ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 119/2024

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea¸ astfel cum a fost modificată, introdusă pe rolul instanței de reclamanta A. S.A. aceasta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, instanța să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 03.11.2016, aceste despăgubiri constând în:

a) în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 266489,91 RON, calculate până la data de 09.06.2021 și în continuare până la data plății efective;

b) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

A solicitat reclamanta și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1480 pronunțată la data de 05.09.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, tardivității și prescripției.

A admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la plata dobânzii legale aferente sumei de 141.299 RON (recunoscută ca fiind datorată și achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plății despăgubirii, respectiv data de 29.10.2021.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1222,22 RON (taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce privește stabilirea cuantumului penalităților și rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii acțiunii precizate și obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în principal în penalități de întârziere, iar în subsidiar dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

În motivarea recursului, partea recurentă-reclamantă a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptățită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluționarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Consideră că, dacă se reține că prin fapta culpabilă a FGA recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosința sumei de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului și obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor și momentul în care a făcut efectiv plata.

A arătat că momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, iar momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice, cu atât mai mult cu cât cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăți, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea nr. 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligația de a soluționa cererea de plată a A. S.A. în termen de 30 de zile. Faptul că FGA a soluționat cererea abia la doi ani de la depunerea ei nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, așa cum a decis în mod nelegal prima instanță.

A susținut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluționare a cererii de plată și până la plata efectivă a despăgubirilor.

A invocat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR are obligația să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligațiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalități în cuantum de 0,1%/zi de întârziere. De asemenea, se invocă art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel fiind, a susținut că textele de lege de mai sus reglementează conținutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalitățile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalități, recurenta-reclamantă precizând că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea față de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a penalităților solicitate.

În ceea ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, a arătat că atunci când nu există o evaluare contractuală sau legală a prejudiciului, făcută printr-o normă specială, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, anume art. 1 alin. (3).

În speță, deși FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în îndeplinirea atribuțiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor în 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, ceea ce impune aplicarea dobânzii penalizatoare în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligația de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare și din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

A susținut că atâta vreme cât A. S.A. este îndreptățită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului și în calitate de creditor de asigurare, iar FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR este o instituție creată tocmai pentru a asigura funcționarea pieței asigurărilor, nu se poate susține că raporturile juridice dintre reclamantă și pârât s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în realitate cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosință asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui chemat să repare prejudiciul.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, pe cale de excepție, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, cu privire la respingerea excepției inadmisibilității, a arătat că cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluționată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin decizia pronunțată de ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părților, sentința civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Astfel, prin respingerea excepției de inadmisibilitate, instanța de fond a ignorat atât conținutul acțiunii modificate, cat si obligația FGA de analizare a cererii de plata si de efectuare a plății, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

În consecință, a susținut că se impune casarea sentinței recurate și, după rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Cu privire la respingerea excepției prescripției, același recurent-pârât a precizat că, în mod greșit, instanța de fond a considerat faptul ca acțiunea de față ar fi în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea 554/2004. Astfel, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Raționamentul instanței de fond, în sensul că recurenta-reclamanta a fost în imposibilitate de a cunoaște întinderea prejudiciului accesoriu până la soluționarea definitivă a contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 (dosar nr. x/2018, soluționat definitiv prin respingerea recursurilor declarate atât de A. cât și de FGA, la data de 13.10.2021), nu corespunde realității, deoarece însăși recurenta-reclamanta a solicitat prin cererea modificatoare, acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată până la data plății efective a debitului.

Or, este evident că, la data de 13.10.2021, a fost soluționată în mod definitiv contestația formulată împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 28.10.2021, FGA a efectuat în tot plata despăgubirii urmare a analizării pe fond a cererii, cererea modificatoare fiind formulată de către recurenta-reclamanta cu mult înainte, respectiv la data de 25.06.2021, motiv pentru care, în mod greșit instanța a reținut că la data formulării cererii modificatoare, dreptul pretins privind accesoriile era actual.

Astfel, reclamanta cunoștea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016.

Considerentele instanței de fond cu privire la faptul că A. a cunoscut nașterea dreptului la despăgubiri doar la data de 03.05.2018, data emiterii deciziei FGA nr. 14452, este nereală, având în vedere că inclusiv reclamanta a solicitat aceste prejudicii începând cu a 31-a zi următoare celei la care a depus cererea de plată la FGA.

De asemenea, este nereala susținerea reclamantei ca prezenta acțiune nu putea fi depusa înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești in materia acestui tip de cereri, ori de pronunțarea Deciziei nr. 29/2020 a ÎCCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acțiune a fost depusa înainte de soluționarea definitiva a dosarului nr. x/2019, si anume data de 31.03.2021, si, pe de alta parte, Decizia interpretativă a ÎCCJ data in RIL nr. 22/2019 menționează clar ca pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul si întinderea sa.

In speța, reclamanta cunoștea existenta si întinderea prejudiciului pentru nesoluționarea in termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/11.03.2016, acesta fiind termenul la care pârâtul avea obligația de a soluționa cererea de plata.

Ca urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordarea despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Chiar daca s-ar aprecia ca, întrucât despăgubirile solicitate constau in penalități/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripție pentru fiecare in parte este data scadentei fiecărei prestații în parte. După împlinirea termenului de prescripție de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalitati.

Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripție pentru despăgubirile solicitate in condițiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, având in vedere raționamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferita de data la care reclamanta cunoștea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia sa o cunoască de la care curge acest termen de prescripție.

Prin urmare, termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situații a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Pe fondul cauzei, a precizat că sentința civilă atacată conține considerente contradictorii și că în mod eronat a reținut prima instanță faptul că sunt îndeplinite condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate fapta ilicită și prejudiciu.

O cerință ce se deduce din interpretarea normelor privind atragerea răspunderii civile delictuale a FGA este aceea ca pentru angajarea răspunderii patrimoniale, este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, și emiterea actului administrativ anulat.

Unicul motiv pentru care FGA a respins la plată cererea intimatei-reclamante este legat de interpretarea nelegală de către FGA a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Consideră că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu este vinovat, iar esențial pentru atragerea răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, prin săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție.

Singura obligație imputată FGA prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2018 (decizia definitivă pronunțându-se la data de 13.10.2021) era aceea de a analiza pe fond cererile de plată depuse de A., iar în urma verificării dosarului de daună să efectueze plata sumelor solicitate, iar în caz de respingere să emită o decizie în acest sens.

Totodată, a arătat că dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci pe această cale s-a stabilit o obligație de a face, respectiv de a efectua operațiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2018, se poate apela la calea prevăzută de art. 24 din Legea 554/2004.

Cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Întreaga reglementare a acțiunii în contencios administrativ atrage concluzia potrivit cu care acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată pe cale separată, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, tot în legătură cu acest aspect, în lipsa îndeplinirii cerințelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, A. se poate adresa instanței de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operațiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanței de contencios administrativ.

Față de faptul ca FGA nu este un asigurător si nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, că FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care este constituit și că legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si să instrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus și instanța de fond, conduce la ideea că se impune casarea sentinței recurate cu reținerea cauzei spre rejudecare și, analizând excepțiile, să se respingă acțiunea formulată de A. pe cale de excepție, iar pe fond, să se respingă ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinței recurate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

II.1. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată că aceasta susține prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată și până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererilor adresate unei autorități publice.

Înalta Curte constată că argumentul este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Astfel fiind, condiția esențială pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Înalta Curte reține că pentru perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condițiile în care prin efectul cererii adiționale de modificare a obiectului acțiunii introductive de instanță, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat despăgubiri, acestea nu se pot acorda deoarece temeiul de drept invocat implică premisa legală esențială a existenței unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existența sa și cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraților între data înregistrării cererii de plată și data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) și momentul plății efective de către Fondul de Garantare a Asiguraților a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 și art. 1535 din C. civ. "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.", respectiv "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/2016, a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința sumei de 141.299 RON(recunoscută ca fiind datorată și achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), iar emiterea deciziei sus-menționate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptățită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 141.299 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susținută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziții condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speța dedusă judecății o astfel de hotărâre lipsește.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată și Fondul de Garantare a Asiguraților a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancțiune atât timp cât, pentru soluționarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menționează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluționeze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății (...)". De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (3) din același act normativ menționează că "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.".

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată și data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanței recurentei-reclamante nu se pronunțase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entității pârâte în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de către prima instanță.

Cu privire la aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziții "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art. 1 alin3 din actul normativ sus-indicat potrivit cărora "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum și faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților ce vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 141.299 RON cu titlul de creanță de asigurări intră în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 141.299 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Nu poate fi admisă nici solicitarea părții reclamante-recurente de acordare a penalităților de 0,1% prevăzute de Ordinul CSA nr. 14/2011, analiza primei instanțe sub acest aspect fiind legală.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților "În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ - HP), prin care s-a reținut că "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)".

Relevante sunt și prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: "i) creanțe de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)".

Totodată, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat prevedea:

- art. 48

1

alin. (2): "Contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. (...)";

- art. 49: "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu: a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare; b) legislația românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, dacă nu există birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.";

- art. 50 alin. (1): "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. (...)" [s.n.].

De asemenea, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită.";

* art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător".[s.n.]

De asemenea, relevante sunt prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora:

* art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului.";

* art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(…)";

* art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.";

* art. 64:,,(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: (…). (…) (4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(...)". [s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menționate, Înalta Curte observă că în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, contrar susținerilor reclamantei, creanțele de asigurări în sensul legii nu conțin sume reprezentând plata de penalități de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligației de plată a despăgubirilor.

Aceste penalități de întârziere nu își au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligației de plată a despăgubirii în cadrul acțiunii în regres, exercitată în considerarea dispozițiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Textul normei (art. 1 alin. (2) reglementează așadar în mod explicit faptul că prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului/utilizatorului, iar nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie.

Deși este real că prevederile art. 37 din Normă sunt incluse în Partea I, Titlul III referitor la contractul de asigurare, acestea fac referire la despăgubirea persoanei prejudiciate/a asiguratului pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea obligațiilor de la art. 36, situația penalităților cuvenite asigurătorului CASCO al persoanei prejudiciate, datorate pentru neachitarea la termen a despăgubirii, fiind reglementată prin norme speciale derogatorii, care se regăsesc în Partea a II-a cu denumirea marginală "Norme tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor și plata despăgubirilor", Titlul III - Plata despăgubirilor, începând cu art. 64 din Normă.

Se constată astfel că dispozițiile art. 64 din Norma din 2011 nu fac parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din Partea a II-a a actului.

Din interpretarea sistematică a textelor de lege menționate, Înalta Curte va observa că, în procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, creanțele de asigurări în sensul Legii nu conțin sumele reprezentând plata de penalități de întârziere. Aceste penalități de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a propriilor obligații legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind așadar în strânsă legătură cu culpa asiguratorului RCA, iar nu cu culpa asiguratului.

În plus, în cauza de față partea reclamantă-recurentă nu invocă vreo întârziere a asigurătorului RCA în plata sumei de 141.299lei, ci o întârziere a pârâtului FGA, astfel că premisa de aplicare a art. 64 din Norma respectivă nu este nici măcar prezentă.

Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Reclamanta-recurentă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plății penalităților de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care însuși Fondul de garantare a asiguraților le-a angajat în procedura de soluționare a cererilor (spre exemplu, costuri cu expertize).

În consecință, penalitățile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanței de asigurări.

În concluzie, recursul formulat de recurenta-reclamantă este nefondat.

II.2. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), Înalta Curte constată prin cererea de recurs acesta a criticat modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepțiilor inadmisibilității și prescripției, dar și soluția cu privire la fondul problemei de drept deduse judecății.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest text de lege a fost indicat în mod formal de către pârât, toate criticile dezvoltate de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR fiind circumscrise motivului de casare ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că analiza instanței de control judiciar se va efectua doar pe acest aspect al interpretării/aplicării greșite a legii în cauză.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, criticile părții recurente-pârâte sunt nefondate, în condițiile în care potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din același act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competența sa exclusivă de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acțiunea cu care a fost învestită prima instanță, ca urmare a cererii adiționale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluționarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparține instanței de contencios administrativ competența generală de soluționare a unei astfel de acțiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiții, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acțiunii analizate, existând în antecedența procesului de față o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretențiile pecuniare ale recurentei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A. și admisă de prima instanță, nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanța conferită de recurentul-pârât normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condițiile art. 1 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligație legală a recurentei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acțiunea în discuție prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA inițială, înscriindu-se în premisa esențială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată." - fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

După cum a arătat în mod corect prima instanță, creanța principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanța judecătorească prin hotărârea definitivă pronunțată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaștea existența acesteia prin plată sau o instanță judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acțiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acțiunii în anulare, din moment ce instanța învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit și cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanțelor de asigurări.

În aceste condiții, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel București în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât și de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluția în legătură cu pretențiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanța principală însăși nu a fost analizată de către instanța respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptățită la acordarea accesoriilor.

Or, în mod legal a argumentat Curtea de Apel București că ar fi excesiv a conchide în procesul de față că este inadmisibilă acțiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanța inițial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deși a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat și la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanța principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției.

Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 08.03.2021 și modificată la data de 28.06.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/03.11.2016.

În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/2016.

În acest context, dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 141.299 RON, cererea adresată FGA fiind admisă în parte, care de altfel a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reține nici vreo tardivitate a cererii de chemare în judecată, formulate la data de 30.03.2021, și nici prescrierea dreptului la acțiune.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință, recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante.

În acest context, Înalta Curte cons