ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3673/2022

Ședința publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.08.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice și B., solicitând anularea Hotărârii Guvernului nr. 380/2020 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și obligarea pârâților la plata sumei de 3 RON cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 690 din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată; a fost admisă acțiunea, în parte, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Finanțelor Publice și B.; a fost anulată în parte H.G. nr. 380/2020, în privința funcției reclamantului-director general în cadrul Direcției generale juridice din M.F.P.; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3 RON, cu titlu de daune morale și la plata sumei de 9050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 690 din 27 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâții Ministerul Finanțelor, Guvernul României și B..

3.1. Recurentul-reclamant A., prin cererea de recurs întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și admiterea în integralitate a acțiunii formulate.

Solicită înlăturarea considerentelor vizând pretinsa legalitate a H.G. nr. 380/2020, prin care instanța de fond a reținut că este motivat actul administrativ și înlocuirea cu considerente proprii ale instanței de recurs privind nemotivarea hotărârii, menținând soluția ce vizează nelegalitatea H.G. nr. 380/2020, prin care instanța de fond: a reținut respectarea prevederilor art. 56 alin. (4) și art. 404 din Codul administrativ și înlocuirea cu considerente proprii ale instanței de recurs, prin care solicită să se rețină încălcarea prevederilor art. 56 alin. (4) și art. 404, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate care vizează nelegalitatea H.G. nr. 380/2020; nu a reținut încălcarea prevederilor care impun avizul CES și înlocuirea cu considerente proprii ale instanței de recurs, menținând soluția din dispozitiv care vizează nelegalitatea H.G. nr. 380/2020.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentința recurată cuprinde motive contradictorii, având în vedere că la fila x instanța a reținut în două locuri că Hotărârea Guvernului nr. 380/2020 este motivată, iar la fila x a reținut că "în ceea ce privește situațiile pretins temeinic justificate în opinia inițiatorului și emitentului actului și care au dus la reorganizarea Direcției Generale Juridice, se constată că acestea s-au rezumat la simple afirmații de ordin general. În acest sens, se observă că nu s-a precizat care ar fi fost problemele referitoare la îndeplinirea funcțiilor manageriale de previziune-planificare, organizare, antrenare-motivare, control și evaluare. Deopotrivă, nu au fost făcute trimiteri la analize, controale, rapoarte de audit care să probeze existența situațiilor temeinic justificate de reorganizare a acestei direcții. Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul, conducător al Direcției Generale Juridice începând cu 07.07.2014, deci principal răspunzător al modului de realizare a funcțiilor manageriale în cadrul Direcției a fost evaluat anual cu calificativul "foarte bine, fără a fi semnalate probleme în exercitarea acestora ca urmare a presupusei supradimensionări a personalului".

Astfel, instanța a reținut că nu există motive temeinic justificate care să însoțească/fundamenteze decizia de reorganizare a Direcției Generale Juridice (parte din dezideratul H.G. nr. 380/2020).

Arată, în esență, că motivarea unui act administrativ urmărește ca părțile să poată verifica dacă actul este sau nu întemeiat, iar instanței să realizeze controlul jurisdicțional, reprezentând atât o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, cât și o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică sau se suprimă drepturi său sau situații juridice individuale efective, astfel cum a reținut instanța supremă în jurisprudența sa.

În acest sens, invocă art. 31 alin. (2) din Constituția României, susținând că motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului, ci trebuie să conțină elemente de fapt și de drept care, pe de o parte, să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar; pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

De asemenea, invocă jurisprudența Uniunii Europene în această materie, care la art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră "dreptul la bună administrare", ce include, potrivit alin. (2) din acest text de lege, obligația administrației de a-și motiva deciziile.

Consideră că este nelegală respingerea de către Curtea de Apel București a motivului de nelegalitate privind lipsa motivării actului atacat, inserată în Nota de fundamentare.

În ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii (anularea H.G. nr. 380/2020 doar în ceea ce privește funcția reclamantului-director general în cadrul Direcției generale juridice din M.F.P., arată că motivarea este lapidară (lipsită de consistență) și reprezintă o opinie a judecătorului neînsoțită de argumente, acesta reținând că anularea parțială, iar nu integrală a actului contestat, se justifică din perspectiva vătămării produse reclamantului prin act, care se rezumă la dreptul său la carieră prevăzut de art. 408 din Codul administrativ și afectat prin desființarea postului. În acest sens, vătămarea reprezintă condiția esențială de fond a acțiunii în anulare în contenciosul administrativ subiectiv, după cum reiese din prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Consideră că, întrucât prin acțiunea introductivă a solicitat anularea unui act administrativ cu caracter normativ, orice analiză privind contenciosul obiectiv și contenciosul subiectiv nu își are locul în prezenta cauză.

Astfel, Hotărârea Guvernului prin care se organizează un minister este un act administrativ cu caracter normativ prin care acelei autorități îi sunt stabilite limitele de competență și conținutul raporturilor juridice cu celelalte autorități și instituții publice. O asemenea calificare este făcută și prin Codul administrativ, care califică actele de organizare și funcționare ale ministerelor (art. 53 alin. (2) ca acte normative.

În acest sens, mai invocă art. 108 alin. (2) din Constituția României, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/2001, art. 8 și art. 19 din O.U.G. nr. 221/2008, din interpretarea cărora concluzionează că legea califică actul de organizare și funcționare al Ministerului Finanțelor ca fiind un act normativ.

Mai mult, la elaborarea și adoptarea H.G. nr. 380/2020 s-a aplicat procedura de elaborare și avizare a actelor normative prevăzută de H.G. nr. 561/2009.

De asemenea, susține că legalitatea este unul dintre elementele dreptului la bună administrare, conform art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție, ceea ce impuna anularea actelor administrative în măsura în care aceasta se impune atunci când este vorba de o persoană vătămată, fiind în prezența unei cereri specifice contenciosului administrativ subiectiv.

Pe de altă parte, Legea contenciosului administrativ prevede în mod expres efectele generale ale unei hotărâri în cazul anulării unui act administrativ normativ, sens în care invocă deciziile Curții Constituționale nr. 914 din 23 iunie 2009 și nr. 126 din 10 martie 2015, referitoare la prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004.

În raport de aceste aspecte, arată că hotărârea instanței de fond "tace" în ceea ce privește caracterul actului administrativ atacat, reține nelegalitatea actului plecând de la premisa unui act administrativ cu caracter individual, astfel că hotărârea este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, invocă lipsa oricărei analize între contenciosul obiectiv/contenciosul subiectiv prin raportare la circumstanțele prezentului litigiu.

Invocă dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a), p) și r) și art. 8

1

din Legea nr. 554/2004, din care reiese că prin acțiunea în contencios administrativ, persoanele fizice nu pot invoca direct "interesul legitim public" pentru anularea unui act administrativ, ci numai în subsidiar, însă, în prezenta cauză, vătămarea interesului public este evidentă din multiple perspective: toate motivele de nelegalitate sunt strâns legate de realizarea competenței autorităților publice, respectiv exercitarea abuzivă de către Guvernul României a competentei de reorganizare a unei autorități publice, cu încălcarea legii; anularea unei părți din Hotărârea de Guvern de organizare a unei instituții schimbă întreaga organigramă a autorității, iar pe de altă parte, vătămarea interesului public apare și ca o consecință directă a constatării nelegalității procedurii de adoptare a actului administrativ cu caracter normativ, prin acțiunea de față solicitându-se anularea întregului act pentru apărarea unui interes legitim public lezat prin abuzul de putere explicit sau implicit al autorității publice pârâte.

Astfel, arată că acțiunea a fost promovată de reclamant și în calitate de titular al unui contencios obiectiv, invocându-se vătămarea unui interes legitim public, alături de cea de titular al unui contencios subiectiv, așa încât în cauză, vătămarea unui interes legitim public are doar un caracter subsidiar, iar reticența instanței de fond de a analiza strânsa legătură între motivele de nelegalitate ale H.G. nr. 380/2020 și efectele produse de reorganizarea nelegală a autorității, nu este justificată.

Prin urmare, consideră că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1

1

) și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

O altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează lipsa motivării cu privire la procedura instituită de Legea nr. 52/2003 și H.G. nr. 561/2009, întemeiate pe dispozițiile art. 461 alin. (2) din C. proc. civ.

Susține că în cazul H.G. nr. 380/2020 nu s-au respectat prevederile Legii nr. 52/2003, ceea ce atrage nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ.

Consideră că faptul că în nota de fundamentare a primei variante s-a menționat că forma actuală a actului normativ respectă cerințele legale privind transparența decizională în administrația publică, conform Legii nr. 53/2003, este o susținere fără acoperire legală.

În acest sens, invocă necesitatea parcurgerii procedurilor impuse/consacrate și de art. 8 din Codul administrativ, de a informa și de a supune consultării și dezbaterii publice proiectele de acte normative și de a permite accesul cetățenilor la procesul de luare a deciziilor administrative, precum și la datele și informațiile de interes public, în limitele legii, precum și faptul că beneficiarii activităților administrației publice au dreptul de a obține informații de la autoritățile și instituțiile administrației publice, iar acestea au obligația corelativă de a pune la dispoziția beneficiarilor informații din oficiu sau la cerere, în limitele legii.

Precizează că la data de 07.05.2020, ministrul finanțelor publice a solicitat și obținut prima dată aprobarea Guvernului pentru reorganizarea Ministerului Finanțelor Publice, însă, acest proiect a fost abandonat la data de 12.05.2020, după care s-a publicat pe site-ul ministerului un alt proiect de hotărâre de guvern de reorganizare, începând procedura de transparență decizională și anunțând că în termen de 10 zile sunt așteptate propuneri cu privire la acest nou proiect. Structura de specialitate în managementul resurselor umane din minister a depus un memoriu la data de 14.05.2020, invocând nelegalitatea proiectului. Cu toate acestea, inițiatorul, Ministrul finanțelor publice l-a propus guvernului spre adoptare, fiind adoptat și devenind H.G. nr. 380/2020. Cu privire la acest proiect nu s-a mai solicitat, nici măcar ulterior adoptării, avizul Consiliului Legislativ.

Recurentul-reclamant susține că, deși instanța a pronunțat o soluție pe fondul cauzei, afirmațiile sale privind normele care instituie reguli de transparență decizională nu au fost efectiv și real cercetate; nu au fost arătate probele și argumentele ce au stat la baza concluziei referitoare la respectarea/nerespectarea Legii nr. 52/2003 și a H.G. nr. 561/2009, ceea ce erchivalează cu lipsa analizei cauzei.

Referitor la acest aspect, arată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Referitor la cererea de înlăturare a considerentelor și de înlocuire a acestor cu unele proprii, formulată în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., solicită înlăturarea considerentelor vizând pretinsa legalitate a H.G. nr. 380/2020, prin care instanța de fond a reținut respectarea art. 404 din Codul administrativ și înlocuirea cu considerente proprii ale instanței de recurs, care care să se rețină încălcarea prevederilor art. 404, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate care vizează nelegalitatea H.G. nr. 380/2020,

Critică faptul că instanța de fond a apreciat că H.G. nr. 380/2020 nu a încălcat dispozițiile art. 404 din Codul administrativ și a respectat procedura de adoptare reglementată de Hotărârea de Guvern nr. 561/2009, iar pe de altă parte că inițiativa emiterii actului administrativ ar fi aparținut ministrului și nu ministerului, conform art. 56 alin. (1) lit. b) și c) din Codul administrativ și art. 34 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

Recurentul-reclamant apreciază că această soluție este în dezacord cu prevederile art. 56 alin. (4) potrivit cărora ministrul își îndeplinește atribuțiile ce îi revin folosind aparatul propriu al ministerului, precum și prin organe de specialitate, instituții, operatori economici și alte structuri aflate în subordonarea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului.

Precizează că nu a contestat că o autoritate publică are dreptul să recurgă la procedura de reorganizare, însă ea trebuie să fie obiectivă și legală și să nu vizeze scopuri nelegitime sau ascunse, cum a recunoscut Curtea Constituțională că se întâmplă și a criticat și Comisia Europeană în raportul atașat la dosar.

Arată că proiectul de act normativ a fost întocmit de 2 persoane fizice, dl. B., secretar general adjunct și dl. C., secretar de stat, care se aflau de 4 luni în minister, motiv pentru care apreciază că aceștia nu aveau legitimitate legală, deontologică și profesională să aprecieze că direcția pe care a condus-o trebuia desființată.

Subliniază că dl. B. a fost singurul funcționar public semnatar al actului atacat și care este învestit de lege doar cu competențe în domeniul respectării normelor de elaborare a actelor normative, dânsul exercitând în acea perioada și calitatea de secretar general al ministerului, fără a avea competențe de elaborare a actelor normative, acestea fiind în sarcina structurilor de specialitate ale ministerului.

Susține că realizarea unor reorganizări succesive, repetate, la intervale scurte de timp, realizate prin hotărâri de Guvern, cu consecința înființării/desființării/reînființării de posturi și a modificării de competențe și atribuții este de natură să determine o evidentă instabilitate instituțională într-un domeniu important, cel financiar-fiscal, care ar trebui să se caracterizeze prin stabilitate.

Acest lucru a fost sancționat și prin raportul Comisiei Europene din data de 20.05.2020 (la 6 zile după adoptarea actului atacat), comunicat Guvernului României, care la paragraful nr. 24 reține că "Reorganizarea frecventă și utilizarea excesivă a conducerii temporare împiedică independența administrației".

Arată că, deși art. 56 alin. (4) din Codul administrativ prevede expres că ministrul își exercită atribuțiile folosind aparatul propriu al ministerului, la elaborarea proiectului hotărârii de Guvern nu a fost implicată nicio structură a autorității, or, a accepta această modalitate de reorganizare a unei instituții cu mii de funcționari publici este în dezacord cu regulile în materie de politici publice.

Mai arată că în aceste condiții, a solicitat instanței de fond să constate nelegalitatea procedurii de elaborare/adoptare a H.G. nr. 380/2020 prin raportare la regulile impuse de Codul administrativ (art. 56 alin. (4) și art. 404).

Solicită, în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., înlăturarea considerentelor prin care instanța de fond a apreciat că nu se impune avizul CES și înlocuirea cu considerente proprii ale instanței de recurs, prin care să se rețină necesitatea acestui aviz,

Critică faptul că instanța de fond a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 248/2013, acesta nu trebuia solicitat, în condițiile în care lipsea însăși situația premisă definită de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013, anume ca obiectul H.G. nr. 380/2020 să se încadreze într-unul dintre domeniile limitativ prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013.

Sub acest aspect, recurentul-reclamantă susține, contrar celor reținute de către instanța de fond, că încălcarea legii rezidă și din adresa nr. x/14.09.2020 a Consiliul Economic și Social, prin care această instituție a răspuns că printre domeniile de specialitate ale instituției se numără relațiile de muncă, protecția socială, politicile salariale și egalitatea de șanse și de tratament iar proiectele circumscrise acestui domeniu sunt analizate de comisia permanentă de specialitate.

În aceste condiții, cenzurarea de către instanț a competențelor conferite de Consiliu este de natură să înfrângă dispozițiile Legii nr. 248/2013 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social.

3.2. Prin recursul declarat împotriva aceleiași sentințe, recurentul-pârât Ministerul Finanțelor a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că înțelege să critice hotărârea instanței cu privire la soluția de admitere în parte a acțiunii pentru interpretarea eronată a dispozițiilor art. 518 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, art. 489 din Codul administrativ, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 și art. 21, 23 și art. 24 din H.G. nr. 561/2009.

Consideră că instanța de fond a avut în vedere exclusiv susținerile reclamantului, neținând seama de apărările sale, în condițiile în care nu au fost încălcate dispozițiile legale privind restructurarea ministerului, ci, astfel cum rezultă din chiar textul H.G. nr. 380/2020, susținut prin Nota de fundamentare, reorganizarea Ministerului Finanțelor Publice are la baza necesitatea perfecționării structurii organizatorice și optimizarea proceselor manageriale, corelativ cu reducerea costurilor asociate unor posturi din aparatul de lucru al ministrului, apreciate ca nefiind necesare, proces ce privește în ansamblu structura de organizare a Ministerului.

Susține că în mod eronat instanța de fond a reținut încălcarea prevederilor art. 518 alin. (6) din Codul administrativ întrucât H.G. nr. 8/2020 nu a privit un proces de restructurare/reorganizare a Ministerului Finanțelor Publice, în sensul vizat de art. 518 alin. (6) din Codul administrativ, ci, astfel cum rezultă din Nota de fundamentare a H.G. nr. 8/2020, obiectivul acesteia a privit strict implementarea art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor masuri la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aducând modificări doar în ceea ce privește reconfigurarea atribuțiilor Ministerului Finanțelor Publice, atât în sensul extinderii acestora ca efect al preluării în subordine a unor instituții publice cu personalitate juridică (Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc și Oficiul National de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor), cât și al restrângerii atribuțiilor, ca efect al desprinderii altor instituții publice din subordinea ministerului (Compania Națională "Loteria Română" și Agenția Națională pentru Achiziții Publice).

Având în vedere faptul ca H.G. nr. 8/2020 nu a vizat desființări/reorganizări/restructurări de posturi ocupate de funcționarii publici din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și că prin emiterea H.G. nr. 380/2020 nu au fost încălcate dispozițiile art. 518 alin. (6) din Codul administrativ, consideră că cele reținute de către instanța de fond nu au sustenabilitate.

Consideră că prin art. 518 alin. (6) Cod administrativ, legiuitorul a avut în vedere reglementarea unei situații de excepție, limitativ aplicabilă unor situații în care funcția publică poate fi afectată prin reorganizări repetitive, astfel că reorganizarea vizată de art. 518 alin. (6) Cod administrativ se referă doar la reorganizările care pot afecta structura sau numărul funcțiilor publice.

Arată că ultima reorganizare a aparatului propriu a MF a fost în cursul lunii septembrie 2019, efectele H.G. nr. 8/2020 nevizând structura organizatorică internă a aparatului propriu al MF, sens în care nu există o incompatibilitate din punct de vedere temporal între adoptarea H.G. nr. 8/2020 și H.G. nr. 380/2020 în sensul încălcării prevederilor art. 518 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, obiectul de reglementare vizând aspecte diferite.

Mai mult, în sensul confirmării prezumției de legalitate a H.G. nr. 380/2020 stau chiar avizele favorabile emise de către ANFP și Ministerul de Justiție.

De asemenea, invocă încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 21 alin. (3) și art. 23 din H.G. nr. 561/2009, în condițiile în care în ceea ce privește actul administrativ atacat a fost respectată procedura de adoptare reglementată de H.G. nr. 561/2009, iar avizele autorităților publice, respectiv ale Consiliului Legislativ, Ministerului Justiției, A.N.F.P. și Ministerului Muncii și Protecției Sociale au fost favorabile.

Prin urmare, consideră că instanța de fond a reținut în mod eronat că nu a fost întocmită o notă justificativă privind însușirea sau neînsușirea observațiilor și propunerilor instituțiilor avizatoare.

Arată că au existat observații și propuneri din partea Ministerului Justiției și Consiliului Legislativ, care au fost integrate în forma finală a Notei de fundamentare, neputând fi reținută vreo vătămare adusă reclamantului prin forma finală a proiectului H.G. nr. 380/2020 în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 554/2004, de natură sa atragă anularea actului.

Susține că, întrucât observațiile și propunerile au vizat aspecte formale ce țin de tehnica legislativă, nu era necesară o notă justificativă din moment ce observațiile semnalate de instituțiile interesate au fost însușite de inițiatorul proiectului și incluse în Nota de fundamentare.

Au fost incluse și clarificările semnalate de Ministerul Justiției, sens în care Ministerul Finanțelor Publice a precizat în cuprinsul Notei de fundamentare că nu există posturi ocupate, de natură contractuală, care să fie reduse prin această reorganizare, iar reducerea cu două posturi de secretar de stat nu va afecta capacitatea managerială în cadrul ministerului.

Consideră că reținerea instanței de fond cu privire la faptul ca nu sunt îndeplinite procedurile prealabile adoptării, este eronată în raport cu forma finală a notei de fundamentare și a actului adoptat.

O altă critică vizează considerentul instanței de fond că nu a fost consultată și informată Comisia paritar constituită la nivelul autorității publice cu privire la demersul inițiatorului, fiind încălcate dispozițiile art. 489 din Codul administrativ.

Consideră că acest text de lege nu este incident, întrucât reorganizarea instituțională nu se regăsește în domeniul de activitate al Comisiei paritare, domeniu orientat cu precădere către protecția și securitatea în muncă și desfășurarea activității efective a funcționarilor încadrați în posturile existente, astfel că avizul acestei comisii nu era necesar pentru adoptarea H.G. nr. 380/2020 în raport de premisa motivată în cuprinsul Notei de fundamentare.

Totodată, apreciază că reținerile instanței de fond sunt eronate, în condițiile în care este vorba de un aviz consultativ, și nu de unul conform.

O altă critică se referă la lipsa avizului Consiliului Legislativ, reținută în mod eronat de către instanța de fond, în condițiile în care proiectul H.G. nr. 380/2020 a fost avizat favorabil de Consiliului Legislativ, conform adresei nr. x/11.05.2020.

Precizează că și în acest caz au fost observații și propuneri referitoare la aspecte formale, de tehnică legislativă, ce au fost însușite de inițiatorul proiectului și incluse în Nota de fundamentare.

Astfel, avizul a reținut că este necesară comasarea unor puncte într-un singur punct, redarea textelor propuse și renumerotarea în mod corespunzător a punctelor subsecvente, forma finală a H.G. nr. 380/2020 cuprinzând inserarea tuturor observațiilor primite de la instituțiile avizatoare cu privire la tehnica legislativă.

Consideră că nu se poate reține că pentru H.G. nr. 380/2020 nu a fost solicitat și obținut avizul Consiliului Legislativ, ci numai pentru proiectul inițial, datat 07.05.2020, întrucât forma proiectului adoptat în ședința din 14.05.2020 reprezintă o consecința a implementării sugestiilor și a observațiilor formulate de organismele consultate cu privire la conținutul hotărârii de guvern.

Învederează că prevederile esențiale ale H.G. nr. 380/2020 și care prezintă interes pentru recurentul-reclamant, respectiv modificările aduse art. 7 alin. (3) și art. 10 alin. (6) din H.G. nr. 34/2009, sunt avizate favorabil de Consiliul legislativ.

Astfel, susține că instanța de fond a reținut în mod eronat încălcarea art. 4 din Legea nr. 73/1993 și art. 24 din H.G. nr. 561/2009.

În ceea ce privește acordarea sumei de 3 RON către reclamant cu titlu de daune morale, consideră că în mod eronat instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile a Ministerului Finanțelor, fără a avea în vedere faptul că nu a fost probată producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă, pentru a fi îndeplinite condițiile răspunderii civile.

Arată că pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite, așa cum se arată prin Decizia ICCJ nr. 2356/20.04.2011, ci, partea este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității, or, în cauză nu există nicio faptă imputabilă MF care să fi condus la o suferință morală a reclamantei.

Susține că în acordarea daunelor morale și în determinarea prejudiciului moral, instanțele analizează atât suferințele efective produse victimei, cât și repercusiunile faptei imputate, procedând la cuantificarea despăgubirilor acordate, în așa fel încât să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparație de natură a atenua suferințele morale suferite, fără a se ajunge însă la situația îmbogățirii fără just temei.

Sub acest aspect, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a stabilit criteriul echității în materia despăgubirilor morale, precizând că este important ca despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

De asemenea, sub același aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și perpetuarea în timp a acestor consecințe.

Susține că Ministerul Finanțelor nu a avut față de reclamant o atitudine culpabilă și că acesta nu a probat faptul că măsura luată i-a adus atingere personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial și nici nu a arătat care este paguba ce se solicită a fi reparată.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, solicită reanalizarea de către instanța de recurs a îndeplinirii condițiilor impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ., solicitând a se face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la reducererea din oficiu a părții din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

3.3 Recurentul-pârât Guvernul României, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare, admiterea excepției lipsei de interes, cu consecința respingerii cererii ca fiind lipsită de interes sau respingerea acțiunii, pe fond, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii, recurentul-pârât critică modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes, pe care a respins-o în mod nejustificat, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a), p) și r) din același act normativ, întrucât în cauză nu a fost probată vătămarea vreunor drepturi subiective ori interese legitime private prin dispozițiile H.G. nr. 380/2020, câtă vreme hotărârea contestată nu îl privește strict pe recurentul-reclamant, prevederile sale fiind implementate la nivelul ministerului prin acte administrative distincte, care la rândul lor produc efecte juridice.

Or, interesul recurentului-reclamant în susținerea cererii de anulare a H.G. nr. 380/2020 nu putea fi justificat decât în ipoteza în care pretinsa vătămare ar fi fost rezultatul direct al emiterii hotărârii Guvernului, iar nu și în ipotezele în care vătămarea invocată este mediată prin actele/acțiunile Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de instituție angajatoare, căreia îi revin toate obligațiile derivate din raporturile de serviciu ale funcționarilor publici.

Arată că în acest context, Legea nr. 554/2004 consacră, în principiu, contenciosul administrativ subiectiv, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 și art. 8 din acest act normativ, astfel că reclamantul nu putea formula o acțiune în contencios obiectiv și să ceară anularea H.G. nr. 380/2020, pornind de la premisa lezării unui interes legitim public, decât dacă și sub condiția în care ar fi probat că vătămarea interesului legitim public exhibat decurge logic (ca o consecință, să existe deci, raport de cauzalitate) din încălcarea unui drept al său subiectiv sau a unui interes legitim privat [art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004; Decizia Curții Constituționale nr. 66 din 15 ianuarie 2009].

Având în vedere distincția între contenciosul obiectiv și contenciosul subiectiv, doctrina și jurisprudența au stabilit că în cazul contenciosului subiectiv sancțiunea anulării unui act administrativ nelegal poate fi aplicată numai dacă actul administrativ are efecte vătămătoare asupra dreptului subiectiv sau interesului legitim afirmat de partea reclamantă, interpretare ce rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 alin. (1) Legea nr. 554/2004, anularea unui act administrativ de către instanța de contencios administrativ putându-se dispune numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: (i) să existe cel puțin un viciu de legalitate de fond sau de formă a actului administrativ atacat și (ii) viciul de legalitate constatat să producă o vătămare a unui drept sau a unui interes legitim al părții reclamante.

Din aceste considerente, un motiv de nelegalitate invocat pe calea unei acțiuni în contenciosul administrativ poate constitui o cauză de anulabilitate a unui act administrativ numai în condițiile în care neregularitatea vatămă un drept subiectiv sau un interes legitim al părții reclamante, anularea actului fiind întotdeauna condiționată de dovedirea vătămării.

Precizează că noțiunea de "persoană vătămată" a fost definită de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, iar interesul legitim privat și public sunt definite la art. 2 alin. (1) lit. p) și r) din aceeași lege, toate reprezentând noțiuni cu relevanță din perspectiva examinării acțiunilor în anularea actelor administrative, condiția vătămării într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat fiind esențială.

Întrucât instanța de fond a fost învestită cu o cerere de anulare a H.G. nr. 380/2020, împrejurarea că reclamantul avea sau nu calitatea de "persoană vătămată", în sensul Legii nr. 554/2004, era esențială pentru soluționarea judicioasă a excepției lipsei de interes și, pe cale de consecință a acțiunii.

De asemenea, susține că hotărârea recurată se fundamentează pe considerente eronate, fiind omise dispozițiile art. II din H.G. nr. 380/2020 și efectele Ordinelor Ministrului finanțelor publice nr. 2067/26.06.2020 și nr. 2088/02.07.2020, ce demonstrau lipsa oricărui raport de cauzalitate între actul guvernului și pretinsa vătămare a recurentului-reclamant în drepturile derivate din raportul de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, arată că eroarea instanței de fond în analiza condițiilor impuse de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența vătămării și a raportului de cauzalitate cu actul contestat, a fost determinată de interpretarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 380/2020 și a efectelor acesteia, reținându-se nejustificat că prin actul Guvernului ar fi fost individualizate posturile din cadrul Ministerului Finanțelor Publice care ar fi urmat să fie desființate, inclusiv a celui ocupat de recurentul-reclamant.

Contrar considerentelor instanței de fond, arată că H.G. nr. 380/2020 stabilește doar numărul maxim de posturi pentru Ministerul Finanțelor Publice, neputând individualiza posturile desființate din moment ce competența de a aproba statul de funcții al ministerului aparține exclusiv ministrului finanțelor publice, conform art. 7 alin. (1) teză finală și art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009.

În acest sens, consideră că judecătorului fondului a reținut în mod greșit vătămarea invocată de recurentul-reclamant și legătura de cauzalitate cu H.G. nr. 380/2020, astfel cum este impusă de art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, ignorând faptul că actul Guvernului nu reglementează statul de funcții, respectiv structura posturilor la nivelul Ministerului Finanțelor Publice.

Precizează că judecătorul fondului face confuzie între structura organizatorică a unei instituții publice și structura posturilor acesteia, această eroare reflectându-se negativ în soluția pronunțată.

În realitate, stabilirea în detaliu a statului de funcții, respectiv a structurii posturilor la nivelul Ministerului Finanțelor nu se realizează prin hotărâre a Guvernului, ci prin ordin al ministrului, în temeiul art. 7 alin. (1) teză finală și art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009, în acest sens fiind emise Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2067/26.06.2020 prin care a fost aprobat statul de funcții al Ministerului Finanțelor Publice și Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2088/02.07.2020 prin care a fost aprobată metodologia privind organizarea și desfășurarea examenului pentru funcționarii publici din cadrul aparatului propriu al Ministerului Finanțelor Publice ale căror funcții au fost supuse reorganizării.

În concluzie, argumentul instanței de fond în sensul că raportul de serviciu al reclamantului ar fi fost afectat prin emiterea H.G. nr. 380/2020 este infirmată de conținutul actului, cu consecința lipsei interesului reclamantului în formularea cererii de anulare.

O altă critică vizează faptul că soluția pronunțată pe fond este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor de drept substanțial.

Prima instanță a apreciat în mod nelegal că nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 518 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019.

Mai arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că reorganizarea s-ar fi făcut în baza H.G. nr. 8/2020, deși această hotărâre a fost adoptată în implementarea O.G. nr. 68/2019, aducând modificări doar în ceea ce privește reconfigurarea atribuțiilor MF, ceea ce ar atrage încălcarea art. 518 alin. (6) din Codul administrativ, în privința reorganizării dispuse prin H.G. nr. 380/2020.

Prima instanță a apreciat greșit că nu s-ar impune distincția cu privire la efectele generate de cele două acte administrative succesive. Într-o abordare corectă, se constată că, în acest caz, nu este incident principiul unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă, ci principiul interpretării actelor normative în raport cu scopul vizat de legiuitor la editarea lor.

Ca atare, recurentul solicită să se constate că H.G. nr. 8/2020 nu a vizat reorganizarea MF, nefiind încălcat art. 518 alin. (6) din Codul administrativ.

Mai arată că interdicția prevăzută de această normă își găsește justificarea în intenția legiuitorului de a asigura stabilitatea funcției publice și a ocupanților acestor funcții, așa încât aplicarea normei se circumscrie obligatoriu obiectivului unic al protejării funcției publice de procese de reorganizare ce o pot viza într-un interval mai mic de 6 luni.

Astfel, este evidentă lipsa unei coliziuni între efectele H.G. nr. 380/2020 și art. 518 alin. (6) din Codul administrativ, câtă vreme H.G. nr. 8/2020, contrar opiniei judecătorului fondului, vizează aspecte cu totul diferite, nu reorganizarea funcțiilor publice din cadrul MF.

Instanța s-a referit în mod părtinitor la avizul MJ cuprins în adresa nr. x/13.05.2020, pe care l-a invocat trunchiat și denaturat, fiind ignorate avizele favorabile ale Consiliului Legislativ și ANFP. Această din urmă instituție nu a contestat procesul de reorganizare.

Susține că motivele care au determinat aplicarea măsurilor de reorganizare au fost precizate în Nota de fundamentare a H.G. nr. 380/2020, iar aceste aspecte, ce țin de oportunitatea adoptării unor măsuri nu puteau fi cenzurate de judecătorul fondului.

În ceea ce privește legalitatea H.G. nr. 380/2020, arată că există avizul Consiliului Legislativ, avizul Ministerului Justiției, avizul A.N.F.P., precum și avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale, iar pe de altă parte, toate autoritățile publice cărora le-au fost solicitate avize s-au pronunțat favorabil.

De asemenea, în privința actului administrativ contestat a fost respectată procedura de adoptare reglementată prin Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din H.G. nr. 561/2009, susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că nu a fost întocmită o notă justificativă privind însușirea sau neînsușirea observațiilor și propunerilor instituțiilor avizatoare, nefiind respectate prevederile legislației privind transparența decizională, în sensul că nu s-a ținut cont de observațiile formulate de Ministerul Justiției în cele două avize ale sale, nr. 35595/2020 și nr. 36907/2020, cu privire la insuficienta motivare a măsurilor dispuse prin actul administrativ și faptul că nu se regăsesc în proiect referiri la impactul noii reglementări asupra personalului contractual.

Precizează că autoritățile publice cărora le-a fost solicitat avizul au răspuns favorabil adoptării, chiar și în situația în care au avut observații și propuneri. Aceste observații și propuneri - ale Ministerului Justiției și ale Consiliului Legislativ - au fost integrate ulterior în forma finală a actului administrativ analizat, iar aspectele semnalate de Ministerul Justiției, precum și de A.N.F.P. au fost incluse în Nota de fundamentare, clarificând scopul și măsurile urmărite prin adoptarea H.G. nr. 380/2020.

Întrucât observațiile și propunerile au vizat aspecte formale ce țin de tehnica legislativă, susține că nu era necesară o notă explicativă din moment ce observațiile semnalate de instituțiile interesate au fost însușite de inițiatorul proiectului și incluse în Nota de fundamentare, regăsindu-se în forma finală a actului administrativ.

Critică argumentul instanței de fond în sensul că actul analizat ar fi nelegal, întrucât nu a fost consultată și nici informată Comisia paritară constituită la nivelul autorității publice, având în vedere că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 57/2019, întrucât reorganizarea instituțională nu se regăsește în domeniul de activitate al Comisiei paritare, domeniu orientat cu precădere către protecția și securitatea în muncă și desfășurarea activității efective a funcționarilor încadrați în posturile existente; prin urmare, avizul acestei comisii nu era necesar pentru adoptarea H.G. nr. 380/2020 în raport de premisa motivată în cuprinsul Notei de fundamentare.

Mai mult, în cauză este vorba de un aviz consultativ, și nu de unul conform, iar actul administrativ face parte dintr-o procedură amplă de reorganizare a ministerului, inițiată și aprobată încă din anul 2019.

Cu privire la lipsa avizului Consiliului Legislativ, arată că este eronată această concluzie a judecătorului fondului, în condițiile în care proiectul H.G. nr. 380/2020 a fost avizat favorabil de această autoritate, conform adresei nr. x/11.05.2020, fiind formulate și în acest caz, observații și propuneri referitoare la aspecte formale, de tehnică legislativă, care au fost însușite de inițiatorul proiectului și incluse în Nota de fundamentare. Astfel, avizul menționa că este necesară comasarea unor puncte într-un singur punct și că se vor reda textele propuse și se vor renumerota în mod corespunzător punctele subsecvente.

Prin urmare, susține că forma finală a H.G. nr. 380/2020 este rezultată în urma inserării tuturor observațiilor primite de la instituțiile avizatoare cu privire la tehnica legislativă.

Precizează că prevederile esențiale ale H.G. nr. 380/2020 și care prezintă interes pentru intimatul-reclamant, respectiv modificările aduse art. 7 alin. (3) și art. 10 alin. (6) din H.G. nr. 34/2009, sunt avizate favorabil de Consiliul Legislativ.

Referitor la acordarea daunelor morale, consideră că instanța de fond a considerat îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii pârâților, ignorând faptul că nu a fost probată producerea vreunui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre acesta și actul analizat. Or, pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, condiție neîndeplinită, ci trebuie dovedite daunele morale suferite, așa cum se arată prin Decizia Î.C.CJ. nr. 2356/20.04.2011, respectiv producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și actul/fapta autorității, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.

Chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, iar legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea, instanțele analizând sub acest aspect, atât suferințele efective produse victimei, cât și repercusiunile faptei imputate, în așa fel încât să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparație de natură a atenua suferințele morale suferite, fără a se ajunge, însă, la situația îmbogățirii fără just temei.

În speță, consideră că nu poate fi reținută vreo conduită culpabilă a pârâților, iar recurentul-reclamant nu a probat faptul că emiterea actului administrativ contestat i-ar fi adus atingere personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, astfel încât consideră că instanța de fond a admis în mod eronat capătul de cerere referitor la acordarea de daune morale.

3.4. Recurentul-pârât B., prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în rejudecare, respingerea acțiunii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că hotărârea atacata nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv nu a analizat argumentele sale cu privire la respingerea de plano a oricăror aspecte de nelegalitate invocate în raport de natura actului administrativ contestat.

Astfel, consideră că instanța trebuia să analizeze cu prioritate faptul că nu sunt incidente normel specifice procedurii de avizare a actelor administrative cu caracter normativ, H.G. nr. 380/2.020 fiind un act administrativ cu caracter individual în raport de scopul, obiectul și efectele produse; că hotărârea recurată nu respectă cerințele art. 425 C. proc. civ., în condițiile în care orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată în fapt și în drept, tocmai pentru a se putea realiza controlul judiciar.

Astfel, arată că instanța nu a analizat și motivat argumentele susținute în sensul ca H.G. nr. 380/2020 face parte din categoria actelor administrative cu caracter individual, în raport de obiectul concret al H.G. nr. 380/2020 și criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică.

H.G. nr. 380/2020 are drept obiect modificarea H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv modificî organigrama instituției prin reorganizarea structurilor ministerului, iar pe de altă parte, actul administrativ în discuție nu conține norme cu caracter general și nu se aplica unui număr nedefinit de situații, neproducând efecte juridice erga omnes față de un număr nedefinit de persoane.

Or, în cauză, instanța a reținut încălcarea art. 518 alin. (6) din Codul administrativ.

Susține că din considerentele sentinței recurate lipsește complet motivarea în privința calificării actului contestat, instanța fiind expres învestită a se pronunța în privința acestei inadmisibilități.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei de interes, considerând că reclamantul urmărește un folos practic prin continuarea carierei sale în funcția de director general al Direcției Generale Juridice.

Susține că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 32 alin. (1) Cd, art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispozițiile art. 527, art. 535 și art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019, întrucât prevederile contestate ale H.G. nr. 380/2020 vizau vătămarea unui interes legitim public.

Prin urmare, dispozițiile constituționale și cele ale legii speciale impuneau persoanei fizice reclamante să facă dovada existenței dreptului subiectiv și a interesului legitim individual direct, precum și a existentei legăturii de cauzalitate între vătămarea dreptului sau a interesului său legitim prin emiterea H.G. nr. 380/2020.

Contrar reținerilor primei instanței, între posibilitatea de a reclama, în condițiile Legii nr. 554/2004, o pretinsă nelegalitate a Hotărârii Guvernului și faptul de a acționa pentru protejarea drepturilor derivate din raportul de serviciu al funcționarului public, reglementate distinct prin Statutul funcționarilor publici din O.U.G. nr. 57/2019, există diferențe esențiale ce țin de materialitatea obligațiilor și de procedura în care partea interesată are posibilitatea de a-și exercita dreptul recunoscut prin lege.

Deși art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019 stabilește competența instanțelor de contencios administrativ și fiscal în soluționarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, totuși, contenciosul funcției publice se diferențiază semnificativ de contenciosul de drept comun, chiar daca raportul juridic de serviciu este o specie a raportului juridic administrativ, dat fiind regimul juridic diferit de reglementare sub aspectul dreptului material al celor două raporturi juridice, cât și sub aspect procesual.

Susține că argumentele reclamantului referitoare la raportul său de serviciu cu Ministerul Finanțelor Publice nu pot fi primite în susținerea cererii de anulare a H.G. nr. 380/2020, ele putând fi valorificate, eventual, în cadrul unei acțiuni separate, întemeiate pe dispozițiile art. 527, art. 535 și art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019.

Pe de altă parte, consideră că protejarea unei cariere pe o funcție de conducere supusă unei reorganizări pe motive obiective, ce are ca fundament necesitatea restrângerii cheltuielilor nenecesare din cadrul instituției, nu poate prevala și nici nu poate justifica legitimitatea din perspectiva interesului persoanei fizice.

Astfel, s-a reținut nu necesitatea protejării unei cariere în legătura cu o profesie de bază, ci protejarea poziției de director general al unei direcții generale, ce prin reorganizare urma a fi reconfigurată. Or, din acest punct de vedere consideră neavenit argumentul instanței de fond referitor la prevalența dată interesului individual în raport de interesul public general.

Totodată, a