ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3336/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 30.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Comuna Suciu de Sus în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: anularea actului administrativ intitulat Notificare cu nr. 56156/17.04.2019 emis de către pârâtă; anularea actului cu nr. 91998/05.07.2014 prin care s-a soluționat plângerea prealabilă la Notificarea cu nr. 56156/17.04.2019; suspendarea executării actului administrativ intitulat Notificare cu nr. 56156/17.04.2019 până la soluționarea definitivă a prezentei cauze, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea în probațiune cu expertiza în specializarea contabilitate.

Prin sentința civilă nr. 1435 din 21 decembrie 2020, a fost respinsă excepția lipsei de interes ca neîntemeiată și a fost respinsă și cererea formulată de reclamanta Comuna Suciu de Sus în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2020 și împotriva sentinței civile nr. 1435 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de recurs reclamanta Comuna Suciu de Sus, criticând hotărârile pentru nelegalitate, susținând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește încheierea atacată și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește sentința recurată.

Recurenta a solicitat în esență, casarea încheierii și casarea în parte a sentinței recurate sub aspectul respingerii acțiunii, urmând a se dispune, în principal, rejudecarea excepției tardivității privind proba cu expertiza, respingerea acesteia, admiterea probei și trimiterea cauzei la instanța de fond spre rejudecare cu îndrumarul de a se administra proba cu expertiza în specializarea contabilitate; în subsidiar, rejudecarea cauzei și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii, urmând a se dispune anularea actului administrativ intitulat Notificare cu nr. 56156/17.04.2019 și a Actului cu nr. 91998/05.07.2014 prin care s-a soluționat plângerea prealabilă, emise de intimată și obligarea intimatului la cheltuieli de judecată în fond și recurs.

Recurenta a susținut în esență că hotărârile sunt nelegale.

In ceea ce privește tardivitatea respingerii probei cu expertiza, respectiva cerere a fost formulată anterior primului termen de judecată (din 24.02.2020). Contrar reținerilor instanței de fond, prevederile art. 204 alin. (1), C. proc. civ., cu privire la dreptul reclamantului de a propune noi dovezi nu este limitat de legiuitor la dovezile aferente modificării cererii de chemare în judecată. O astfel de restricționare de drepturi procedurale ar fi una expresă.

In schimb, chiar fără își modifică cererea, reclamantul este îndrituit a formula apărări și dovezi împotriva celor expuse de pârât prin întâmpinare. Acesta este sensul dispoziției din art. 204 alin. (1) C. proc. civ., acordându-se părții dreptul "să propună noi dovezi" nerestricționat textual de formularea unor alte acte procedurale. Interpretarea dată de instanța de fond este una personală, restrictivă, neargumentată și neargumentabilă, fapt pentru care solicită respingerea excepției tardivității formulării probei.

În ceea ce privește pertinența acesteia, faptul că acele constatări solicitate prin obiectivele la expertiză ar fi putut fi expuse și unilateral nu reprezintă un argument pentru respingerea probei. Realizarea expertizei a fost solicitată tocmai pentru ca respectivele constatări să fie echidistant efectuate fără a fi puse sub semnul întrebării din motive de unilateralitate.

Utilitatea probei rezultă din chiar obiectivele depuse la dosar, scopul fiind expunerea cronologiei realizării obligațiilor contractuale, raportat la cadrul normativ și la momentul efectiv al realizării fiecărei obligații de restituit, avându-se în vedere și excepția prescripției pentru care respectivele date reprezintă începutul termenului.

Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 174 alin. (1) C. proc. civ., recurenta solicită respingerea excepției tardivității și admiterea probei cu expertiza, cu restituirea cauzei la instanța de fond în vederea administrării acesteia, avându-se în vedere prevederile art. 492 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește sentința recurată, aceasta este nelegală, având în vedere prevederile alin. (6), (8), (9) din clauza IX a contractelor de finanțare, invocate de către instanță ca temei pentru emiterea actului administrativ contestat, precum și dispozițiile art. 10

1

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 28/2013, introdus prin O.U.G. nr. 46/23.10.2015, respectiv ale art. 17 alin. (7) și (8) din Ordinul nr. 1851/2013, introduse prin Ordinul nr. 947/29.10.2015.

Notificarea cu nr. 56156/17.04.2019, contestată, prevăzută contractual nu este asimilabilă notificării dispuse legal. Dacă prima reprezintă mijlocul de realizare a unei clauze penale contractuale (de reziliere și restituire sume), generatoare în cazul nerespectării de sancțiunea majorărilor de întârziere, cea de a doua reprezintă reglementarea unui act administrativ (notificarea contestată) și a sancțiunii nerespectării respectivului act administrativ (sistarea alimentării cu cote defalcate).

Cele două sunt acte diferite și de natură diferită. Primul ar avea natură contractuală și cel de al doilea este un act administrativ.

Și scopul ar fi diferit: primul este o notificare de reziliere (încetare contract în derulare) și cel de al doilea vizează obligația de restituire a unor sume ce ar fi nelegal utilizate.

In consecință, devine nelegal a emite un astfel de act administrativ cu incidență în raporturi contractuale încheiate și chiar finalizate anterior întemeierii prin lege a respectivului act administrativ.

Asocierea contractual-administrativ a avut loc numai pentru ultimul dintre contracte (nr. x/2015) care a fost adiționat cu respectivele clauze de restituire cuprinse în noile dispoziții normative. Insă și în cazul acestuia, la data încheierii respectivului act adițional nr. x (11.11.2015) toate prestațiile contractuale erau deja realizate, ultima plată fiind efectuată la data de 02.11.2015, conform Centralizatorului depus la dosar.

Regăsim incidența art. 15 alin. (2) din Constituție, privind neretroactivitatea legii civile și ignorarea acestuia de către instanța de fond, intervenind motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Art. 10

1

din O.U.G. nr. 28/2013, introdus prin O.U.G. nr. 46/23.10.2015 și Alineatele 7 și 8 ale art. 17 din Ordinul nr. 1851/2013, introduse prin Ordinul nr. 947/29.10.2015 nu sunt norme de drept procedural ci de drept substanțial, care reglementează și întemeiază obligația de restituire a unor sume bănești către o autoritate publică și reprezintă temeiul actului administrativ prin care se dispune respectiva restituire și instituie sancțiunea în cazul nerespectării respectivei obligații.

Obligația de restituire a sumelor pentru utilizarea acestora cu încălcarea normelor legale sau contractuale a fost practic dispusă prin art. 10

1

din O.U.G. nr. 28/2013. Anterior acestui act normativ, derularea contractuală se supunea normelor de drept general, astfel că o astfel de obligație era necesar a fi instituită jurisdicțional. Nici măcar prevederile alin. (6), (8), (9) din clauza IX-a contractelor de finanțare nu reprezintă un pact comisoriu de grad IV ci doar posibilitatea rezilierii unilaterale prin notificare scrisă, urmată de cea a repunerii în starea anterioară ca o răspundere contractuală. Recuperarea sumelor se putea face strict jurisdicțional.

În altă ordine de idei, în situația răspunderii contractuale regăsim condiția prejudiciului pentru intervenția sancțiunii. Această condiție nu a fost dovedită și nici nu este existentă, investiția finanțată fiind executată la parametrii contractați. Astfel, în măsura în care contractul de finanțare nu a fost reziliat, obligațiile finanțatorului se mențin, sub prevederile art. 1270, C. civ., text ignorat atât de finanțator cât și de instanța de fond și a cărei încălcare atrage motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Buna-credință contractuală este evidentă. Pentru acordarea tranșelor de finanțare recurenta arată că a depus centralizatoarele de lucrări cu necesarul de fonduri, centralizatoare care purtau semnătura executantului cesionar A. S.R.L., contractantul cesionar. Pe baza acestor acte, devenite astfel opozabile finanțatorului și prezumat verificate de acesta, a fost acordată finanțarea iar mai apoi au fost achitate lucrările.

Informarea privind cesiunea de contract este dovedită iar contractual nu era impus o anumită formă de informare (notificarea solicitată de instanța de fond).

Pe de altă parte, respectivul contract de cesiune contractuală nu a fost declarat nelegal și nici desființat. Interpretarea contractului de cesiune ca nelegal rămâne la nivel administrativ, fără a fi jurisdicțional sau amiabil constatată și fără declararea vreunei forme de nulități a respectivului contract. Trecerea din domeniul contractual (care presupunea o judecată în acest domeniu) la domeniul administrativ (prin care autoritatea dispune sub contestarea în contencios administrativ) nu este legală, deoarece la data contractelor nu se regăsea reglementat actul administrativ contestat.

In consecință, odată finanțările aprobate, acordate și utilizate pe baza informațiilor date inclusiv privind calitatea executantului, se regăsea o eventuală culpă contractuală comună în cazul constatării ca nelegal a respectivului contract de cesiune. Eventuala răspundere contractuală se impunea analizată în contradictoriu într-un proces cu acest obiect și nu stabilită unilateral printr-un act administrativ al cărui temei de drept nici nu exista la data încheierii raporturilor contractuale vizate. Până la urmă recurenta reprezintă o autoritate locală care acționează în scopul realizării intereselor cetățenilor săi, respectiv în scopul finalizării lucrărilor finanțate și în depășirea piedicilor intervenite (în cazul acesta refuzul executantului inițial în a finaliza contractul datorită nefinanțării în timp util).

Și pentru aceste motive recurenta susține încălcarea nelegală a normelor de drept privind forța obligatorie a contractului (art. 1270 și urm.) precum și a art. 1281 C. civ. privind opozabilitatea față de terți a contractului (de cesiune), atâta timp cât acesta nu a fost constat jurisdicțional ca nelegal, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fine, recurenta mai arată că, în conformitate cu art. 8 alin. (1), ultima teză, din Legea nr. 554/2004, motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă. În consecință, neîntemeiat invocă instanța fondului acest aspect în respingerea motivului de anulare constând în excepția prescripției extinctive.

Nelegal încadrează instanța și termenul de prescripție ca fiind acela de 5 ani, termen stabilit de art. 215 Codul de procedură fiscală, strict pentru creanțele fiscale. Or, obligațiile solicitate la restituire nu sunt obligații fiscale ci contractuale. De altfel, instanța nu indică textul normativ în baza căruia a apreciat încadrarea termenului de prescripție ca fiind cel aferent creanțelor fiscale.

Eronat reține instanța că nu ar fi indicat momentul începutului termenului de prescripție. Acesta este unul diferit pentru fiecare prestație în parte și se asociază momentului plăților solicitate a fi restituite. Conform centralizatorului nr. 1588/15.07.2018 (aflat la dosar), sumele în cauză au fost achitate între datele de 19.12.2013 și 02.11.2015 (19.12.2013 - 58.000 RON; 20.12.2013 - 24.780 RON; 19.02.2014 - 17.220 RON; 26.06.2014 - 300.000 RON; 17.11.2014 -370.000 RON; 23.12.2014 - 1.000.000 RON; 10.07.2015 - 400.000 RON; 02.11.2015-173.798,47 RON). Acestea sunt datele de la care curgea termenul de prescripție, constatându-se epuizarea termenului de prescripție pentru fiecare în parte anterior datei Notificării contestate nr. 56156/17.04.2019.

Este neavenită reținerea instanței că termenul de prescripție ar curge de la data finalizării proiectului. Respectivul proiect a beneficiat de mai multe contracte de finanțare, fiecare cu drepturile, obligațiile și termenele sale. Acestea nu se pot cumula într-o singur termen de prescripție. Pentru stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripție ne raportăm la momentul în care finanțatorul ar fi fost îndrituit să solicite restituirea sumelor respective. În cea mai generală interpretare, această îndrituire se năștea la data plății respectivelor sume, dat fiind că motivul invocat (Contractul de tranzacție - cesiune -lucrări rămase de executat nr. 4733/15.10.2013) a fost încheiat anterior tuturor plăților primite de la finanțator.

Revenea autorității finanțatoare răspunderea în a verifica și constata orice neconformitate a finanțării și a solicita restituirea acesteia în termenul de prescripție legal început de la plata acesteia. In caz contrar, dreptul material la acțiune exercitat sub orice formă referitor la restituirea prestațiilor contractuale, devenea prescris.

Prin urmare, instanța de fond a dat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material privind prescripția extinctivă prevăzute de art. 2500 și urm. C. civ., devenind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, C. proc. civ.

Intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante, prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat și menținerea în tot a sentinței atacate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

6.1. Situația de fapt

Reclamanta Comuna Suciu de Sus, în calitate de beneficiar al Programului național de dezvoltare locală, a încheiat cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în calitate de autoritate publică centrală, coordonatoare a Programului național de dezvoltare locală, Contractul de finanțare pentru Programul național de dezvoltare locală - Subprogramul "Modernizarea satului românesc"- Domeniul reabilitare/modernizare a drumurilor publice clasificate și încadrate în conformitate cu prevederile legale în vigoare, ca drumuri de interes local, respectiv drumuri comunale și/sau drumuri publice din interiorul localităților nr. 525/5.06.2013, având ca obiect acordarea unei finanțări din bugetul MDRAP pe 2013 în sumă de 100 mii RON, în completarea fondurilor proprii ale beneficiarului, pentru realizarea obiectivului de investiții Suciu de Sus - Reabilitare DC 58 Suciu de Sus Larga (art. IV alin. (1) din contract).

În scopul încheierii acestui contract, beneficiarul a depus la dosarul de finanțare Contractul de lucrări nr. x/23.12.2009, modificat prin acte adiționale ulterioare, încheiat cu S.C. B. S.R.L., în calitate de executant al acestui obiectiv - reabilitare drum lungime 4900 m în com. Suciu de Sus, prelungit succesiv până la 31.12.2013. La data de 16.10.2013, contractul de lucrări a fost cesionat pentru lucrările rămase de executate unui terț, S.C. A. S.R.L..

Ulterior, în anii 2014 și 2015, pârâtul finanțator MDRAP a acordat finanțare reclamantei pentru același obiectiv, părțile încheind în acest scop Contractele nr. x/10.04.2014 și nr. y/26.05.2015, transferând reclamantei suma de 2.343.798,47 RON.

Întrucât abia prin adresa nr. x/1.11.2018, reclamanta a informat pârâtul MDRAP cu privire la încheierea contractului de tranzacție-cesiune lucrări rămase de executat nr. 4733/15.10.2013, MDRAP a întocmit Nota de constatare din 3.04.2019 și Notificarea nr. x/17.04.2019, constatând încălcarea de către reclamanta beneficiar a obligațiilor contractuale și legale prin cesiunea contractului de lucrări cu nerespectarea legislației în materia achizițiilor publice și, pe cale de consecință, stabilirea obligației acesteia de a restitui întreaga sumă încasată cu titlu de finanțare în baza celor trei contracte arătate.

Pârâtul a constatat încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 2 alin. (2) și art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006, aplicabile până la 26.05.2016, și a prevederilor contractuale - art. VIII alin. (1), alin. (2) lit. b) din contractele de finanțare din 2013 și 2014 și lit. a) din contractul de finanțare încheiat în 2015, dispunând sancțiunea restituirii sumelor în temeiul art. 11 alin. (1) și art. 10

1

din O.U.G. nr. 28/2013 și art. 17 alin. (7) din Ordinul nr. 1851/2013.

Reclamanta a formulat plângere prealabilă, respinsă ca neîntemeiată prin adresa nr. x/5.07.2019, pârâta susținând în esență faptul că reclamanta nu i-a adus la cunoștință încheierea contractului de cesiune înaintea acordării finanțării prin 2014-2015, nerespectând obligația stabilită prin art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 28/2013, iar cesiunea obligațiilor executantului era interzisă de legislația specială în materia achizițiilor publice.

La data de 30.09.2019, reclamanta Comuna Suciu de Sus s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București solicitând, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, efectuarea unui control de legalitate asupa actului administrativ intitulat Notificare cu nr. 56156/17.04.2019 și asupra actului cu nr. 91998/05.07.2014 prin care s-a soluționat plângerea prealabilă la Notificarea cu nr. 56156/17.04.2019, emise de pârâtă, anularea acestora și suspendarea executării actului administrativ intitulat Notificare cu nr. 56156/17.04.2019 până la soluționarea definitivă a prezentei cause cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a respins acțiunea în contencios administrativ confirmând legalitatea actelor administrative contestate, fiind înlăturate argumentele reclamantei, nefiind reținută o vătămare a drepturilor și intereselor acesteia prin emiterea unor acte administrative nelegale.

6.2. Analiza motivelor de casare

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat încheierea de ședință din data de 26.10.2020, de amânare a pronunțării, cu referire la soluția instanței asupra admisibilității probei cu expertiza contabilă, susținând că, este nelegală respingerea acestei probe ca tardivă, în condițiile în care respectiva cerere a fost formulată anterior primului termen de judecată din 24.02.2020.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de fond, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 194 și 254 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care reclamanta nu a solicitat administrarea acestui mijloc de probă prin cererea de chemare în judecată și nici nu a invocat vreunul din cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2), prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nefiind aplicabil în această situație, care reglementează situația în care reclamantul își modifică cererea de chemare în judecată și urmare a acestei modificări propune noi dovezi, aceste noi dovezi, fiind limitate la modificărea cererii de chemare în judecată. O astfel de interpretare rezultă cu evidență din cuprinsul dispoziției din art. 204 alin. (1) C. proc. civ., fiind complet și corect argumentată de instanța de fond.

Deși, administrarea unui mijloc de probă în cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. proc. civ. se face la solicitarea părții care propune proba în aceste condiții, nu se poate reține că nevoia administrării probei cu expertiză rezulta din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea, ori că aceasta din urmă nu a putut să o solicite prin cererea de chemare în judecată, astfel încât instanța din oficiu să procedeze la administrarea ei.

Din acest punct de vedere, se constată că, prin raportare la cele patru obiective ale expertizei, astfel cum au fost depuse de reclmantă la data de 10.07.2020, și obiectul cererii de chemare în judecată, în mod corect s-a apreciat neconcludența acestora, proba fiind chiar inutilă cauzei, în condițiile în care situațiile ce s-a solicitat a fi constatate de expertul contabil rezultă din înscrisuri, cuprinsul contractelor de finanțare sau dovezi de plată, ori situații centralizatoare de plată, nefiind necesară o lucrare de expertiză contabilă. Existența sau nu a proceselor-verbale de recepție a lucrărilor decontate din finanțările solicitate rezultă din prezentarea lor efectivă, iar actul normativ care a stat la baza finanțărilor acordate pentru fiecare finanțare rezultă din cuprinsul documentației de acordare a finanțării și din contractele de finanțare, nefiind relevantă o specificare a acestuia de către expertul contabil.

Expunerea cronologiei realizării obligațiilor contractuale, raportat la cadrul normativ și la momentul efectiv al realizării fiecărei obligații de restituit se desprinde în mod firesc din înscrisurile depuse la dosarul cauzei din care se poate contura o situație de fapt, nefiind necesară o efectuare a unei cronologii de către un expert contabil, iar pentru soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru solicitarea restituirii prestațiilor de asemenea nu este concludent ca un expert contabil să stabilească data începutul termenului ci instanța de judecată pe baza situației de fapt astfel cum se desprinde din actele întocmite și contractele încheiate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate în susținerea cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Nici criticile recurentei-reclamante, invocate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind natura juridică a Notificarii cu nr. 56156/17.04.2019 nu pot fi reținute, contractul de finanțare fiind un contract administrativ, care prevedea printre alte obligații ale beneficiarului și aceea de a organiza și derula procedurile de atribuire a contractelor de bunuri/servicii/lucrări în conformitate cu prevederile legale privind achizițiile publice, nerespectarea acestei obligații conducând la neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate, după caz;(art. VIII alin. (2) lit. b).

De asemenea mai prevedea că în cazul nerespectării de către beneficiar a prevederilor prezentului contract, MDRAP poate decide rezilierea unilaterală a contractului printr-o notificare scrisă. În această situație, beneficiarul are obligația restituirii în întregime a sumelor deja primite în cadrul contractului, în condițiile prevăzute la alin. (8) și alin. (9) din prezentul articol. (art. IX alin. (6).

MDRAP a întocmit Nota de constatare din 3.04.2019 și Notificarea nr. x/17.04.2019 constatând încălcarea de către reclamanta beneficiar a obligațiilor contractuale și legale prin cesiunea contractului de lucrări cu nerespectarea legislației în materia achizițiilor publice și, pe cale de consecință, stabilirea obligației acesteia de a restitui întreaga sumă încasată cu titlu de finanțare în baza celor trei contracte arătate.

Această notificare este actul administrativ unilateral prin care autoritatea publică contractantă, administratorul fondurilor, comunică beneficiarului acestor fonduri, încălcarea legislației în materia achizițiilor publice și obligația de restituire a sumelor acordate prin contractele de finanțare, fiind emisă în executarea în concret a legii, respectiv prevederile alin. (6), (8), (9) din clauza IX din contractele de finanțare, respectiv dispozițiile art. 10

1

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 28/2013, introdus prin O.U.G. nr. 46/23.10.2015, respectiv ale art. 17 alin. (7) și (8) din Ordinul MADRP nr. 1851/2013, având natura juridică de act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind emis în regim de putere publică, prin care se dispune restituirea unor sume primite în baza unui contract administrativ, act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din același act normativ, similar cu contractual de achiziție publicat încheiat în executarea contractului de finanțare.

Prin urmare suntem într-un domeniu de reglementare special, specific contractelor de finanțare încheiate pentru Programul național de dezvoltare locală, aprobat prin O.U.G. nr. 13/2013, Notificarea cu nr. 56156/17.04.2019, contestată, prevăzută contractual nu are natura juridică a unui act juridic civil, nefiind aplicabile prevederile de drept comun ale art. 1270, C. civ., nefiind necesar să se deruleze o procedură jurisdicțională de reziliere și de stabilire a răspunerii contractuale, astfel cum susține recurenta, răspunderea fiind antrenată printr-un act administrativ, emis în baza unor dispoziții legale prin care se reglementează o procedură specială specifică acestor categorii de contracte administrative de finanțare.

Nu se poate susține încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție, în mod corect judecătorul fondului a făcut distincție între dispozițiile contractuale de natură substanțială existente la data încheierii contractului, (art. IX alin. (6)-(8), prevedere preluată și în contractul din 2014 și 2015) și dispozițiile legale de natură procedurală ulterioare, prin care legiuitorul a stabilit proceduri legale de restituirii a sumelor finanțate folosite cu încălcarea legislației privind achiziuțiile publice, respectiv art. 10

1

și art. 11 din O.U.G. nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului național de dezvoltare locală și art. 17 și 18 din Ordinul nr. 1851/2013 privind aprobarea Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului național de dezvoltare locală

În ceea ce privește condiția prejudiciului pentru intervenția sancțiunii, se constată că dispozițiile art. 10

1

și art. 11 din O.U.G. nr. 28/2013 pentru aprobarea Programului național de dezvoltare locală nu impune ca și condiție a restituirii sumelor dovedirea unui prejudiciu, fiind suficientă nerespectarea prevederilor legale sau contractuale, în speță fiind dovedită o neregulă, iar această neregulă afectează întreg proiectul.

Este nerelevant că pentru acordarea tranșelor de finanțare recurenta arată că a depus centralizatoarele de lucrări cu necesarul de fonduri, centralizatoare care purtau semnătura executantului A. S.R.L., contractantul cesionar, întrucât informarea cu privire la cesionarea executantului de lucrari trebuia să fie notificată în scris și trebuia acordul prealabil al administratorului fondurilor, nu implicită, neputând fi invocată o eventuală opozabilitate a cesionării sau o prezumție că cesiunea a fost verificată și aprobată.

Neregula constatată este aceea că că reclamanta, beneficiar al finanțării, nu a respectat prevederile art. 204

1

din O.U.G. nr. 34/2006, în forma în vigoare în iunie 2013 - data încheierii primului contract, care prevedea că "într-un contract de achiziție publică este permisă doar cesiunea creanțelor născute din acel contract, obligațiile născute rămânând în sarcina părților contractante, astfel cum au fost stipulate și asumate inițial.".

Urmare a cesiunii contractului de lucrări prelungit până la 31.12.2013, pe baza căruia obținuse finanțarea în iunie 2013, cesiune realizată la data de 16.10.2013, reclamanta a încălcat această obligație legală și implicit obligația contractuală prevăzută de art. VIII alin. (2) lit. b) din contractul de finanțare, sancțiunea constând în neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate și implicit rezilierea unilaterală a contractului de către pârâtă cu obligația reclamantei de restituire în întregime a sumelor deja primite în cadrul contractului conform art. IX alin. (6)-(10).

Prin urmare, devine nerelevant că respectivul contract de cesiune contractuală nu a fost declarat nelegal și nici reziliat.

În fine, recurenta mai arată că, în conformitate cu art. 8 alin. (1), ultima teză, din Legea nr. 554/2004, motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă, astfel încât, neîntemeiat invocă instanța fondului acest aspect în respingerea motivului de anulare constând în excepția prescripției extinctive.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a înlăturat motivul de nelegalitate privind prescripția dreptului autorității pârâte de a solicita restituirea prestațiilor exclusiv în baza acestui argument, ci a reținut că termenul de prescripție este de 5 ani, fiind o creanță bugetară, iar data de la care se calculează acest termen nu poate fi anterioară datei finalizării proiectului pentru care s-a obținut finanțarea, în toată această perioadă autoritatea putând face verificări privind legalitatea angajării cheltuielilor.

În mod greșit susține recurentul că termenul de prescripție de 5 ani este stabilit de art. 215 Codul de procedură fiscală, strict pentru creanțele fiscale, iar obligațiile solicitate la restituire nu sunt obligații fiscale ci contractuale, întrucât raportul juridic dedus judecății este unul de drept financiar și nu contractual sau fiscal, creanța ce se solicită a se recupera este una bugetară, iar termenul de 5 ani se aplică atât creanțelor fiscale cât și celor financiar bugetare.

În mod firesc, termenul de 5 ani curge începând cu data finalizării proiectului, indiferent câte contracte de finanțare au fost încheiate pentru realizarea acestui proiect, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor putând face verificări cu privire la respectarea condițiilor tehnice și financiare, de viabilitate a proiectului și de legalitate a angajării cheltuielilor după finalizarea acestuia, proiectul trebuind tratat ca un tot unitar, indiferent de numărul plăților efectuate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Comuna Suciu de Sus împotriva în încheierii din data de 26 octombrie 2020 și împotriva sentinței nr. 1435 din 21 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2022.