ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 383/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 24739/27.10.2020, prin care a solicitat instanței de judecată să dispună: 1. Cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

Pe fond, anularea deciziei contestate ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 7.699,40 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său;

Obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. 1.2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 237 din 15 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: - a respins cererea pârâtei de achiesare la pretențiile reclamantei având ca obiect anularea Deciziei nr. 24739/27.10.2020; a respins, ca neîntemeiat acest capăt de cerere; - a admis excepția rămânerii fără obiect a capătului de cerere având ca obiect pretenții și a respins acest capăt de cerere ca fiind rămas fără obiect; - a admis în parte cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 300 de RON cu acest titlu reprezentând taxa de timbru. 1.3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt privind producerea accidentului și avarierea autoturismului, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv de casare care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teză I din același act normativ. În acest sens, a susținut că prima instanță nu a analizat motivul de nelegalitate al deciziei atacate prezentat în pct. 11.2. din contestație prin care A. a arătat (ca un motiv subsidiar de nelegalitate) că termenul de 90 de zile este unul de prescripție și că potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. 2009 acesta a fost suspendat până la data de 15.06.2020. Prima instanța a ignorat complet acest motiv de nelegalitate al deciziei atacate. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, că în mod greșit prima instanță a interpretat termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 ca fiind unul de decădere și nu de recomandare. Nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen. Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancțiune, nicio consecință care să conducă la pierderea dreptului de despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activității FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens. Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a susținut că termenul de 90 de zile este unul de prescripție. În cazul în care legea sau convenția părților nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripție. Așadar, cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să își recupereze creanța, dreptul material la acțiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă. În ceea ce privește prezenta speță, a arătat că falimentul B. a intervenit după falimentul societății C. S.A., procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăți. Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plățile au fost brusc sistate sub pretextul depășirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat și alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta și pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăți de asigurare, cu consecința unei practici neunitare (au existat instanțe care au apreciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reținută de FGA, în timp ce au existat și instanțe care au considerat greșită această interpretare). În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât și faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depășeau suma de 450.000 RON (suma care depășea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraților), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanța pe care o dobândise prin subrogație de la asiguratul său. Ulterior, observând că pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunțare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanța dobândită de la asiguratul său. Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat interpretarea dată de FGA dispozițiilor legale menționate mai sus. În concluzie, a solicitat instanței să constate că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în M. Of. al României a Deciziei nr. 29/2020). Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curții de Apel București de unele completuri de judecată), a solicitat să se constate că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligația de a o analiza pe fond. 1.

Apărările formulate în cauză În cauză intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru următoarele considerentele: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat." Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În speță, deși se invocă incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat nu conține critici concrete care să poată fi încadrate în aceste motive de nelegalitate, nefiind combătut practic niciunul dintre considerentele instanței de fond. Astfel, cu privire la cererea de anulare a Deciziei nr. 24739/27.10.2020 emisă de FGA, prima instanță a arătat că motivele de nelegalitate invocate în acțiune nu au legătură cu motivele care au stat la baza emiterii deciziei atacate, deoarece intimatul-pârât FGA a respins cererea de plată pe motiv că recurenta-reclamanta a primit despăgubirea respectivă de la lichidatorul societății asigurate, nemaifiind îndreptățită la o nouă dezdăunare, iar recurenta-reclamantă nu a combătut faptul plății în condițiile specificate în decizia atacată. Totodată, prima instanță a prezentat raționamentul pentru care a respins capătul de cerere având ca obiect pretenții ca fiind rămas fără obiect, având în vedere că pretenția reclamantei a fost executată pe parcursul soluționării cauzei, debitul fiind achitat conform înscrisurilor de la dosar. Înalta Curte constată că prin cererea de recurs nu s-au criticat aceste considerente, recurenta-reclamantă limitându-se la reproducerea aspectelor prealabile referitoare la producerea accidentului de circulație, precum și a motivelor prezentate în susținerea temeiniciei pe fond a cererii de plată care, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, nu prezintă nicio legătură cu motivele care au stat la baza emiterii deciziei contestate. În plus, deși a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici de nelegalitate total străine de raționamentul instanței de fond, supunând analizei instanței de recurs noi motive de nelegalitate, neinvocate în fața instanței de fond, și care vizează o eventuală interpretate a naturii juridice a termenului de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, în sensul dacă acesta este unul de recomandare sau unul de decădere. Or, toate aceste aspecte pe care recurenta-reclamantă nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o reprezintă în raport cu soluția instanței de fond, nu permit instanței de recurs să le încadreze într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru a exercita controlul de legalitate al hotărârii atacate. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată din oficiu și va constata nul recursul formulat de reclamanta A. S.A..