mod nejustificat, prin aceasta încalcându-se principiul echității, întrucât acordarea cheltuielilor de judecată nu trebuie să reprezinte nici cauză, nici scop a îmbogățirii fără justă cauză a intimatei-reclamante.

Rațiunea legiuitorului atunci când a conferit posibilitatea instanței de judecată să poată educe cuantumul cheltuielilor de judecată, este reprezentată de protejarea părții ce a căzut în pretenții de instituire a unei obligații excesiv de oneroase.

Astfel, deși judecătorul cauzei este ținut să aprecieze cuantumul onorariului de expert din prisma complexității cauzei și activității desfășurate de acesta, el este totodată ținut ca aprecierea să fie realizată fie în sensul constatării rezonabilității onorariului, fie în sensul constatării cuantumului său exagerat.

În acest sens solicită a se constata că onorariul de expert la plata căruia instanța de fond a dispus obligarea sa este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei, întrucât nu justifică și nu reflectă realitatea și necesitatea unor cheltuieli cu caracter rezonabil și, pe cale de consecință, a se admite recursul, a se casa încheierea de ședință din data de 14.12.2021 și sentința civilă nr. 17/15.02.2022 pronunțate de Curtea de Apel Suceava și a se face o corectă aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și ale art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000.

Recursul promovat de expertul desemnat în cauză

În cadrul cererii sale de recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în fața primei instanțe, a criticat atât sentința civilă nr. 17/2022 din 15 februarie 2022, cât și încheierea de ședință din data de 14.12.2021, prin care a fost stabilit onorariul definitiv al expertizei contabile, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii de ședință și a sentinței recurate, în sensul aprobării onorariului definitiv al expertizei în cuantumul calculat în decontul justificativ întocmit de expert și depus la dosarul cauzei în data de 06.12.2021 și detaliat în data de 20.12.2021, în suma de 30.820 RON.

În preambulul recursului recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 339 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 21 și art. 44 alin. (2) din Constituția României, criticând lipsa căii de atac/reexaminare a deciziei instanței prin care este stabilit onorariul definitiv al expertizei dispuse.

Pe fondul recursului a susținut în esență că prin încheierea de ședință din data de 14.12.2021 instanța s-a pronunțat cu privire la onorariul definitiv al expertizei și l-a stabilit în cuantum total de 15.000 RON, diminuând cu peste 51% valoarea decontului justificativ total ce include și cheltuieli materiale de 260 RON. Aprecierea instanței cu privire la stabilirea onorariului diminuat față de cel din decontul justificativ a fost că "în raport de munca depusă și obiectul cauzei, onorariul expertului se justifică într-un nivel ridicat dar care nu depășește 15.000 tei,", fără a fi făcute precizări cu privire la criteriile obiective în baza cărora s-a stabilit anularea a cea 51% din numărul de ore - muncă.

Susține astfel că instanța a adoptat considerentele subiective formulate de către apărătorul societății reclamante în notele scrise și a anulat peste 50% din onorariul justificat și asumat de expert prin documentele depuse la dosarul cauzei.

Din încheierea de ședință din data de 14.12.2021 și Decizia nr. 17/2022 din 15.02.2022 nu rezultă care au fost orele pe care Instanța Ie-a eliminat din totalul orelor manoperă și nu rezultă care sunt criteriile obiective în baza cărora a apreciat că "onorariul expertului se justifică într-un nivel ridicat dar care nu depășește 15.000 RON". Raportat la onorariul de 15.000 RON, scăzând cheltuielile materiale de 260 RON pe care instanța nu Ie-a luat în discuție, rezultă că onorariul aferent muncii expertului este în cuantum de 14.740 RON, ce corespunde unui număr de 92,125 ore/manoperă, însă din considerentele instanței nu rezultă că un număr de 98,875 ore/manoperă au fost eliminate, cum nu rezultă nici din menționarea unor numere de ore care, în opinia Instanței, "apar ca fiind repetitive sau suprapuse".

Mai susține reucrenta că nici argumentul Instanței din dispozitivul deciziei nr. 17/15.02.2022, precum că părțile nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, nu poate constitui un motiv de diminuare, în situația în care onorariul a fost stabilit anterior termenului pentru care s-a dispus depunerea obiecțiunilor, iar pe de altă parte neformularea unor obiecțiuni la raportul de expertiză denotă că lucrarea este temeinic efectuată, iar concluziile raportului nu au putut fi contestate.

Apare, ca fiind îndreptățită, întrebarea dacă la depunerea raportului mai este necesară/se justifică depunerea documentului asumat de expert - "Decont justificativ", în situația în care acesta apare, în opinia instanței, ca un document fără importanță, subiectiv, nereal, în contradicție cu documentul, de asemenea asumat de expert-"Raport de expertiză judiciară", față de care nu au fost formulate critici, obiecțiuni sau contestații și care a contribuit, conform hotărârii Instanței, la dezlegarea cauzei.

Mai menționează că la desemnarea expertului instanța nu i-a solicitat să estimeze în scris costul lucrării ce urmează a fi efectuată și nici nu a fost fixată o audiere în camera de consiliu cu privire la solicitarea de estimare a onorariului conform prevederilor alin, 2 al art. 331 din C. proc. civ. în vederea stabilirii onorariului provizoriu. Este real că prevederea legală invocată nu este imperativă, însă aplicarea acesteia este oportună, mai ales în cazul lucrărilor de complexitate și întindere mare, în scopul evitării situațiilor în care părțile nu sunt de acord cu onorariul cuvenit sau sunt în imposibilitatea de a efectua plata. Pe de altă parte, orice dispoziție legală este dată în scopul producerii unor efecte și nu pentru a nu produce efecte.

Susține astfel că dispozițiile instanței de fond cu privire la plata onorariului provizoriu, precum și a onorariului final nu respectă prevederile art. 331, alin. (3), prima teză din C. proc. civ. și art. 22, alin. (3) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, dispoziții referitoare la termenul de 5 zile în care partea responsabilă trebuie să achite onorariul provizoriu, respectiv onorariul definitiv.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că instanța nu a motivat decizia din încheierea din data de 14.12.2021 prin care a stabilit onorariul definitiv al expertizei, raportat la prevederile art. 451

3

alin. (2) și (3), respectiv nu a indicat niciun criteriu, calcul, comparație pe care le-ar fi avut în vedere la stabilirea sumei finale reprezentând onorariul expertului judiciar. Nu a indicat numărul totai de ore eliminate din decontul justificativ și nu a indicat în concret care sunt orele manoperă neîncuviințate, eliminate din decontul justificativ.

Considerentul conform căruia Curtea "apreciind că în raport de munca depusă și obiectul cauzei, onorariul expertului de justifică într-un nivel ridicat dar care nu depășește 15.000 Iei" în lipsa raportării cumulative la volumul, complexitatea, specializarea expertului în domeniul care constituie obiectul cauzei, nu poate constitui o motivare în sine a reducerii onorariului solicitat prin decontul justificativ.

Invocă punctul nr. 18 din Decizia nr. 143 din 04.03.2021 a Curții Constituționale:

"18. Așadar, expertul are dreptul să fie remunerat echitabil pentru activitatea prestată prin efectuarea unei expertize în condițiile art. 330-340 din C. proc. civ. și ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 25 ianuarie 2000, însă, corelativ, încălcarea obligațiilor ce îi revin conduce la aplicarea de sancțiuni, precum aplicarea de amenzi judiciare art. 187 alin. (1) pct. 2 fit. d) din C. proc. civ., sau chiar înlocuirea cu obligarea restituirii în tot sau în parte a sumelor primite pentru activitatea de expertiză art. 221 din Ordonanța Guvernului qr. 2/2000. A cest lucru nu echivalează cu munca forțată, iar măsurile ce țin de activitatea expertului se dispun sub supraveghere judiciară și sunt supuse controlului judecătoresc."

Concluzionând, susține recurenta că instanța nu a procedat la analiza efectivă a motivelor de fapt și de drept; nu a motivat decizia luată cu privire la stabilirea onorariului definitiv al expertizei și a respingerii contestației formulată de expert; nu a avut în vedere prevederile art. 331 (alin. (2) șî art. 339 (alin. (2) din C. proc. civ. nu a dat posibilitatea expertului de a uza de o cale de atac în vederea reexaminării deciziei.

Fața de aceste considerente, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate invocată, admiterea recursului astfel cum a fost formulat, și reanalizarea onorariului definitiv al expertizei dispuse în cuantumul calculat în decontul justificativ întocmit de expert, depus la dosarul cauzei în data de 06.12.2021 și detaliat în data de 20.12.2021 și, admiterea cererii de majorare a onorariului pentru lucrarea de expertiză contabilă efectuată în cauză.

Apărările formulate în cauză

Împotriva celor două recursuri, intimata-reclamantă ACET S.A. SUCEAVA a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepția inadmisibilității recursului promovat de expertul judiciar B., raportat la dispozițiile art. 488 și art. 55 din C. proc. civ., din conținutul cărora rezultă că expertul judiciar nu este parte în proces, astfel că nu poate exercita calea de atac a recursului.

Mai susține deopotrivă că nici criticile de nelegalitate ce vizează valoarea cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere Decizia ÎCCJ nr. 3/2020 pronunțată asupra recursului în interesul legii.

Pe fondul recursului promovat de recurenta B., a susținut intimata - reclamantă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident, întrucât instanța de fond a motivat reducererea valorii onorariului expertului judiciar.

În ceea ce privește recursul promovat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, intimata - reclamantă a solicitat respingerea acestuia, pe de o parte raportat la Decizia nr. 3/2020, invocată și anterior, conform căreia criticile ce vizează valoarea onorariului expertului judiciar și a cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..și, pe de altă parte, ca nefondat, în considerarea faptului că în cauză nu a fost aplicată procedura de administrare a probatoriului în condițiile art. 366 și următoarele C. proc. civ.

Și recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în fața primei instanțe a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, în cadrul căreia invocă excepția tardivității acestuia iar pe fondul acestuia solicită respingerea recursului și reanalizarea onorariului definitiv al expertizei dispuse în cuantumul calculat în decontul justificativ întocmit și depus la dosarul cauzei în data de 06.12.2021 și detaliat în data de 15.12.2021 și admiterea cererii de majorare a onorariului privind lucrarea de expertiză contabilă efectuată în cauză, astfel cum a fost formulată.

De asemenea, recurentul -pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în fața primei instanțe - solicitând respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil, și în subsidiar, ca nefondat.

Răspunsurile la întâmpinări

Împotriva apărărilor recurentei B. din cadrul întâmpinării, recurentul- pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene nu a formulat Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) incidente și în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ., ci Note de ședință, în cadrul cărora combate susținerile acesteia, inclusiv sub aspectul tardivității recursului, invocat de recurentă în cadrul întâmpinării.

Recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în fața primei instanțe - a formulat Răspuns la întâmpinarea depusă de intimata - reclamantă ACET S.A. în cadrul căruia a soliciat a se respinge excepția inadmisibilății recursului, invocată de aceasta, precum și apărările pe fondul cauzei invocate de aceeași parte, ca neîntemeiate.

Procedura de soluționare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 13.05.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 25.10.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, după soluționarea excepției tardivității recursului promovat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, invocată de recurenta B., în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei hotărâri, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul spre soluționarea celor două recursuri, recursul promovat de recurenta B. urmând a fi analizat mai întâi sub aspectul admisibilității sale, având în vedere excepția inadmisibilității invocată de atât de recurentul - pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cât și de intimata -reclamantă Acet S.A. Suceava, iar recursul promovat pârât urmează a fi analizat pe fondul său.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și cele două hotărâri recurate, în raport cu criticile formulate, cu apărările din cadrul întâmpinărilor și cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene este nefondat, iar recursul promovat de recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în fața primei instanțe- este inadmisibil, urmând a fi respinse, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Analizând mai întâi recursul promovat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene anterior Ministerul Fondurilor Europene se constată că acesta vizează doar cheltuielile de judecată, autoritatea invocând atât nelegalitatea soluției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariul de expertiză, cât și caracterul disproporținat al onorariului de expert în raport cu complexitatea cauzei și demersurile efectuate de expert.

Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamanta ACET S.A. Suceava, în calitate de operator regional al serviciilor de alimentare cu apă, este beneficiara unui proiect COD CCI 201x intitulat Extinderea și reabilitarea infrastructurii de apă și apă uzată în județul Suceava, conform deciziei de aprobare nr. C(2011) 4370 din 23.06.2011 a Comisiei Europene cu nr. x de înregistrare în SMIS CSNR și a Ordinului Ministrului Mediului și Pădurilor nr. 1839/4.07.2011. Pentru implementarea acestui proiect a fost încheiat contractul de finanțare nr. x/5.07.2011, potrivit căruia reclamanta avea, potrivit art. 5 alin. (4), obligația asigurării cofinanțării: Beneficiarul se obligă să asigure suma privind cofinanțarea proiectului din surse proprii/credite bancare, bugete locale, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1). O atare contribuție a beneficiarului reprezintă valoarea proiectului alta decât cea eligibilă conform POS mediu, numită Non Funding Gap - NFG.

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/29.12.2016, s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanță bugetară în valoare de 1.517.339,12 RON, reprezentând diferență contribuție NFG ce nu a fost asigurată de către reclamantă pe parcursul executării contractului.

Împotriva acestui proces-verbal reclamanta a formulat contestație ce a fost respinsă prin Decizia 7366 din 13.02.2017 a Autorității de Management POS Mediu .

S-a reținut în procesul-verbal de nereguli și în decizia din contestație că, prin Notificarea nr. x/14.09.2016, AM POS Mediu a stabilit valoarea contribuției proprii ce incumba beneficiarului la suma de 28.985.282,54 RON, că beneficiarul a depus cereri de rambursare pe 0 doar în valoare de 25.709.400,79 RON din care valoarea acceptată de către AM POS Mediu a fost de 23.974.317,01 RON, existând astfel diferență până la suma de 28.985.282,54 RON, diferență ce reprezintă contribuția NFG datorată de reclamantă.

Împotriva procesului-verbal de constatare a neregularităților și a Deciziei din contestație reclamanta a formulat prezenta acțiune prin care a solicitat anularea acestora, arătând că contribuția NFG a reclamantei a fost achitată în totalitate. A arătat reclamanta că în vederea executării obligațiilor privind asigurarea contribuției proprii, a contractat un împrumut în valoare de 38.710.120 RON, din care suma de 38.699.280,02 RON s-a utilizat exclusiv în interesul executării proiectului.

În rejudecare, după casare, prin sentința nr. 17 din 15 februarie 2022 Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de reexaminare formulată de expert B. împotriva încheierii de ședință din 14 decembrie 2021.

Deopotrivă, a admis în parte acțiunea formulată reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene București, a anulat în parte Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului de convergență nr. 101234/29.12.2016 precum și Decizia nr. 7366/13.02.2017 emisă în soluționarea contestației, în sensul înlăturării obligației de plată până la suma de 34.221,07 RON cu TVA, pe care a menținut-o, obligând pârâtul să achite reclamantei suma de 14.731 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în 70 RON taxă de timbru și 14.661 RON onorariu expert.

Împotriva soluției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată a declarat recurs pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că, în mod nelegal instanța a dispus obligarea sa la plata sumei de 70 RON cu titlu de taxă de timbru, invocând dispozițiile art. 45 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, conform cărora intimata - reclamantă ar putea fi îndreptățită cel mult la jumătate din suma pretinsă, recurentul susținând deopotrivă că nu a fost făcută dovada achitării acestei sume acordate cu titlu de taxă judiciară de timbru, astfel că, soluția de obligare a sa la plata taxei judiciare de timbru este dată cu încălcarea prevederilor art. 45 alin. (2), (4) și 5 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate în considerarea faptului că art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, invocat de recurentă, reglementează cazurile și procedura de restituire a taxelor judiciare de timbru către partea care le-a achitat, or, în speță, intimata-reclamantă nu a solicitat restituirea taxei de timbru pe care a achitat-o, ci obligarea părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum sunt reglementate la art. 451-455 din C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt incidente prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013, mai ales că probele nu au fost administrate de către avocați sau consilieri juridici, în condițiile art. 366-388 C. proc. civ., ci de către instanță, conform art. 260 C. proc. civ.

Cheltuielile de judecată sunt reglementate de art. 451-455 C. proc. civ., și reprezintă ansamblul sumelor de bani care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea procesuală. Cheltuielile de judecată au un conținut complex, dat fiind că reprezintă sumele de bani suportate de părți pe parcursul demersului judiciar inițiat și, care pot fi diverse, în funcție de complexitatea și amploarea activității procesuale.

Amintește instanța de control judiciar că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului".

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Din textul de lege anterior menționat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părțile implicate.

Prin urmare, se constată că temeiul acordării cheltuielilor de judecată constă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă care nu se suprapune cu reaua-credință a părții sau cu faptul că aceasta, într-o eventuală acțiune a sa, ar fi scutită de plata taxei judiciare de timbru, sau îndreptățită la restituirea taxei, fiind indiferentă, sub aspectul cheltuielilor de judecată, atitudinea procesuală a celui care a pierdut procesul.

Astfel, ideea de culpă a părții, care, prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acțiune în realizarea dreptului, este o condiție a acordării cheltuielilor de judecată.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câștigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală pentru partea care a pierdut pricesul, ci acestea au și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul, care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

Legiuitorul a apreciat că partea care a câștigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul și care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În speță, cum contestația reclamantei a fost admisă, fie ea și doar în parte, culpa procesuală aparține pârâtului, astfel că, în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul de expert.

În ceea ce privește reducererea acestor cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că, în condițiile în care acțiunea reclamanei a fost admisă în parte, iar dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. dispun că în acest caz cheltuielile se acordă în proporția admiterii, instanța de fond a motivat corespunzător soluția de acordare a cheltuielilor de judecată, reducând onorariul de expert de la suma de 15.000 RON, la suma de 14.661 RON, "proporțional cu măsura admiterii acțiunii", astfel cum a menționat și în considerentele hotărârii recurate.

Astfel, se constată că, în mod judicios, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., reducând onorariul de expert, proporțional cu pretențiile admise, obligând pârâtul la plata sumei de 14.731 RON, reprezentând onorariu de expert în cuantum de 14.661 RON și 70 RON taxă de timbru.

În privința taxei judiciare de timbru, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 451 alin. (4) din C. proc. civ., ce prevăd că " nu vor putea fi însă micșorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru….".

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul onorariului de expert, stabilit prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2021, instanța de recurs amintește că poate exercita controlul de nelegalitate numai sub aspectul verificării noțiunii de "culpă procesuală" și a categoriilor de cheltuieli efectuate de părți, ce pot fi incluse în categoria cheltuieli de judecată.

Astfel, verificând aceste aspecte Înalta Curte reține că, în cauză, prima instanță, reținând culpa procesuală a pârâtului, l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată, fiind partea căzută în pretenții. Suma stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată include onorariul de expert și taxa de timbru, însă cuantumul onorariului de expert nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului, ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Proporționalitatea onorariului de expert cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de expert reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței de fond, care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) - (4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat sentința recurată a cuantumului onorariului expertului care a întocmit raportul de expertiză judiciară nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de către instanța de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului de expert solicitat.

Așadar, aspectele vizând cuantumul cheltuielilor de judecată stabilit în raport de criteriile la care fac referire dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu pot avea natura unor critici care să privească legalitatea hotărârii recurate, ele vizând chestiuni de temeinicie care exced limitelor în care instanța de recurs analizează hotărârea, stabilite expres prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Această concluzie este în acord cu cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura sesizării cu soluționarea recursului în interesul legii, în cadrul căreia s-a reținut că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (…) Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..", această statuare putând fi extinsă și în ceea ce privește onorariul de expert.

Prin urmare, critica recurentului referitoare la caracterul disproporționat al onorariului de expert, nu poate fi primită, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanței în fața căreia s-a administrat proba.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în speță, prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale naționale și europene, de doctrină și jurisprudență, în raport cu soluția pronunțată pe fondul pricinii, astfel că recursul pârâtului Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene anterior Ministerul Fondurilor Europene urmează a fi respins, ca nefondat, criticile acestuia nefiind apte să conducă la reformarea hotărârii.

În ceea ce privește recursul promovat de recurenta B. - expert contabil judiciar desemnat în fața primei instanțe, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. va examina mai întâi excepția inadmisibilității acestuia, invocată atât de recurentul - pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, cât și de intimata - reclamantă Acet S.A. în cadrul întâmpinărilor depuse la dosar, reținând următoarele:

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, iar potrivit art. 458 C. proc. civ. căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.

Deopotrivă, art. 55 C. proc. civ. prevede că "Sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces."

Principiul legalității căilor de atac exclude examinarea unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții față de cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Ca atare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție stipulând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Prin urmare, dreptul de a exercita căile de atac este limitat prin dispozițiile legale anterior citate, la părțile litigiului, acesta nefiind acordat și altor participanți la proces în condițiile în care o astfel de îndrituire nu este expres prevăzută de lege.

Or, experții nu sunt părți ci participanți în proces și nici nu există un drept recunoscut expres de lege acestora de a ataca hotărârile judecătorești, în dosarele în care au fost desemnați pentru efectuarea expertizelor.

În consecință aceștia nu sunt în drept să exercite căile de atac de reformare împotriva hotărârilor judecătorești și a încheierilor premergătoare în cauzele în care au fost desemnați în vederea efectuării lucrărilor de specialitate, legea neacordându-le legitimare procesuală activă pentru a putea recurge la aceste căi de atac.

Așadar, expertul numit de instanță nu are calitatea de "parte în proces", iar potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 "Hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale."

În cauză, Înalta Curte reține că recurenta, având calitatea de expert, a formulat recurs atât împotriva sentinței nr. 17 din data de 15 februarie 2022, cât și împotriva încheierii de ședință din data de 14 decembrie 2021, prin care instanța de fond, alături de alte măsuri, a stabilit onorariul definitiv pentru expertiza efectuată de doamna expert la suma de 15.000 RON, respingând cererea de reexaminare formulată de doamna expert, ce solicitase un onorariu în cuantum de 30.820 RON.

Potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000, "Onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabilește de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcție de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus și de gradul profesional ori științific al expertului sau al specialistului."

În speța dedusă judecății, expertiza a fost dispusă de prima instanță, astfel că dezbaterile privind onorariul expertului pot avea loc până la pronunțarea sentinței - C. proc. civ., ca de altfel și O.G. nr. 2/2000 (art. 22 alin. (2), art. 23 și art. 24) reglementând doar posibilitatea expertului de a cere majorarea onorariului față de cel provizoriu stabilit inițial, fără a mai exista un temei procedural care să instituie o cale de atac împotriva încheierii de ședință prin care s-a stabilit onorariul definitiv.

Înalta Curte constată că prevederile legale invocate de recurentă în susținerea recursului său și în combaterea excepției, respectiv art. 339 și 451 din C. proc. civ., nu reglementează explicit dreptul expertului judiciar de a formula o cale de atac împotriva sentinței și împotriva încheierilor interlocutorii care au dispus cu privire la onorariul de expert.

Conform art. 40 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, "Prevederile prezentei ordonanțe referitoare la expertiza tehnică judiciară se completează cu dispozițiile privind expertiza din C. proc. civ. sau, după caz, din C. proc. pen.., în măsura în care prin această ordonanță nu se dispune altfel."

Din dispozițiile C. proc. civ. (art. 331 alin. (2) și (3) și art. 339 alin. (2)] și ale Ordonanței Guvernului nr. 2/2000 (art. 22 alin. (2), art. 23 și art. 24) rezultă că valorificarea oricăror pretenții privitoare la onorariul expertului se poate face doar în fața instanței care a dispus administrarea probei cu expertiză. Acest aspect conduce la concluzia potrivit căreia experții nu pot formula apel sau recurs împotriva unei încheieri sau hotărâri pronunțate în dosarul în care au efectuat raportul de expertiză.

Din economia reglementării, rezultă că expertul are doar posibilitatea de a uza de prevederile art. 339 alin. (2) din C. proc. civ., posibilitate exercitată deja de către expertul desemnat în cauză. Așadar, dreptul expertului de a ataca hotărârea pronunțată de instanța care l-a desemnat trebuie să fie recunoscut expres de lege, iar o asemenea recunoaștere nu există.

În concluzie, reținând că recurenta B. nu este parte în proces, în calitate de expert fiind doar participant, deopotrivă, neexistând nici o normă legală care să reglementeze explicit dreptul expertului judiciar de a exercita o cale de atac împotriva sentinței și împotriva încheierilor interlocutorii ce au dispus cu privire la onorariul de expert, Înalta Curte, în temeiul art. 497 raportat la 458 din C. proc. civ., reținând ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității, invocată de recurentul - pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene și de intimata - reclamantă Acet S.A. Suceava, o va admite și, pe cale de consecință, va respinge recursul promovat de recurenta B.-expert judiciar, ca inadmisibil.

Cum excepția inadmisibilității primează, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de recurenta B. pe fondul recursului și întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expu