ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 746/2024

Ședința publică din data de 09 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 02.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței de judecată să dispună:

- obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile solicitate de către reclamantă conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015;

- stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere;

- aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 1660 din 30 septembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. S-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii formulate, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

A criticat faptul că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 raportat la situația de fapt dedusă judecății.

După ce a prezentat situația de fapt, a arătat recurentul-pârât că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen pentru soluționarea cererilor și nici nu poate fi prevăzut un asemenea termen, având în vedere complexitatea procedurii și volumul extrem de mare al cererilor de plată înregistrate.

Astfel, soluția este aplicarea unui termen rezonabil de soluționare a cererilor are îi sunt adresate, soluție care este confirmată atât de practica CEDO, cât și de soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție care privesc soluționarea administrativă a anumitor cereri ce presupun un demers administrativ laborios de analiză și documentare.

Recurentul-pârât a apreciat că termenul rezonabil în care trebuie să soluționeze cererea reclamantei nu a fost încălcat, cererea acesteia fiind înregistrată sub nr. x/03.05.2022. Prin urmare, înaintea reclamantei are de soluționat încă 107432 de cereri, singurul criteriu de soluționare stabilit de dispozițiile Legii nr. 213/2015 fiind cel cronologic.

A considerat că, în speță, nu se regăsește "nesoluționarea în termenul legal a unei cereri", astfel cum aceasta inacțiune este definită de Legea nr. 554/2004 și nici "refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri", iar termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 nu se poate aplica cererilor adresate FGA, întrucât lipsa prevederii unul termen de soluționare a cererilor în Legea nr. 213/2015 este una asumată de legiuitor, ținând cont de specificul activității desfășurate și de diversitatea asigurătorilor care pot intra în faliment.

În opinia sa, cele 6 luni stabilite de instanța de fond ca fiind un termen (rezonabil), deja depășit, nu reprezintă un termen rezonabil realist stabilit, având în vedere dovezile depuse la dosar, dar care au fost în totalitate ignorate de instanța, respectiv numărul de cereri înregistrate (191.453 până în 04 aprilie 2022) și numărul total al potențialilor creditori preluați din evidențele B. (3.000.000).

A arătat că Fondul, având ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței asigurătorilor, este obligat să acționeze cu respectarea principiului nediscriminării și al egalității de tratament în procesul de soluționare a pretențiilor de despăgubire, cu maximă responsabilitate, asigurând o analiză completă, temeinică și pertinentă a cererilor depuse de petenți la Fond, cu respectarea ordinii înregistrării cererilor.

Așadar, a subliniat că singurul criteriu pe care îl poate aplica în activitatea administrativă pe care o desfășoară este analiza petițiilor în ordinea lor cronologică, or a institui un termen pentru unii dintre petenți care au depus cererea ulterior altora, ar încalcă dreptul celor care au sesizat anterior, generându-se astfel, prin intermediul instanței de judecată, o discriminare care nu-și poate găsi nicio rațiune de ordin moral sau legal.

Având în vedere faptul că prin soluția pronunțată în dosar se neagă, practic, existența termenului rezonabil, care înseamnă în primul rând a nu soluționa o cerere depusă la o dată ulterioară înaintea altor cereri depuse la date anterioare cererii, înseamnă că instanța de fond a adăugat la lege, stabilind că termenul rezonabil ar fi oricum anterior trecerii a 7/8 luni de la data înregistrării cererii. Așa fiind, instanța de fond a adăugat la lege, stabilind arbitrar un termen și discriminând petenții care au depus cereri anterior intimatei din cauză, dar care nu s-au adresat instanței pentru soluționarea cererii.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 legitimează în mod expres activitatea judecătorului de completare a lacunelor legislative. Constatarea lacunelor legislative pornește deseori de la o speță, în care apare o situație de fapt nereglementată în lege, dar căreia ar putea să i se aplice o normă asemănătoare. Condiția pentru a presupune că există o lacună legislativă este ca situația din realitate să nu poată fi prinsă de norma juridică relevantă, chiar dacă judecătorul depune toate diligențele posibile pentru interpretarea acesteia.

Nu poate fi vorba despre o lacună legislativă dacă se poate aprecia că legiuitorul nu a avut în vedere, în mod conștient, situația din realitate, atunci când a elaborat legea. S-a avut în vedere și s-a reglementat expres dreptul petenților de a introduce acțiuni împotriva Fondului într-un termen foarte marte, prevăzându-se astfel posibilitatea nesoluționării sau a nesoluționării integrale a cererilor, fie datorită numărului mare de cereri sau insuficienței fondurilor FGA, dar și posibilitatea care s-a concretizat în prezent, ca, în același timp, să gestioneze petiții pentru mai mulți asigurători faliți concomitent, fapt care justifică posibilitatea ca cererile să rămână pendinte un timp mai îndelungat sau despăgubirile să fie plătite treptat, pe măsura alimentării contului Fondului cu contribuția datorată de asigurători.

Așa fiind, în cazul Legii nr. 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluționare a petițiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asumare conștientă a unor situații care, obiectiv, fac imposibilă soluționarea tuturor petițiilor care îi sunt adresate într-un termen prestabilit, iar realitatea dictează dreptul și nu dreptul creează realitatea.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției primei instanțe ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte reține că reclamantă A. a investit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea autorității pârâte la emiterea unei decizii prin care să îi soluționeze cererea de despăgubire formulată, reprezentând prejudiciul suferit în urma unui eveniment rutier, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere. Totodată, a solicitat și aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.

Instanța de fond concluzionând, pe baza probatoriului cu înscrisuri, că au trecut 6 luni de la data formulării cererii de plată, iar pârâtul nu a arătat că cererea reclamantei ar fi fost soluționată și nici nu a indicat un interval de timp în care va fi soluționată, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Referitor la capetele de cerere prin care s-au solicitat penalități și aplicarea unei amenzi, instanța a reținut că acestea privesc executarea obligațiilor stabilite de instanța de contencios administrativ potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care le-a respins ca neîntemeiate.

Înalta Curte împărtășește concluzia primei instanțe și constată că soluția a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 cererile formulate de solicitantă, precum și deciziile autorității administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitanta are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate cere obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu dispozițiile art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantei, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În acest context, nu pot fi reținute criticile recurentului-pârât în sensul că, în lipsa unui termen legal pentru soluționarea cererii de plată depuse în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, termenul stabilit de către instanța de fond nu respectă exigențele unui termen rezonabil, raportat la numărul cererilor de plată înregistrate și necesitatea soluționării acestora în ordinea înregistrării.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice.

Totodată, împrejurarea că autoritatea recurentă are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimatei - reclamante și nu poate constitui un motiv care să golească de conținut drepturile acesteia.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității urmează a fi analizată prin prisma principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci și celei administrative sau execuționale.

Termenul rezonabil constituie și o garanție a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deși nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activității autorităților publice.

Astfel, soluționarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic și legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcție de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natură a permite FGA să urmeze toate operațiunile administrative impuse de cadrul normativ, fără a prelungi procedura sine die.

De altfel, nici până la soluționarea prezentului recurs nu s-a făcut dovada soluționării de către recurentul-pârât a cererii de despăgubire formulate de către intimata-reclamantă la data de 15.03.2022, ceea ce constituie o confirmare a soluției pronunțate de către instanța de fond, criticile formulate prin cererea de recurs nefiind de natură să atragă reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1660 din 30 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 09 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.