ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2426/2022

Ședința publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului la data de 19.03.2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat instanței de judecată ca, în urma administrării și analizării probatoriului, să dispună următoarele:

(i) anularea Deciziei nr. 152/13.09.2018 de respingere a contestației înregistrată la Administrația Fondului de Mediu sub nr. x/31 iulie 2018 formulată de către reclamantă;

(ii) admiterea contestației și anularea Deciziei nr. 42/DCD/23 mai 2018;

(iii) obligarea pârâtei Agenția Fondului pentru Mediu la respectarea Contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/30 iulie 2007, respectiv la plata sumei de 6.000 RON reprezentând finanțare nerambursabilă, conform art. 1 din contractul mai sus-arătat;

(iv) obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată pricinuite de prezenta cauză.

Prin sentința nr. 9 din 03 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins excepția tardivității formulării acțiunii, invocată prin întâmpinare de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată;

(ii) a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant pentru formularea poziției procesuale a Ministerul Mediului, invocată de reclamantă;

(iii) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

(iv) a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu;

(v) a anulat Decizia nr. 152 de soluționare a contestației în dosarul nr. x/13.09.2018 și, în parte, Decizia nr. 42/DCD/23.05.2018 emise de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, aceasta din urmă sub aspectul dispoziției de reziliere a contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 30.07.2015 încheiat între părți;

(vi) a obligat pârâta Administrația Fondului pentru Mediu la decontarea cererii de tragere înregistrată cu nr. x/MM/32/DD/05.09.2016, în valoare de 6000 RON;

(vii) a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 9 din 03 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedruă civilă.

În motivare, recurenta pârâtă susține că în mod greșit instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată, apreciind că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului-construcție pentru care i s-a aprobat cererea de finanțare.

Invocă în acest sens incidența dispozițiilor art. 565 din C. civ. și art. 23, B partea a II-a din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate și alte drepturi reale, în raport de care apreciază că intimata-reclamantă nu a făcut dovada calității de proprietar a imobilului-constructie, întrucât la punctul B din extrasul de carte funciară este menționat doar dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2750 m.p. și nu asupra construcției.

Susține că dovada calității de proprietar nu se face cu autorizația de construire, certificatul de nomenclatură stradală și adresă, certificatul de atestare a edificării construcției și certificatul fiscal, astfel cum apreciază intimata-reclamantă. Dovadă că aceste documente nu sunt suficiente pentru a demonstra calitatea de proprietar o reprezintă chiar faptul că acest imobil-construcție nu este intabulat în cartea funciară, nefiind menționat în extrasul de carte funciară la punctul B.

Dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare prevăd în mod clar că "Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moștenitor încheiate de un notar public în funcție în România, a hotărârii judecătorești rămase definitivă și irevocabilă sau pe baza unui act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil"

În mod greșit reține instanța de fond că prin notarea construcției în Anexa nr. 1 - Partea I, coroborate cu restul documentelor depuse la dosarul cauzei se face dovada calității de proprietar.

Notarea reprezintă înscrierea prin care actele, faptele juridice ori raporturile juridice privitoare la drepturile personale, la starea sau capacitatea persoanelor, în legătură cu imobilele din cartea funciară devin opozabile față de terți sau sunt înscrise cu efect de informare și nicidecum, dreptul de proprietate. Inclusiv în Anexa nr. 1 la Extrasul de carte funciară este menționt "construcții de locuințe"- fără acte. Fiind o construcție fără acte, este evident că aceasta nu are calitatea de proprietar.

În speță, însăși intimata-reclamantă recunoaște că autorizația de construire a fost eliberată la data de 29.04.1996, având un termen de valabilitate de 12 luni de la data eliberării, respectiv până la 28.04.1997, însă nu a fost posibilă începerea lucrărilor în termenul de execuție prevăzut în autorizație, fapt care, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 50/1991 actualizată, a condus la pierderea valabilității autorizației.

Astfel, a lua în considerare o autorizație de construire expirată, a corobora mai multe documente depuse de intimata-reclamantă (certificat de nomenclatură stradală, certificat de atestare fiscală), precum și invocarea unor aspecte care nu au legătură cu prezenta speță, ci cu accesiunea, și a concluziona că "dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului casă de locuit P+l în suprafață desfășurată de 283 mp este dovedit corespunzător", sunt total absurde.

Deși prin adresa nr. x/29.06.2017, intimatei-reclamante i s-au acordat 30 de zile să prezinte extrasul de carte funciară pentru informare, prin care să facă dovada calității sale de proprietar asupra construcției, aceasta nu a depus în termen documentele solicitate. Dacă aprecia că notarea construcției s-a făcut eronat, avea timp suficient pentru a opera aceste modificări în cartea funciară pentru a depune un extras conform solicitării autorității pârâte, cu consecința decontării sumei solicitate.

Ghidul de finanțare prevede la art. 9 alin. (1) lit. b) că "este considerat eligibil solicitantul care deține calitatea de proprietar/coproprietar al imobilului pe/în care se implementează proiectul." În acest sens, se va depune extrasul de carte funciară nu mai vechi de 30 de zile, care să facă dovada calității solicitantului de proprietar.

Or, în cauză, intimata-reclamantă nu a făcut această dovadă, extrasul de carte funciară atestând doar calitatea de proprietar asupra terenului, nu și asupra construcției.

Prin urmare, în mod corect s-a dispus măsura rezilierii contractului de finanțare, având în vedere prevederile exprese ale contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/30.07.2015, respectiv:

- art. 5, pct. 5 din contractul de finanțare nerambursabilă nr. x/30.07.2015, unde se stipulează că beneficiarul are următoarele obligații:

"să furnizeze și să transmită AFM orice informație sau documente relevante pentru prezentul contract, solicitate în mod rezonabil de către aceasta, în termen de maximum 7 zile de la cerere";

- art. 7, pct. 7.3. lit. b) care stipulează că "AFM va notifica beneficiarul în maximum 5 zile de la constatarea unui caz de culpă și în cazul în care deficiențele menționate în notificare nu sunt înlătuate în maximum 30 de zile de la data notificării, AFM are dreptul să ia următoarele măsuri, fără punere în întârziere și fără nicio altă formalitate prealabilă: (...) sistarea definitivă și rezilierea unilaterală a contractului cu recuperarea sumelor virate către Beneficiar, în condițiile Codului de procedură fiscală".

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând legalitatea sentinței recurate, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, se reține că soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Mediului nu a fost recurată, astfel că nu face obiect de analiză în recurs, intrând în puterea de lucru judecat.

Litigiul dedus judecății vizează controlul de legalitate cu privire la Decizia nr. 42/DCD/23.05.2018 emisă de recurenta-pârâtă, prin care s-a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. x/30.07.2015 aferent implementării proiectului cu titlul "Programul privind instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire - persoane fizice" și a Deciziei nr. 152/13.09.2018 de soluționare a contestației administrative.

Pentru a dispune rezilierea contractului de finanțare și retragerea sprijinului financiar, cu ocazia verificării documentelor aferente implementării proiectului care însoțeau cererea de rambursare (tragere) a sumei de de 6000 RON subvenționate din costul lucrării, s-a constat că din extrasul de carte funciară pentru informare nu rezultă că reclamanta (beneficiarul contractului) ar deține calitatea de proprietar/coproprietar asupra imobilului construcție pentru care i s-a aprobat cererea de finanțare.

În acest sens, reclamanta a fost notificată de către Administrația Fondului pentru Mediu prin adresele nr. x/27.02.2017, iar adresa nr. x/25.05.2017, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu, reclamanta a solicitat aprobarea depunerii noului extras de Carte funciară pentru informare pentru data 05 decembrie 2017. Prin adresa nr. x/29.06.2017, i s-au acordat 30 de zile să prezinte extrasul de carte funciară pentru informare.

Întrucât reclamanta nu a depus în termen documentele solicitate, prin Decizia nr. 42/DCD/23 mai 2018, autoritatea pârâtă a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. x/30.07.2015, în temeiul dispozițiilor art. 5 pct. 5 și art. 7 pct. 7.3. lit. b) din contractul de finanțare, raportat la prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Ghidul de finanțare, potrivit căruia "este considerat eligibil solicitantul care deține calitatea de proprietar/coproprietar al imobilului pe/în care se implementează proiectul".

Prin Decizia nr. 152/13.09.2018 contestația administrativă formulată de reclamantă a fost respinsă.

Soluționând cauza, instanța de fond a găsit întemeiate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, reținând că decizia de reziliere a contractului de finanțare nerambursabilă pe temeiul lipsei dovezii calității de proprietar/coproprietar a solicitantului, este lipsită de suport legal, raportat la incidența în cauză a Deciziei nr. 13/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, sub aspectul considerentelor care clarifică regimul juridic al construcțiilor fără autorizație edificate anterior datei de 01.08.2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor) și calitatea de proprietar asupra construcției.

Dezlegarea dată de judecătorul fondului, inclusiv argumentele pe care se întemeiază, sunt însușite și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a normelor legale incidente situației de fapt.

Referitor la criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 42/DCD/23 mai 2018, autoritatea pârâtă a dispus rezilierea contractului de finanțare nr. x/30.07.2015, în temeiul dispozițiilor art. 5 pct. 5 și art. 7 pct. 7.3. lit. b) din contractul de finanțare, raportat la prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din Ghidul de finanțare, potrivit căruia "este considerat eligibil solicitantul care deține calitatea de proprietar/coproprietar al imobilului pe/în care se implementează proiectul".

Intimata-reclamantă a contestat măsura rezilierii contractului de finanțare, arătând că în mod greșit s-a reținut lipsa calității sale proprietar asupra construcției, întrucât, prin edificarea construcției- casă de locuit, înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., în calitate de proprietară tabulară asupra terenului, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, reglementată de art. 492 și urm. din vechiul C. civ., dreptul de proprietate asupra construcției s-a născut în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării.

În dovedirea calității sale de proprietar asupra casei construite, intimata-reclamantă a atașat la dosarul de finanțare din 2011, contractul de finanțare din 2015, cât și la cererea de tragere (decontare) din 2017, o serie de înscrisuri (certificatele de nomenclatură stradală și adresă, de atestare a edificării construcției și fiscale din 2018 respectiv 2019, emise de către Primăria Municipiului Baia Mare) care atestă că deține în proprietate privată, în procent de 100%, construcția situată în Baia Mare, pe str. x nr. 160/1, apreciind astfel că, în mod greșit se invocă de către Administrația Fondului de Mediu faptul că prin extrasul de carte funciară nu dovedește dreptul său de proprietate asupra casei.

În aceste coordonate, instanța de recurs reține, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că în adoptarea soluției pronunțate instanța de fond nu s-a raportat la aspecte " absurde" care nu au legătură cu prezenta cauză, ci a constatat în mod corect că problema de drept care se impune a fi dezlegată în cauză o reprezintă tranșarea chestiunii prealabile constând în calitatea reclamantei de proprietar asupra construcției edificate pe terenul înscris în CF nr. x aflat în proprietatea acesteia, având în vedere temeiul de drept în baza căruia s-a dispus măsura rezilierii contractului de finanțare și motivele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată.

Astfel, așa cum judicios a reținut instanța de fond, construcția casă de locuit P+1, în a fost edificată pe terenul situat în Baia Mare, str. x nr. 160/I, aflat în proprietatea reclamantei, înainte de anul 2001, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 453/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor.

Constatând că edificarea construcției s-a realizat în timp ce erau în vigoare prevederile Legii nr. 50/1991, nemodificată, conform căreia " Construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, care este data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, să se intabuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale (art. 37 alin. (2), instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea legilor în timp.

Pentru a clarifica regimului juridic al construcției, instanța de fond a dat relevanță considerentelor Deciziei nr. 13/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, vizând " Interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având caracter obligatoriu și, potrivit cărora se impune a fi făcută distincția între situația construcțiilor realizate fără autorizație înainte sau după 1 august 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor).

Astfel, în ceea ce privește regimul juridic al dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate anterior datei de referință anterior menționate, potrivit considerentelor de la par. 91 și 92 din Decizia RIL nr. 13/2019, s-a reținut că "prin excepție de la prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, alin. (2) al aceluiași articol permite să se întăbuleze dreptul de proprietate în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale". În aceste condiții, a conchis completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pentru construcțiile edificate anterior datei de referință, nu sunt valabile considerațiile expuse cu privire la situația juridică a construcțiilor edificate după data de 1 august 2001, fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și potrivit cărora, lipsurile anterior menționate constituie tot atâtea impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Este real că, în speță, intimata-reclamantă a obținut autorizația de construire nr. x/13.11.1995, pentru executarea pe terenul situat administrativ pe str. x A a unei bucătării de vară cu beci, fiind evident că edificarea construcției casă de locuit P+1 nu respectă prevederile acesteia.

Însă, așa cum a reținut și judecătorul fondului, interpretarea dată de autoritățile administrative implicate în procesul de înscriere a construcțiilor în cartea funciară (astfel cum a fost expusă în cuprinsul adresei nr. x/30.07.2019 comunicată reclamantei), nu este opozabilă instanței, revenind acesteia sarcina interpretării și aplicării legii.

Or, raportat la situația de fapt dedusă judecății, instanța de fond a dat o interpretare corectă considerentelor Deciziei RIL nr. 13/2019, reținând că atât timp cât edificarea unei construcții în lipsa oricărei autorizații de construire nu este de natură a împiedica înscrierea în cartea funciară în baza certificatului de atestare fiscală, a fortiori se impune concluzia că efectuarea operațiunii în discuție trebuie a fi admisă și în situația în care a fost emisă o autorizație de construcție, ale cărei prevederi au fost însă nesocotite.

Și sub aspectul calității de proprietar asupra construcției s-a apreciat judicios de către instanța de fond că sunt relevante considerentele de la parag. 54-58 din Decizia RIL nr. 13/2019 care statuează că:

"54. În privința lucrărilor efectuate de proprietarul terenului cu materialele sale, în doctrină s-a afirmat că, "din moment ce proprietarul realizează lucrări asupra unui imobil cu materialele sale, această operațiune nu mai semnifică aplicarea principiilor accesiunii, ci exercițiul dreptului de dispoziție materială de către proprietar asupra bunului său"

(

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului C. civ., Ediția a 2-a revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, 2015, pag. 370).

Având în vedere aceste considerente ale Deciziei nr. 13/2019, pronunțate în recurs în interesul legii, obligatorii conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., precum și împrejurarea că, potrivit situației de fapt reținute de instanța de fond, în speță se regăsește situația premisă constând în edificarea de către intimata reclamantă a unei construcții cu materiale proprii, pe terenul aflat în proprietatea sa, în lipsa unei autorizații de construire valabile, coroborat cu data edificării construcției (anterior datei de 1 august 2001), se impune concluzia că în speță operează prezumția de proprietate, care constituie premisa raportului juridic a cărui rezolvare se solicită în cadrul acțiunii în constatare, și a cărei dovadă este suficientă pentru ca titularul să poată pretinde recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției.

În consecință, identificând corect ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 13 din 3 iunie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, în mod judicios prima instanță a constatat că dreptul de proprietate al intimatei-reclamante A. asupra imobilului casă de locuit P+1 în suprafață desfășurată de 283 mp este dovedit corespunzător și, pe cale de consecință, decizia de reziliere a contractului de finanțare nerambursabilă pe temeiul lipsei dovezii calității de proprietar/coproprietar a solicitantului, este lipsită de suport legal.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, constatând că sunt neîntemeiate susținerile recurentei-pârâte privind legalitatea măsurii rezilierii contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/30 iulie 2007, Înalta Curte va menține ca temeinică și legală sentința recurată.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 9 din 3 februarie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2022.