ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4704/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17.12.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia de Disciplină de pe lângă Consiliul Filialei CECCAR Caraș-Severin, Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al Experților Contabili - CECCAR și Consiliul Superior al Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați, a solicitat instanței:

Prin sentința civilă nr. 338 din 23 decembrie 2019 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii precum și acțiunea, în fond.

Împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019, a încheierii din 12 decembrie 2019 și a sentinței civile nr. 338 din 23 decembrie 2019 ale Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza să se admită cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În susținerea cererii de recurs, recurentul susține că instanța fondului nu a fost legal constituită, întrucât președintele completului de judecată este evidențiată, în publicația B. din 4 iunie 2018, ca făcând parte din lista "acoperiților" din justiție.

Completul astfel constituit a încălcat atribuțiile puterii judecătorești, autolegitimându-se ca fiind legal constituit.

Prin aceasta, instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectarea atrage nulitatea absolută, susține recurentul, întrucât judecătorul fondului nu a fost independent și imparțial, neasigurând liberul acces la justiție.

În dispozitivul sentinței atacate nu se face referire la obiectul concret al acțiunii în contencios administrativ, arată recurentul iar un al motiv de nulitate al hotărârilor atacate decurge din faptul că sunt semnate exclusiv de către grefier.

Totodată, recurentul arată că sentința atacată nu prezintă o motivare pertinentă, completă și convingătoare.

În continuare, recurentul arată că în mod greșit a respins prima instanță cererea sa de audiere, în calitate de martor, a expertului contabil C., a cărei expertiză exprimă un punct de vedere diametral opus celei întocmite de experții luați în considerare de către comisia de disciplină.

Arată recurentul că modul eronat în care cele doua experte contabile, D. si E., și-au însușit legalitatea contractelor de vânzare-cumparare, a unor active aparținând F., acte translative de proprietate, realizate fara licitație sau, dupa caz, fara aprobarea AGA, a facilitat și activitatea nelegala, ulterioara, a conducerii F., care a înstrăinat fn continuare imobile, către diferite persoane, prin fraudă la lege, etc., în condițile in care patrimoniul cooperativei era supus divizării, ca urmare a demersurilor făcute de G., Cooperativa nou înființata de către o facțiune, din foștii membrii ai F.. Mai mult, cele doua experte antereferite, au refuzat să constate aspecte evidente, cu ocazia efectuării expertizei contabile, respectiv faptul că F. și-a însușit și a vândut inclusiv un spațiu comercial al cărui proprietar este reclamantul, cumpărat și intabulat pe numele său, pentru care plătește anual impozitul pe clădire, așa cum rezulta din extrasul de carte funciară și din chitanțele de plata existente la dosar.

Recurentul susține că nu a solicitat prin contestație și prin înscrisurile depuse ulterior, să se analizeze calitatea raportului de expertiza si nici ca entitățile de control să efectueze lucrări contabile, ci a solicitat pârâtelor sa constate ca cele doua experte contabile au fost subiective, întrucât nu au luat in considerare cererile sale întemeiate privind verificarea unor înscrisuri concrete, care au fost indicate punctual, or, pârâtele, fara a reface/completa sau face referire la raportul de expertiză, aveau obligația ca in urma verificării tuturor aspectelor înscrise de reclamant în contestație să se pronunțe, cu celeritate și diligentă, daca expertele au respectat obligațiile moral-profesionale, care le incumba Codului deontologic al experților contabili și dacă au respectat toate obligațiile profesionale ce le revin.

Daca pârâtele, cu ocazia verificării plângerii, ar fi făcut o analiză In paralel(confruntare) a celor două rapoarte de expertiză contabilă, ar fi putut, cu ușurință, să deceleze neconformitațile/nepotrivirile, care rezulta intre cele doua rapoarte de expertiză contabilă și ar fi înțeles și soluționat in mod temeinic și legal plângerea reclamantului.

Făcând abstracție de un studiu comparativ al celor două expertize, se constată cu evidență că pârâtele au fost părtinitoare față de cele doua experte si prin aceasta, discriminand-o direct, pe experta C..

Faptul că expertiza întocmită de experta C., a fost sau nu a fost folosită in dosarele aflate pe rolul instanțelor de judecata civile, nu are relevanță în prezenta cauză, in care reclamantul a solicitat o cercetare disciplinară și administrativă a celor două experte contabile, cercetare care nu are nimic comun cu modul in care au fost soluționate dosarele de către instanțele de judecata, pentru ca vizează comportamentul moral-profesional, al expertelor.

In măsura in care pârâtele au refuzat, cu obstinație, să facă acest lucru, inclusiv s-o audieze pe d-na expert contabil C., recurentul susține părtinirea față de expertele contabile, pe care trebuia să le cerceteze disciplinar si au soluționat contestația în mod subiectiv, cu rea-credință și fară să fie conceptate in toate etapele litigiului.

Mai mult, pârâtele, puteau, printr-o simpla verificare a raportului de expertiză, fară a avea dreptul de a-l modifica, să constate că expertele pretins cercetate și-au depășit competențele și in raportul de expertiză au făcut încadrări juridice ale faptelor, în sensul ca nu sunt fapte penale activitățile supuse expertizei, în loc să se pronunțe strict, cu privire la obiectivele stabilite prin ordonanță, a expertizei contabile.

Expertiza, este un simplu mijloc de probă, urmând a fi evaluat ca atare In sistemul celorlalte mijloace de probă.

Se mai arată că Referatul nr. x/10.03.2017, s-ar fi justificat, numai în ipoteza în care comisia de disciplină de pe lângă Consiliul filialei cu pricina, ar fi fost sesizată cu reclamații vizând calitatea lucrărilor de expertiză contabila (art. 15 din ROF) și nicidecum în situația unei plângeri-contestație. Astfel, comisia de disciplină, nu își putea delega competența, ca pretinsă autoritate administrativ-jurisdicțională investită. Delegarea de competență, nu se confundă cu declinarea de competență.

Cele două experte și-au făcut apărarea conform mențiunilor din hotărârea nr. 3 din 25.11.2013. Respingerea plângerii sale, nu a fost motivată, comisia de disciplină rezumânduse să rețină două date. De asemenea, reclamantul arată că, nu rezultă că cele două experte, au depus întâmpinări, sau dacă au fost interogate, ci doar că au fost ascultate, în calitate de pârâte.

Din Hotărârea nr. 32 din 08.09.2017, deși se menționează că procedura a fost legal îndeplinită, nu rezultă că cele două experte au fost citate și nu invitate.

De asemenea, din Hotărârea nr. 19/494 din 1.02.2019 nu rezultă că cele două experte au fost citate. Se menționează succint faptul că dezbaterile în legătură cu materialele prezentate în ședința din data de 01 februarie 2019. Evident, că cele două experte, pe tot parcursul procedurilor viciate, mai mult sau mai puțin, sunt persoane favorizate.

Totodată, recurentul arată că CECCAR, în calitate de reprezentant al pârâtelor părtinitor - cu cele două experte contabile, nu s-a referit la obiecția că acestea și-au depășit competențele.

Mai mult, subliniază că, fie și această unică și simplă constatare, era de natură a atrage sancționarea disciplinara a celor două experte, care și-au depășit astfel atribuțiile de serviciu, însă pârâtelor, le-a fost mai ușor să invoce limitele competențelor lor de verificare, eludând dispozițiile exprese ale art. 33 alin. (5) din O.G. nr. 65/1994, respectiv pct. 121 lit. m) și lit. o) și de art. 122 actul normativ precitat.

Totodată, reclamantul susține că Raportul de expertiză în dosar nr. x/2009 IPJ Caraș-Severin, este o probă extrajudiciară și în contextul în care, procedura penală, nu s-a finalizat pe fondul cauzei, lipsind autoritatea de lucru judecat al penalului, în contencios administrativ. Procedura penală, ca și procedura în contencios administrativ, se înscriu în domeniul dreptului public. Aceste proceduri, distincte, una de drept comun și cealaltă de drept special (art. 28 din Legea nr. 554/2004) nu interferează, nu se substituie una alteia, nu se completează, nu se interdisciplinează, nu sunt interșanjabile.

De asemenea, reclamantul arată că nu este patentată afirmația că mențiunile sale - speculativ scoase din context - fac dovada deplină a faptului că, în afara procedurii legale, privind administrarea probei cu expertiza judiciară, se contestă însuși raportul de expertiză omologat de un organ judiciar . Nu este incident art. 28 (1) C. proc. pen.. Instanța civilă nu este legată de hotărârea civilă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite - a se vedea art. 1365 C. civ. coroborat cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Deci, afirmațiile din concluziile scrise, depuse de CECCAR, nu se verifică. Dimpotrivă, este o dezicere dacă contrapunem alegația corpul profesional nu se poate substitui în rolul și atribuțiile organelor abilitate.

De asemenea, nu se face deosebirea în principal, dintre nulitate și opozabilitate, care sunt: de ipoteze-nulitatea presupune un act nevalabil iar inopozabilitatea un act valabil încheiat; de efecte, în caz de nulitate efectele se răsfrâng atât asupra părților cât și a terților, la inopozabilitate, efectele actului se produc față de părți, nu și față de terți - având în vedere actele administrativ-jurisdicționale prin analogie cu actul civil, fără a confunda actele procesuale și procedurale cu acesta.

Hotărârile pârâtelor, ca pretinse autorități administrativ-jurisdicționale, sunt de interes general, fiindcă inclusiv prin concluzii scrise, CECCAR în calitatea sa de corp profesional le autorizează, capacitând structurile sale interne erijate în comisii de disciplină.

Mai precizează că în statul de drept nu pot exista instanțe administrativ jurisdicționale, pretinse autorități, care să nu fie investite cu personalitate juridică ca persoane juridice de drept public, dar care tranșează litigii ale unor părți litigante, dispunând de personalitate juridică.

Admiterea cererii de sesizare CCR cu excepția de neconstituționalitate invocată, care este o excepție de ordine publică, traduc și ele interesul general al hotărârilor date de comisii ca structuri/entități înzestrate cu atribuții de jurisdicție administrativă specială, dar lipsite fiind de personalitate juridică.

Față de aceste considerente, recurentul solicită casarea hotărârilor atacate.

La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2022 intimații-pârâți Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din Românie și Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Consiliul Superior al CECCAR și Consiliul Superior al CECCAR au depus întâmpinare în cuprinsul căreia au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar, pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Prealabil analizei în concret a argumentelor recurentului-reclamant, Înalta Curte subliniază faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, prin intermediul căreia instanța de control judiciar verifică exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile în cauzei, după cum se arată în cuprinsul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Reglementând această cale de atac într-o manieră restrictivă, specifică de altfel căilor de atac extraordinare, legiuitorul a limitat, pe de o parte, sfera criticilor ce pot fi deduse controlului instanțelor de recurs, declarându-le admisibile numai pe cele ce pot fi subsumate motivelor de casare expres prevăzute prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., dar totodată a instituit, în sarcina autorilor acestei căi de atac, sub sancțiunea nulității cererii, obligația de motivare a recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., în timp ce dispozițiile art. 489 C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, aceeași sancțiune intervenind și atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat, formal, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1; 4; 5; 6 și 8 C. proc. civ., fără o dezvoltare adecvată a argumentelor pentru fiecare din motivele de casare de care se prevalează, însă o atare constatare nu poate constitui temei pentru anularea recursului, cât timp parte din critici pot fi circumscrise ipotezelor prevăzute de legiuitor cu prilejul edictării art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că o primă critică a recurentului-reclamant la adresa hotărârilor atacate a fost circumscrisă motivului de casare prevăzut prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea hotărârea pronunțată de o instanță ce nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant arată că instanța fondului nu oferă garanții de imparțialitate, întrucât judecătorul fondului face parte din "lista acoperiților din justiție", publicată în "B.".

Constată Înalta Curte că nu este demonstrată nelegalitatea compunerii instanței de fond, fiind evident că simpla bănuială a părții cu privire la lipsa de independență a instanței sau de imparțialitate a judecătorului nu poate constitui un motiv pentru anularea hotărârii judecătorești.

Prin dispozițiile art. 41-53 C. proc. civ. legiuitorul a reglementat procedura de soluționare a incidentelor reprezentând incompatibilitatea judecătorilor, prevăzând, la art. 41, cazurile de incompatibilitate absolută, a căror finalitate urmărește evitarea situațiilor în care judecătorul este pus în situația de a-și reevalua propria hotărâre în calea de atac sau în rejudecare.

Prin dispozițiile art. 42 C. proc. civ. sunt reglementate cazurile de incompatibilitate ce decurg, în esență, din calitatea participanților la proces și relațiile acestora cu judecătorul cauzei precum și din orice alte împrejurări care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Ceea ce este de subliniat, însă, este faptul că legiuitorul a reglementat de o manieră strictă procedura de soluționare a incidentelor reprezentate de incompatibilitate, statuând deopotrivă obligația judecătorului de a se abține de la judecarea pricinii când știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa (art. 43 alin. (2) C. proc. civ.) dar și a părții care se îndoiește de imparțialitatea judecătorului, aceasta fiind ținută să formuleze o cerere de recuzare, de îndată ce a cunoscut existența motivului de incompatibilitate.

În privința cazurilor de incompatibilitate absolută legiuitorul a prevăzut expres faptul că judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat, neregularitatea rezultată din încălcarea acestei interdicții putând fi invocată în orice stare a pricinii. În schimb, pentru ipotezele vizate de art. 42 C. proc. civ., legiuitorul nu mai instituie o asemenea regulă, astfel că singura concluzie ce poate fi trasă este aceea potrivit căreia invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru ipoteza incompatibilităților prevăzute de art. 42 C. proc. civ., este condiționată de formularea cererii de recuzare a judecătorului fondului, ipoteză neîndeplinită în cauză.

Cum recurentul-reclamant nu a invocat în fața instanței fondului incompatibilitatea judecătorului fondului, în condițiile prevăzute de dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că este inadmisibilă critica sa din această perspectivă.

În același context, al aplicării dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că este nelegal constituit completul de judecată, prin menționarea și a grefierului de ședință ca făcând parte din completul curții de apel.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate afirmațiile recurentului-reclamant, potrivit cărora noțiunea de instanță nu este sinonimă cu cea de complet de judecată precum și faptul că din completul de judecată nu pot face parte decât judecătorii. Însă mențiunile cuprinse în practicaua sentinței nr. 338/2019 sunt rezultatul unei simple erori, nefiind demonstrat faptul încălcării normelor de organizare judiciară ce reglementează constituirea completului de judecată prin asumarea, de către grefier, a atribuțiilor specifice judecătorului.

Cât privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a susținut recurentul-reclamant faptul că instanța fondului a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a declarat completul ca fiind legal constituit.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, Înalta Curte subliniază faptul că verificarea regularității alcătuirii instanței precum și a modului în care sunt respectate normele de organizare judiciară este o obligație a completului de judecată și nicidecum nu reflectă un exces de putere al instanței judecătorești, de genul celor ipotetic reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., aplicabil numai atunci când instanța de judecată își arogă competențe rezervate puterii legiuitoare sau celei executive nu și atunci când îndeplinește obligații prevăzute de lege în sarcina sa.

Al treilea motiv de casare invocat de recurentul-reclamant, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decurge, în opinia recurentului, din faptul nesemnării hotărârilor judecătorești de către judecător.

Critica recurentului-reclamant nu este fondată, constată Înalta Curte, subliniind faptul că prin dispozițiile art. 426 C. proc. civ. legiuitorul a instituit obligativitatea semnării, de către judecător, numai în privința exemplarelor originale ale hotărârii judecătorești, nu și în privința copiilor comunicate părților, copii ce poartă doar semnătura pentru conformitate.

Ceea ce invocă, în realitate recurentul-reclamant, este nesemnarea, de către judecător, a copiilor ce i-au fost comunicate și nu nesemnarea exemplarului original al sentinței și celorlalte încheieri atacate, or, o atare omisiune nu constituie o neregularitate ci dimpotrivă, atestă respectarea dispozițiilor art. 426-427 C. proc. civ.

Cât privește faptul nemenționării, în dispozitivul sentinței civile nr. 338/2019, a obiectului acțiunii în contencios administrativ, Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 425 C. proc. civ., mențiunile referitoare la obiectul cauzei trebuie să se regăsească în practicaua și considerentele hotărârii și nu în dispozitivul acesteia, dispozitiv care cuprinde datele de identificare a părților, soluția pronunțată și mențiunile referitoare la eventualele căi de atac și modalitatea de pronunțare.

În fine, nici respingerea cererii de administrare a probei testimoniale nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind de subliniat faptul că aprecierea pertinenței, concludenței și utilității unei probe se circumscrie atributului suveran al instanței de fond pe marginea stabilirii situației de fapt.

În condițiile în care nu este identificată în cauză nicio normă ce ar impune administrarea unui anume mijloc de probă, sub sancțiunea nulității hotărârii pronunțate cu încălcarea sa, respingerea cererii de administrare a probei testimoniale, considerată inutilă de către instanța fondului, nu constituie un motiv de casare al hotărârilor criticate de reclamant.

Recurentul-reclamant susține și faptul că sentința civilă atacată nu cuprinde o motivare adecvată, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., observând instanța de recurs faptul că afirmația recurentului-reclamant nu poate fi primită, în condițiile în care instanța fondului a dat curs obligației stabilite prin prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., menționând, în cuprinsul considerentelor sentinței, temeiurile de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției sale. De altfel, recurentul-reclamant nu arată asupra căror apărări nu s-a pronunțat judecătorul fondului, astfel că invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apare ca un exercițiu pur formal.

Referitor la argumentele dezvoltate de recurentul-reclamant cu privire la fondul raportului juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă critici concrete la adresa legalității sentinței nr. 338/2019 din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ci constituie o preluare fidelă a conținutului concluziilor scrise depuse la 11.12.2019.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, în contextul în care recurentul-reclamant nu arată, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sunt argumentele în raport de care prima instanță a pronunțat o soluție cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, mulțumindu-se să reitereze argumentele expuse în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că nu este învestită cu o veritabilă critică subsumată ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, apreciind că nu este demonstrată nelegalitatea hotărârilor recurate de reclamant, Înalta Curte va respinge, în consecință, recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019, a încheierii din 12 decembrie 2019 și a sentinței civile nr. 338 din 23 decembrie 2019 ale Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2022.