ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2457/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/90/202 A., în contradictoriu cu Parlamentul României - Camera Deputaților a solicitat să se constate că, în calitate de fost deputat în Parlamentul României în perioada 2004-2008, este îndreptățit să beneficieze de pensie pentru limită de vârstă, să fie obligat pârâtul să-i plătească drepturile cuvenite cu titlu de pensie pentru limita de vârstă retroactiv de la data sistării la zi și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2.1. Prin sentința civilă nr. 984/09.04.2021, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Vâlcea a reținut că, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul are domiciliul în Israel, ceea ce face incidente dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., conform cărora "Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București".

Chiar dacă reclamantul și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Vâlcea, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Vâlcea, deoarece art. 269 alin. (2) din Codul muncii are în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales.

Având în vedere că domiciliul reclamantului nu se află în România, ci în străinătate, neputându-se astfel stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în raport de dispozițiile art. 1072 din C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului București.

2.2. Prin sentința nr. 7194/25.10.2021, Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompețentei materiale și funcționale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre Secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat că dreptul dedus judecății nu este un drept de asigurări sociale deoarece nu se circumscrie Legii nr. 263/2010 or Legii nr. 127/2019, nu se stabilește prin decizie a casei teritoriale de pensii și nici nu se achită din bugetul asigurărilor sociale de stat, nefiind nici drept de natură salarială care să se circumscrie prevederilor art. 269 din Codul Muncii.

Trimiterea la dispozițiile Legii nr. 263/2010 din cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 s-a făcut strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizație, fără ca acest lucru să transforme acest drept în unul de asigurări sociale.

Indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu poate fi asimilată cu un drept de pensie sau alt drept de natura asigurărilor sociale reglementate de Legea nr. 263/2010 și nici de actuala lege a pensiilor, respectiv, Legea nr. 127/2019. Această indemnizație reprezintă un beneficiu material specific calității de fost parlamentar care îmbracă forma unui venit din altă sursă care se plătește din bugetul fiecărei camere a Parlamentului.

Prin urmare, nu rezultă că acest drept este de competența instanțelor de asigurări sociale.

Întrucât dreptul derivă dintr-un raport juridic existent între părți în perioada 13.12.2008, raport născut din calitatea de deputat a reclamantului, tribunalul a apreciat că litigiul este de competența instanțelor de contencios administrativ, reținând incidența dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, în vigoare inclusiv în perioada respectivă și Decizia RIL nr. 10/2018 a ÎCCJ.

Față de împrejurarea că în cauză reclamantul a solicitat să se constate refuzul unei autorități publice centrale de a-i soluția cererea de acordare a indemnizației pentru limita de vârstă, competența materială în fond aparține curții de apel în temeiul art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/200.

În ceea ce privește instanța competentă din punct de vedere teritorial, tribunalul a apreciat că litigiul dedus judecății nu prezintă niciun element de extraneitate care să atragă aplicarea prevederilor din Cartea a VII-a a C. proc. civ., deoarece reclamantul era și este și cetățean român și, în mod evident, pârâta este autoritate română.

Simplul fapt că domiciliul reclamantului se află în străinătate nu conferă acestui litigiu caracter internațional, deoarece acesta este doar un element de identificare a părții, alături de altele.

Întrucât domiciliul reclamantului nu se află în România, tribunalul a apreciat că nu poate fi aplicabilă în cauză norma de competență prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fapt care atrage aplicarea regulii de drept comun prevăzută de 107 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul.

Având în vedere sediul pârâtei situat în București, competența materială teritorială a fost stabilită în favoarea uneia dintre secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curții de Apel București.

2.1. Prin sentința nr. 371/01.03.2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că reclamantul nu a învestit instanța cu o contestație ce vizează exercițiul mandatului de deputat, așadar cu un raport juridic de natură constituțională, ci a solicitat cenzurarea refuzului pârâtei de a-i recunoaște dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă, indemnizație prevăzută în prezent de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Din analiza dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 rezultă că indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă este asimilată drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și totodată condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă. În atare context, competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, acesta fiind reprezentat de refuzul acordării unor drepturi asimilate drepturilor de asigurare socială iar faptul că indemnizația în discuție este stabilită prin ordinul secretarului general al Camerei Deputaților, respectiv Senatului nu atrage competența instanței de contencios administrativ întrucât în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

În concluzie, Curte de apel a apreciat că nu este competentă material să soluționeze cauza, cu atât mai mult cu cât la acest moment reclamantul nu mai are calitatea de parlamentar.

II. Soluția Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de modalitatea diferită în care instanțele aflate în conflict au apreciat natura juridică a litigiului dedus judecății.

În speță, reclamantul a solicitat cenzurarea refuzului pârâtei de a-i recunoaște dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplinesc condițiile vârstei standard de pensionare, eșalonate, după caz, în anexele nr. 5 și 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleași legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeși pentru un nou mandat.

Deputații și senatorii beneficiază de indemnizația pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare, prevede alin. (2) al aceluiași articol.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă este asimilată drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și totodată condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În atare context, competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, acesta fiind reprezentat de refuzul acordării unor drepturi asimilate drepturilor de asigurare socială iar faptul că indemnizația în discuție este stabilită prin ordinul secretarului general al Camerei Deputaților, respectiv Senatului nu atrage competența instanței de contencios administrativ întrucât în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă sau refuzul de soluționare a unei cereri ce vizează aceste drepturi are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

În concluzie, având în vedere dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora "jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel", precum și prevederile art. 95 din C. proc. civ., litigiul va fi soluționat în primă instanță de tribunal, în complet specializat de asigurări sociale.

Cât privește competența teritorială, se constată că acest aspect nu a făcut obiect de controversă al instanțelor aflate în conflict.

Cu toate aceste, în contextul în care litigiul dedus judecății este unul de asigurări sociale, prin care reclamantul urmărește valorificarea unor drepturi specifice acestui domeniu de reglementare, Înalta Curte apreciază că instanța competentă teritorial se determină conform prevederilor imperative ale art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 " cererile având ca obiect litigii de asigurări sociale, îndreptate împotriva altor pârâți decât CNPP, casele teritoriale de pensii sau casele de pensii sectoriale" se adresează instanței de la sediul pârâtului.

Întrucât prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâtului Parlamentul României- Camera Deputaților, cu sediul în București, la acordarea indemnizației pentru limită de vârstă, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, competența de soluționare a cauzei aparține instanței în a cărei rază teritorială își are sediul pârâtul, în speță Tribunalului București.

Împrejurarea că domiciliul reclamantului se află în Israel nu determină incidența în cauză a dispozițiilor art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., întrucât regula instituită de norma de competență are ca situație premisă ipoteza în care nu poate fi identificată instanța competentă să soluționeze cauza în conformitate cu prevederile cuprinse în C. proc. civ. sau în legile speciale.

Or, așa cum s-a arătat în precedent, în conformitate cu dispozițiile art. 154 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, raportat la sediul pârâtului, instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este Tribunalul București.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1), (2) și (4) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaților, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2022.