ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2795/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, să se constate încălcarea art. 21 alin. (1) din Constituția României, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, art. 13 din CEDO, încălcare realizată de către Înalta Curte de Casație si Justiție prin intermediul secției Penale, cât și obligarea Înaltei Curți de Casație si Justiție la permiterea accesului la justiție în condițiile prevăzute de art. 13 CEDO.

Prin sentința civilă nr. 639 din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității.

A respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că noțiunea de contencios administrativ, așa cum este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Recurenta a susținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, prin respingerea repetată a demersurilor sale judiciare, a încălcat art. 1 din Legea 304/2004, art. 47 din CFUE, art. 13 din CEDO, ceea ce a dus iremediabil la vătămarea drepturilor sale garantate, pe o perioadă nedeterminată cu efecte constante.

Recurenta a considerat că, raportat la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 304/2004, art. 126 alin. (1) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a îndeplinit atribuțiunile precum și rolul constituțional în ceea ce îl privește, încălcând totodată și o serie de norme constituționale și comunitare, respectiv art. 129 din Constituția României, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE și art. 13 din CEDO.

În prezenta cauză, recurenta a solicitat să se constate faptul că, urmare a unor lacune legislative, a suferit o vătămare în drepturile sale patrimoniale, pe de o parte, și pe de altă parte a fost privat de accesul la o instanță de judecată. A susținut că din moment ce i-au fost respinse toate acțiunile ca fiind inadmisibile, se poate considera că nu a avut la dispoziție o cale de atac. Deși a invocat faptul ca a fost sancționată cu măsura confiscării speciale, în lipsa unei acuzații în materie penală, Curtea de Apel București s-a mărginit să preia concluziile secției Penale a Înaltei Curți cu privire la măsurile asigurătorii.

Recurenta a mai considerat că prin soluția pronunțată Curtea de Apel București a realizat o denegare de dreptate, ignorând textele de lege în baza căruia fundamentase acțiunea introductivă de instanță.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea hotărâii recurate și, în rejudecare, respingerea excepției inadmisibilității ca fiind neîntemeiată și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Intimata pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat să se dispună obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să-i permită accesul la justiție, recurenta reclamantă fiind nemulțumită de soluțiile pronunțate de secția penală a instanței supreme în dosare în care aceasta a avut calitatea de parte.

Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. ca inadmisibilă, reținând că, prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și la cele ale art. 124, art. 126 și art. 129 din Constituția României, instanța de contencios administrativ nu ar putea să procedeze la anularea vreunei hotărâri judecătorești în materie penală și nici nu ar putea să oblige o instanță judecătorească să pronunțe o hotărâre judecătorească penală într-un anumit sens, instanța de contencios administrativ nefiind o supra instanță competentă să verifice activitatea de judecată a instanțelor judecătorești în materie penală.

Judecătorul fondului a mai reținut că acțiunea este inadmisibilă și prin raportare la împrejurarea că reclamanta a formulat deja o cerere de recurs efectiv împotriva deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a Ii-a Penală, cererea sa fiind întemeiată pe art. 13 din CEDO, art. 47 și art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 4 din Decizia Cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului și art. 21, art. 148 alin. (2) din Constituția României - cerere ce a fost analizată de ICCJ și respinsă în mod definitiv ca inadmisibilă, prin decizia penală nr. 1314/29.09.2015, pronunțată de ÎCCJ, secția penală, în dosarul nr. x/2015. În acest context, formularea unei noi cereri de către reclamantă, întemeiată pe aceleași dispoziții legale, adresată de data aceasta instanței de contencios administrativ, este inadmisibilă.

Curtea de apel a mai constatat, contrar celor susținute de reclamantă, că aceasta a avut la dispoziție o cale de atac efectivă împotriva deciziei penale nr. 1207/A din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x, reclamanta renunțând de bunăvoie la această cale de atac. Astfel, instanța de fond a reținut că, ulterior modificării dispozițiilor art. 250 C. proc. pen. și introducerii art. 2501 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 18/2016, prin încheierea din 16 septembrie 2016 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, s-a luat act de retragerea contestației formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva măsurii sechestrului asigurător dispusă în dosarul nr. x/2005 al Curții de Apel București, secția a II-a penală, reținându-se incidența art. 4251 C. proc. pen. raportat la art. 415 C. proc. pen., având în vedere că reprezentantul legal al societății, prezent în instanță, a solicitat acest lucru, atât personal, cât și printr-o cerere scrisă.

Soluția curții de apel este împărtășită și de instanța de control judiciar.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."

Contenciosul administrativ este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

În ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică într-un drept sau într-un interes legitim de a se adresa instanței de contencios administrativ, art. 52 alin. (2) din Constituția României prevede că limitele și condițiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, actul normativ adoptat în acest sens fiind, în prezent, Legea nr. 554/2004. Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

În lipsa existenței unui act administrativ care să fie dedus judecății ca fiind nelegal și vătămător pentru drepturile și interesele legitime ale unei persoane, acțiunea în contencios administrativ este inadmisibilă.

Nu pot fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora existența în cauză a actului administrativ este subsumată deciziei penale nr. 1314/2015, precum și a altor decizii penale, întrucât o hotărâre judecătorească nu poate fi asimilată unui act administrativ. Hotărârea judecătorească are un regim și natură total diferite de actul administrativ, aparținând unor sfere de putere a statului diferite.

Recurenta a mai criticat soluția primei instanțe susținând că în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă, fără a se reține că a suferit o vătămare în drepturile sale patrimoniale și că a fost privată de accesul la o instanță de judecată din cauza unor lacune legislative.

Această critică este nefondată.

Instanța de recurs constată că și din această perspectivă, demersul său este inadmisibil, în condițiile în care pentru admisibilitatea acțiunii, pretinsa vătămare a drepturilor sale trebuia să aibă izvorul într-un act administrativ, iar nu în "lacunele legislative", în caz contrar, instanța de judecată ajungând să-și extindă competențele în afara puterii judecătorești, cu încălcarea principiului fundamental al separației puterilor în stat.

În sfârșit, în ceea ce privește critica potrivit căreia soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii echivalează cu o denegare de dreptate, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a analizat toate argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată. Așa cum s-a arătat anterior, competența funcțională și materială a instanțelor de contencios administrativ și fiscal este specială, fiind limitată la soluționarea cererilor de chemare în judecată prevăzute de art. 8 din Legea 554/2004. În afara sferei propriu-zise a contenciosului administrativ, astfel cum aceasta este prevăzută de Legea 554/2004, instanțele de contencios administrativ judecă doar litigiile date expres în competența lor prin dispoziții legale speciale. Întrucât obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost configurat de reclamantă, excedează competenței instanței de contencios administrativ, în mod corect acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, critica fiind deci nefondată.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 639 din 22 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2022.